Tristetile unui detinut

Tristetile unui detinut Mareste imaginea.

Detinutul isi traieste viata ca si cum s-ar afla in fata lui Dumnezeu. Sta ore in sir, ziua si noaptea, in stare de trezvie, pe un scaun si asteapta, rugandu-se si chemand mangaierea si descoperirea Duhului Sfant.

Nu tinde catre miracole, ci spre o atenta dreapta judecata. Stie ca reflectarea luminii divine este in functie de conditiile si structurile fiintei sale, de aceea nu se hazardeaza in absolut. Desi in clipa unei iluminari are simtamantul Adevarului, el ramane rezervat, caci numai verificarea ulterioara va dovedi in ce masura a fost in adevar. Misiunea omului e de a cugeta necontenit, in complexitatea si taina vietii, sensul si rostul sau pe lume.

Viata lui materiala s-a tot simplificat, iar cea interioara face transparente esentele. Adesea, aceleasi probleme ii apar in culori si semnificatii innoite. E incantat de darul cu care a fost daruit si opunandu-se veacului, traieste contemplativ.

E viu fata de lume. A avut experiente interesante cu oamenii si ar vrea sa le exprime. A constatat ca in societate, cand a trecut in anonimat, dupa eliberare, s-a bucurat de stima tuturor oamenilor, caci in lumea aceasta pervertita spiritual a ramas totusi respectul fata de realele valori umane. A fost impuns numai de cei incitati de Securitate ori de Cadre. A trebuit sa indure umilintele, fiindca stia ca pentru el nu exista dreptate.

I s-a intamplat insa ca intr-o anume situatie sa-si dezvaluie identitatea, si atunci s-a produs o adevarata revolutie fata de el. Aproape toti oamenii l-au parasit, l-au vorbit, l-au ocolit, iar de a fost nevoie, l-au acuzat. Toti s-au speriat de relatiile bune pe care le-au avut cu un "bandit" si fiecare in felul lui a cautat sa se disculpe, ca si cum fiecare era vizat de complot impotriva "fericitului socialism". Totusi, pe ascuns, mai toti au cautat sa-si manifeste simpatia si stima fata de el.

Cata vreme nu stiusera deschis cine este el, chiar daca o banuiau, se simteau ocrotiti fata de frica ce stapaneste toata societatea, caci puneau mana pe "n-am stiut" si scapau basma curata, dar acum, cand chiar el le-a spus cine e, au considerat ca sunt descoperiti in fata raspunderilor pe care le are orice cetatean al statului socialist. Multi, cei mai multi o faceau din lasitate. Putini si-au mentinut oarecare demnitate.

Tinerii, care nu sunt informati decat prin educatia politico-ideologica, cand au aflat, pur si simplu au ramas stupefiati si l-au privit chiar ca pe un bandit, un fascist, ori, de ce nu, un criminal. Unii i-au trantit-o in nas cu cuvinte aspre, iar el n-a putut sa-i lamu­reasca, caci intra in conflict cu toata struc­tura sociala.
Un tanar mai inteligent si cu un fond sufletesc mai pur a venit cand era singur si l-a rugat sa-i spuna care este adevarul, ce s-a petrecut, cine sunt vinovatii. L-a privit cu dragoste si i-a spus:

- Arat eu a criminal, bandit ori ticalos?
- Nu. Tocmai de aceea am venit sa va cer lamuriri!
- Tinere, e un mare pericol si pentru tine si pentru mine sa dezvalui adevarul. El e acoperit sub atata minciuna, incat ar trebui un efort imens sa spulber toate informatiile cu care ai fost indopat. Dar spre a nu te lasa cu mana goala, iata ce-ti spun: sunt un om al carui cuget se afla necontenit in fata lui Dumnezeu. Crezi in El?
- Cred, dar nu stiu Cine este si nici cum trebuie sa fie un om al lui Dumnezeu!
- Sa fie drept in adancul sufletului sau si in viata sa, fata de toata lumea si fata de sine insusi.
- Inteleg! Ba nu, nu inteleg, a raspuns tanarul.
- Du-te, dragule, du-te si straduieste-te sa fii liber intru adevar!

Ca toti bunicii, si detinutul nostru e atasat de nepoti si-si petrece o buna parte din viata spre a le transmite dragostea si intelepciunea lui. I-a crescut frumos, in contrast cu obraznicia odraslelor de azi. Sunt respectuosi, ascultatori si nevinovati. Langa ei, el se topeste si creste in acelasi timp. El le da din el si primeste din ei. Le spune povesti, se joaca cu ei, ii plimba si se roaga impreuna. E uimit de istetimea varstei lor prescolare.

- Tataie, cine a facut soarele?
- Dumnezeu.
- Dar stelele?
- Tot Dumnezeu!
- Dar copacii?
- Dumnezeu!
- El le-a facut toate?
- Toate.
- Dar pe mine cine m-a facut?
- Tu esti copilul lui taticu si al lui mamica, dar taticu e copilul meu si pe stramosul meu tot Dumnezeu l-a facut.
- Dar casa cine a facut-o?
- Casa e facuta de oameni, dar pamantul, lemnul si fierul din care s-a facut casa sunt opera lui Dumnezeu.
- Dar pe Dumnezeu cine L-a facut?
- El e fara inceput si fara sfarsit, El singur le-a facut toate.
- Dar cum este Dumnezeu? E ca un om?
- Domnul Iisus este asemeni cu omul, dar Dumnezeu este asa, cam ca sufletul din om. Pe om il vezi, dar sufletul din om nu se vede.
- Dar satana cine este?
- El este gandul rautatii din oameni.
- Atunci Dumnezeu este gandul bunatatii din oameni..
- Bravo, asa este! Va trebui sa fiti atenti, ca sa nu primiti in mintea voastra nici un gand al rautatii, ci numai pe cele ale bunatatii, caci ele vin de la Dumnezeu.

Viata interioara se deschidea pentru cei micuti din frageda copilarie. Stiau povesti despre Domnul Iisus, despre sfinti, despre eroi si despre figurile legendare. I-a ferit de lectura stereotipa si seaca si le-a oferit bogatia sufleteasca a celor mai verificate valori umane. Era deci incantat de opera sa educativa si o compara cu obraznicia, pretentiile si goliciunea sufleteasca in care cresteau generatiile tinere.
Cand baiatul cel mare a implinit cinci ani, l-a dat la gradinita.

- Tataie, a venit el imbufnat acasa, tovarasa mi-a spus ca nu exista Dumnezeu si sa incetez cu prostiile astea!
Detinutul astepta aceasta confruntare si i-a zis:
- Dar tu ce crezi?
- Eu cred ce mi-ai spus tu. Dumnezeu e bun si eu il iubesc.
- Asa sa-i spui si tovarasei la gradinita, iar daca te va intreba cine ti-a spus toate acestea, atunci sa-i spui ca eu te-am invatat.
- Bine, tataie, asa am sa fac!
Copilul s-a luat cu joaca si a inceput sa cante Internationala.
- Cine te-a invatat? l-a chestionat bunicul.
- Tovarasa!

Detinutul avea parul maciuca si pielea incretita pe el. Isi amintea de ostasii sovietici, marsaluind ca o turma bezmetica spre Berlin, in imnuri bolsevice. Apoi, la scurt timp, ii bubuie si azi in cap melodia Internationalei, cantata pentru prima data de copiii romani pe stadion, intr-o mare festivitate. Durerea sufleteasca o simte organic. Geme in sine de neputinta si disperare. Nu are posibilitatea nici pe nepotul lui sa-l fereasca de otrava revolutiei!

Isi dadu inca o data seama cat de mult il ocrotea puscaria de aceasta drama a omenirii si vazu cu ochiul mintii cum sute de milioane de copii din toate tarile lumii sunt captati mental si spiritual de goliciunea materialismului dialectic. Copiii lumii mo­derne ies de sub obladuirea sacra si intra in conul energiilor satanice, rezultatul fiind dezastruos din toate punctele de vedere. Si-a strans nepotelul la piept, cu sentimentul ca-si pierde propriul sau suflet. Copilul i-a mai zis:

- Tataie, un copil a spus tovarasei ca tatal lui il injura pe Marx cu revolutia lui. Ce e asta, tataie?
Copilul cu pricina apartinea unei familii din nomenclatura. Tovarasa se ingalbenise. Detinutul s-a inviorat intr-un fel de bucurie inversa, ce-i demonstra ca lumea nu este pierduta si ca intr-o zi se va redresa.

*
Cand sosise acasa, acum 20 de ani, detinutul nu mai gasise nimic din frumoasa sa biblioteca: fusese jefuita, distrusa si trimisa la retopirea celulozei. A adunat deci din nou ceva carti, printre care cele zece volume ale Filocaliei romanesti. Le mangaie cu privirea, ia una si o rasfoieste, apoi alta, si alta si le reaseaza in raft.

Cand a citit primul volum, era la inceputurile vietii sale interioare. A avut atunci sentimentul unei revelatii si s-a revoltat ca pana la acea data nu se pusese la dispozitia sufletului romanesc aceasta capo­dopera a spiritualitatii crestin-medievale. Atunci si-a insusit cu nesat fiecare cuvant al Filocaliei, traducandu-l imediat in act viu al sufletului sau.

De atunci au trecut insa vreo patruzeci de ani. intre timp a suferit mult, a citit mult, a dezbatut mai toate problemele existentei omenesti. Necontenit a ramas credincios si starea de rugaciune nu l-a parasit niciodata. A dat prioritate studiilor teologice. Se straduieste si acum ca tot ce gandeste sa aiba temei evanghelic, apostolic si patristic. Vrea sa fie un fiu fidel al Bisericii. A ajuns la o viziune in duh, de aceea dispune de o deosebita subtirime a mintii, cu care sesi­zeaza cerintele lumii si oranduirea lor dumnezeiasca.

El e un eremit de moda moderna. Con­templa lumea in Hristos si-L preamareste pe Hristos in lume, umpland lumea cu Duh Sfant. Se simte ca pluteste ca un gand deasupra lumii, iar lumea e gand si asa se intalneste cu Gandul necreat. El nu face sinteze, caci a uitat tot ce a citit, ci vede sinteza lumii in simbolurile ei. E atent la toate dimensiunile conditiei umane, doreste sa le cuprinda, dar stie ca mereu ii va scapa ceva. De aceea nu poate cugeta lumea decat ancorat in Hristos.

In toata singuratatea lui, el nu se simte singur. in toata umilitoarea lui infrangere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume. Este el un mistic, un filozof, un om poli­tic, un poet, un om de stiinta, un economist? Nu. El se considera simplu un om crestin. Din perspectiva aceasta cugeta la Filocalie si la teologie, la crestinatate.

Stie ca datoreste mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, ca gandirea i-a fost formata de teologie, si totusi ia distanta fata de ele, le judeca pe toate cu luare aminte si cauta sa le vada pe toate in Hristos. Il intereseaza mantuirea lumii: ce este, cum este si cum se poate concretiza.

Filocalia, din acest punct de vedere, ii pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitica asupra mona­hismului. Filocalia este o restrangere a spiri­tualitatii crestine la spiritualitatea personala, ori, cel mult, monahala. Introspectia mona­hilor i-a facut sa nu mai priveasca lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e razboi nevazut cu duhurile, razboi cu patimile si razboi cu lumea luata ca pacat, or el vede razboiul, pacatul si lumea ca un tot integral. Discursul filocalie nu seamana cu discursul evanghelic, caci acolo lupta se da in lume, pentru schimbarea lumii si spre infrangerea fortelor intunericului din lume. Filocalia e scrisa in Evul Mediu, cand problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau in masura in care erau ori nu erau expresie a crestinatatii, iar monahii se dedicau vietii pur spirituale. O parte din virtutile si valorile evanghelice nici nu apar in Filocalie: cutezanta, afirmarea, lupta, dreptatea, justi­tia, pedeapsa, etc.

El intelege specializarea pe domenii in crestinatate, dar in unitatea ce o dau madularele in trupul omului. Cauta deci regasirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integreaza lumea, o umple si o sfinteste.

Daca ar trebui sa-si expuna concluziile vietii intr-o conferinta succinta, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mantui­torului. Toti crestinii, in orice domeniu s-ar afla, trebuie sa fie solidari, in acelasi duh si conceptie crestina.

In camera detinutului arde necontenit candela si-n inima lui pulseaza rugaciunea isihasta. E tot mai departe de lume si totusi o poarta in intregime in sinesi. El e un tip nou de isihast, cum nu stiu sa fi fost altul, caci in linistea lui se revarsa zbuciumata omenire de azi si dintotdeauna. El e un isihast apostolic, dar de un apostolat specific claustrarii in care se afla. De fapt, el se uneste mereu cu Iisus Hristos, Mantuitorul si imparatul. In Iisus contempla creatia, sensul si finalitatea ei si se simte responsabil pentru tot ce se petrece pe pamant. Realismul lui e crud, caci vede atat raul in radacinile sale spirituale si ancestrale, cat si fortele sale istorice. Dar unirea cu Iisus il face sa depaseasca dramele lumii, sa le surprinda sensul providential si sa fie senin in fata finalitatii creatiei.

Zi de zi, an de an s-au tot clarificat in el ideile invataturii crestine. Spiritul s-a curatit pana ce a ajuns la limpeziri luminate de sus. in singuratatea sa, marea problema pe care si-o pune este urmatoarea: Care este starea lumii in fata lui Dumnezeu? Care este starea crestinatatii in fata lui Hristos? Si lumea si crestinatatea sunt in criza. Dar de ce a intrat crestinatatea in criza?

Dupa indelunga rugaciune, meditatie si cercetare, a ajuns la concluzia, surprinza­toare pentru mentalitatea crestinilor mo­derni, ca ii lipseste puterea. Crestinatatea nu are putere. Crestinatatea a pierdut din vedere ca lui Iisus I S-a dat toata puterea in cer si pe pamant.

Criza de putere a crestinatatii a facut posibila stralucirea puterii satanice peste omenire. Satanismul apare in omenire pe linii de forta succesive, ce si-au transmis puterea de la una la alta: antropocentrism, umanism, rationalism, progresism, materia­lism si ateismul ultimului secol, devenit pseudo-religie de stat. Satanismul inca n-a realizat antihristul, dar i-a creat conditiile aparitiei si puterii sale.

Antihristul este ucigasul lui Hristos, tiranul oamenilor, tatal minciunii, orgoliul rasial al fiintei sacre, dumnezeul rasial si vitelul de aur. In fata puterii antihristice, omenirea se uneste in jurul lui Hristos, singura putere ce poate strivi si nimici fiara apocaliptica. De aceea e asteptat Hristos sa apara cu stralucire mare in omenire, de aceea crestinatatea trebuie sa pregateasca omenirea spre a-L putea primi.

Crestinatatii i s-a dat puterea de a zidi imparatia lui Dumnezeu si trebuie sa-si indeplineasca aceasta menire, caci vine Domnul si nu stim cand vine, dar trebuie sa fim pregatiti pentru a fi cu adevarat Israelul Lui.

*
Detinutul dispune de un detector suprasensibil al duhurilor, ideilor si fortelor ce se declanseaza in lume. Simte ca intr-un viitor previzibil puterea comunista va fi anihilata. Si totusi el e trist si ingrijorat. Trist este pentru ca vede ca aceia care au avut puterea comunizarii tarii se profileaza ca stapani si ai lumii care va veni. Este ingrijorat pentru ca intelege ca se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fara oponenti si fara precedent.

Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu si-a indeplinit misiunea si nu mai este necesar, deci poate sa dispara, spre a transmite puterea sa unei noi forte apocaliptice. Asa se explica aparitia teoriei fiintei sacre a Israelului, izvorate din spirit caiafic. Cucerirea Ierusalimului e un semn antihristic, si lumea crestina nu i se poate opune.

Crestinismul nu poate admite Israelul caiafic, caci il neaga pe Hristos. Unii avan­seaza ideea ca fiinta rasiala a poporului israelit ar fi chiar hristosul prorocit, dar acestei aberatii i se opune lumea intreaga. Dumnezeu nu mai poate fi conceput rasial, "israelitean", ci universal uman. Israelul nu mai poate fi conceput rasial, ci haric si credincios, deschis tuturor neamurilor.

Evreii nu pot accepta nici dupa doua mii de ani conceptul hristic si raman inziditi in spiritul caiafic, care-L ucide pe Hristos, Dumnezeu din ratiunea de a salva fiinta poporului israelit. Teoria fiintei sacre este produsul caiafismului.

Desi sunt impresionante vitalitatea si mesianismul israelitean, ele se dovedesc catastrofale pentru ei si nefaste pentru . omenire. Antisionismul este raspunsul proletariatului international la politica israeliteana de dominare a lumii, in cadrul revolutiei proletariatului international. Conflictul intre sionism si comunism este public, dar nu produce incendiu pentru ca ambele parti au inca interese comune.

Pe de alta parte, omenirea reactioneaza la politica israeliteana prin antisemitism. Asa se explica nazismul si islamismul arabilor. Patriotismul si nationalismul se afirma tot mai puternic in toata lumea.
Acest popor mic are o misiune mare, care la inceput a fost hristica, apoi a ajuns antihristica. Rolul lor in istorie e negativ, de aceea trec din dezastru in dezastru. Nu tot evreul e antihristic, caci si apostolii au fost evrei, dar majoritatea poporului evreu l-a urmat pe Caiafa pana in zilele noastre, incarcandu-se de toata raspunderea. Ei sunt vinovati in fata lui Dumnezeu si sunt dusmani ai tuturor neamurilor. Succesele lor produc dezastrele lor. Pacea lor va veni prin pocainta in fata lui Dumnezeu si prin infratire cu toate neamurile.

Cateodata detinutul iese din barlogul lui si da ocol tarii, colindandu-i manastirile. Candva dorise si el rasa monahala, acum insa nu regreta calea pe care merge. Se simte mai liber decat monahii oficiali. Are o viata spirituala a carei temeinicie a inceput in temnita, pe care n-o afla in monahismul de azi.

Viziunea lui despre lume si crestinatate e autentica, se pastreaza in duhul lui Hristos si al Sfintei Traditii, dar la modul necon­ventional, neformal si neritual, de aceea incercarile sale de a comunica cu cei mai cunoscuti dintre monahi s-au lovit fie de opacitatea acestora, fie de teama din ei.

Cu vladicii nu incearca sa tina un dialog, caci nu are incredere in ei. Adesea ii condamna si se revolta in sine impotriva slugarniciei lor. Marii teologi ai epocii - si sunt cativa - nu-i dau satisfactie, caci nu gandesc lumea prin Hristos, ci gandesc pe Hristos prin Biserica, ori el considera ca rolul crestinatatii este sa lucreze mantuirea lumii intr-o necurmata actualitate istorica a lui Hristos.

Subtilitatea ideilor sale l-a facut si mai credincios, caci echilibrul omului nu poate fi realizat decat prin comuniunea omului cu Dumnezeu. E lucid si echilibrat. Regreta ca nu poate comunica concluziile sale. I se pare ca in dezbaterile universale ale crestinatatii el are de spus ceva nou, adica sa abordeze problemele lumii in mod viguros si puternic. Pentru o astfel de viziune nu este ajutat nici din Rasarit, nici din Apus, dar sunt oameni in lume care l-ar intelege si cu care ar putea lucra in acelasi duh.

Vede ca se stinge si doreste sa lase cel putin un testament.

Manastirile ii dau prilej de indelungata si rodnica meditatie. Monahismul ii apare fie ca o dedicare de exceptie in duh paulinic ce nu s-a stins in crestinatate, fie ca o resem­nare a crestinatatii care, neputand realiza imaginea imparatiei lui Dumnezeu in mij­locul lumii, deci ca lume, s-a multumit cu oranduirea manastireasca. Monahul e un ostas ideal al lui Hristos, dar manastirea nu e o fidela imagine a imparatiei lui Dumnezeu.

Detinutul viseaza sa se zideasca o lume crestina. Respinge comunismul ateu, care vrea o lume dreapta prin determinismul legitatii istorice, dar respinge si capitalismul, care vrea o societate de consum ca scop al vietii, prin exacerbarea egoismului din oameni. Daca legea nu poate ordona drep­tatea in constiinta oamenilor, nici oamenii fara constiinta dreapta nu au dreptul sa interzica vietuirea dreapta a lumii.

Oricat de decazut este monahismul de azi, el e totusi expresia libertatii omenesti intru dreptate, adevar si iubire. Sunt putini monahi, caci legile tarii i-au silit sa paraseasca manastirile. Asupra celor ce au ramas s-au exercitat presiuni spre a fi anulati ca putere populara. Conducerile manastiresti, aservite statului, depind de stat. in fiecare manastire sunt multiple retele de informatori.

Viata in manastire e controlata de Partid, de Securitate si de Militie, dar cel mai regretabil control se exercita de catre stat prin ierarhia bisericeasca. Toti vladicii sunt obligati sa raporteze activitatea lor. Vladicii sunt alesi de statul ateu si nu de poporul credincios. Vladicii colaboreaza cu statul ateu. Grija lor este sa salveze institutia bisericeasca, dar nu sa-L afirme pe Hristos. Ei pretind ca se ocupa de sufletele oamenilor, dar au abandonat lumea in grija regimurilor politice.

Credinta s-a limitat la Liturghii si ritu­aluri, in manastiri s-au redus pana si tipicul si pravila. Se munceste mult, epuizant, agitat, incat nu mai e loc pentru viata duhov­niceasca. Daca odinioara veneau in manastire oameni spre a se mantui, acum trebuie sa vina oameni mantuiti, spre a mai salva ceva din forta spirituala de odinioara a manastirilor. Mai sunt monahi vrednici, dar tot mai putini.

Manastirile si Biserica sunt tinute de popor. Poporul crede cu intensitate. La etajul superior exista o intelectualitate credin­cioasa, urmeaza majoritatea credinciosilor traditionali si jos se afla o baza a poporului credincios.

Hristos are in lume suflete alese si un popor ales. Mantuirea lumii este verosimila si imperioasa. Si nu stim toate rezervele de credinta pe care Dumnezeu le-a pastrat pentru mantuirea lumii. Asa credem.

*
Detinutul e batran si bolnav. Tensiunile lui launtrice cresc in masura interiorizarii si izolarii in care se afla, dar cu deosebire ca o consecinta a necesitatii marturisirii. Poarta in el pe Hristos si lumea, si stie ca are datoria sa participe la mantuirea lumii prin Hristos, deci si Hristos si lumea il cheama la apostolat.

E lipsit de orice orgoliu si de orice slava desarta, caci isi controleaza cu atentie simtamintele inimii, incat stie ca numai ravna sfanta a vestirii il face sa caute o modalitate de a nu duce cu el in mormant viziunea ce i s-a revelat. Nici n-o considera a lui si nici nu este a lui, ci este a sfintilor si martirilor acestui secol.

Sufletul lui crestin si-a pus temelie in temnita, dar nici acum nu e liber. E necon­tenit urmarit. ii e interzisa orice comunicare cu oamenii, de aceea se limiteaza la cateva relatii restranse cu cativa prieteni.

Cu oficialitatile comuniste nu poate comunica. Desi nu e adeptul capitalismului, acolo insa ar avea sansa unei relative liber­tati. S-a decis deci sa plece in strainatate. A apelat la un evreu, botezat in temnita si care este acum in California, dar evreul acela nu l-a ajutat, iar oficialitatile americane nu sunt interesate sa ajute oameni ca el. Au plecat spre America promotorii si casapii comu­nismului si au ramas aici victimele lor, iar America se considera libera si dreapta.

Ioan Ianolide

21 Iulie 2009

Vizualizari: 2379

Voteaza:

Tristetile unui detinut 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE