Apropierea realitatii

Apropierea realitatii Mareste imaginea.


Apropierea realitatii

In mod sugestiv, s-ar putea spune ca organele perceptive ale omului, simturile si intelectul, intelese ca o unitate functionala, fac ca insusi omul sa devina un interpret al mesajelor emise de realitatea cosmica. Prin urmare, realitatea universului este pur si simplu tradusa in limbajul stiintific si filozofic, iar in cadrul acestei traduceri se pot identifica limitele obiectului de cunoastere accesibil si abordabil, precum si limitele capacitatii cognitive a omului.

Inainte de a se identifica partea nevazuta a materiei, limbajul filozofic, pe care il adoptase teologia bizantina si, in general, orice teologie, intelegea intotdeauna prin nevazut ceva subtil, statornic, inteligibil, ideal, spiritual. Toate aceste terminologii care s-au incetatenit in special in spatiul filozofiei dualiste, tintesc spre distinctia dintre lumea material sensibila si cea a realitatii ideale. Prin urmare, cea de-a doua lume nu e altceva decat o creatie a intelectului; limbajul, care interpreteaza aceasta creatie, vrea sa ne conduca la o realitate radical diferita de cea sensibila, la cea "nevazuta". Acum stim insa, ca cea mai importanta parte a realitatii materiale este nevazuta si ca poate fi apropiata prin instrumente inventatede geniul uman. E firesc ca si aici sa existe limite, atat pentru capacitatea cognitiva, cat si pentru gradul de apropiere a acestei realitati invizibile. Conform Simbolului de credinta, Dumnezeu e creatorul "vazutelor tuturor si nevazute lor>. Acum intelegem ca cele nevazute ale filozofiei si teologiei nu erau simple inventii arbitrare. Cele "nevazute" inseamna limite in apropierea cognitiva a realitatii. Prin urmare, filozofia si teologia au plasmuit in mod corect acest termen.

Cuceririle fizicii moderne pun probleme serioase gnoseologilor; realismul si idealismul are multe de invatat de la imaginea cosmosului pe care ne-o prezinta, prin instrumentele faurite si prin simboluri, fizica contemporana. Simturile noastre si capacitatea perceptiva a mintii prind o imagine a lumii care este in mod sigur departe de realitatea "integrala". Si dupa cum se poate usor intelege, intelectul (prin apropiere matematica, de exemplu) poate si singur, inainte chiar de a se face experienta practica, sa avanseze atat de mult in cunoasterea lumii, incat sa lase simturile cu mult in urma. Iar cele simtite de om sunt doar rezultatele energiilor, care sunt nevazute. Sunetele, lumina, varietatea culorilor, de exemplu, nu sunt nimic altceva decat transformari cantitative ale energiilor, miscarilor si vibratiilor. Frecventa vibratiilor provoaca diversitatea de reactii. Simturile noastre nu percep singure radiatiile electromagnetice, undele radio, razele X sau Y, iar cand simtim aceste lucruri, aceasta se datoreaza numai instrumentelor faurite de om - prin care, cu toate acestea, nu se percepe altceva decat realitati ale transformarilor cantitative.

Nu cunoastem ce sunt aceste lucruri in esenta lor, ci percepem doar cateva rezultate cantitative. Pentru a exemplifica, ma voi referi la undele radiomagnetice, care se transforma in imagini si sunete, la razele infrarosii, care devin caldura, si la cele ultraviolete, care provoaca reactii chimice. Vedem lumina si nu stim ce este in esenta sa; nici chiar descrierile stiintifice nu epuizeaza tema in consens; de fiecare data se aduc noi descrieri si noi imagini. In cele din urma, simturile si intelectul impun o viziune asupra lumii care doar prelungeste conceptia prima si "primitiva" despre lume si lasa nedeterminat restul realitatii, despre care nu se poate avea o imagine precisa si, cu atat mai mult, nu se poate elabora o conceptie teoretica asupra ei. Omul se afla in situatii limitate; el insusi este marginit, iar pasii sai se misca in hotare determinate.

In acest context, n-ar fi fara sens inca o referire la datele stiintifice, pentru o mai buna evidentiere a conditiei umane limitate. Omul nu poate prinde deodata si exhaustiv toate fenomenele; nu detine acest "spirit rafinat", cum l-ar numi Pascal, in asa mod incat sa fie capabil sa inteleaga imediat si nemijlocit adancimea tuturor lucrurilor. Prima limita in aceast sens a trasat-o M. Planck; dupa care omul nu poate percepe un fenomen a carui actiune este mai mica de cat o anumita marime; este asemenea ceasului, care nu poate masura mai putin de o secunda. S-ar spune ca si omul, ca si ceasul, este in asa fel construit, incat sa ramana ingradit in campul constantei h a lui Planck. Pe de alta parte, de oricate mijloace tehnice ar dispune cineva, nu ar putea observa distinctia dintre doua puncte departate intre ele cu o miime de milionime de milimetru, ci le vede ca pe un singur punct. Aceasta prima lungime este o circumscriere limita, care indica pozitia omului in conditia sa, ea insasi limitata. La fel, viteza luminii c, dupa cum ne spune Einstein, pune frau omului, lasandu-l departe de nemarginirea universului. E usor de inteles, totusi, ca punctele limita nu privesc atat lumea, cat capacitatile cognitive ale omului. In cele din urma, ceea ce omul cunoaste construieste apoi ca imagine, traducere si limbaj, care doar ii reprezinta realitatea.

Aceste situatii limita nu privesc numai stiintele naturale luate in parte, ci indica si definesc toate situatiile limita ale fiecarei stiinte in parte. De exemplu, un istoric si un arheolog n-ar putea sa afirme ca sunt in masura sa cerceteze domeniul lor de cunoastere exhaustiv si sa-l descrie la perfectie. Si dificultatile nu provin numai de la informatiile de la sine inteles fragmentare, ci de la natura insasi de la limitele capacitatii perceptive a omului. In cazul teologiei, poate ca dificultatile sunt mai mari decat in cercetarea universului fizic, intrucat obiectul spiritual de cunoastere, ca varietate a monumentelor, cere insufletire si evaluari mai largi, o viziune intregitoare a elementelor dispersate.

Astazi, desigur, filozofia si stiinta au renuntat aproape definitiv la orice incercare de urmarire a "esentelor" lucrurilor. Sensul esentei nu mai are nici un continut si de multe ori devine stanjenitor. Acum stiinta descrie doar proprietati, relatii si intamplari si isi face aplicatiile ei.

Astazi, desigur, filozofia si stiinta au renuntat aproape definitiv la orice incercare de urmarire a esentelor lucrurilor. Sensul esentei nu mai are nici un continut si de multe ori devine stanjenitor. Acum stiinta descrie doar proprietati, relatii si intamplari si isi face aplicatiile ei.

Filozofia, care urmeaza intotdeauna in mod necesar stiintei, s-a orientat si ea la randul ei, asa cum bine se cunoaste, spre indepartarea esentei. Si la acest capitol aristotelismul este parasit cu raceala. Stiinta si filozofia au incetat sa dea definitii. Aceasta, insa, inseamna progres sau constientizarea limitelor cognitive inguste ale intelectului? Putem spune ca vanarea "esentei" a constituit doar un lux fara scop si daunator? Aceste taioase intrebari nu pot fi intampinate atat de usor. In adancimea ei, problema oricarei esente ramane deschisa. Cu alte cuvinte, universul, microscopic si macroscopic, este foarte diferit de ceea ce vedem. Cu certitudine, exista cele vazute si "cele nevazute". De altfel, omul nu stie ce reprezinta cu exactitate chiar toate cele pe care reuseste sa le invete - sau, mai corect, in ce sector al lumii si al vietii se incadreaza acestea.

In afara de aceasta, perceptia noastra este prinsa intre doua reprezentari opuse in ceea ce priveste viziunea asupra lumii: a continuitatii si a discontinuitatii. Paradoxul e ca ambele reprezentari sunt valabile concomitent, incat sa oblige cercetatorul, pentru moment, sa nu adopte legea (ne)contradictiei. Sensurile continuitatii si discontinuitatii erau conturate inca din antichitate de matematica speculativa; se refereau la sume si marimi. Sumele sunt: l) separate sau distincte si discontinue, inregistrabile in multimea de unitati contabile, si 2) continue si divizibile la infinit (cu cifre zecimale neperiodice). In ochii fizicianului contemporan lumea se prezinta, in acelasi timp, continua si discontinua. Pe de o parte, stim ca lumea este continua si unica, dar, totodata, pe de alta parte, constatam si miscarile corpusculilor de baza. Heisenberg intreaba: "Lumina este unda, sau ploaie de fotoni -. Teoreticienii si filozofii fizicii incearca sa interpreteze cum putem concepe lumea continua si discontinua; cum, de exemplu, lumina este si unda, si ploaie de corpusculi de baza. Sa fie ambele valabile, in acelasi timp, sau aceste conceptii sunt doar perceptii ale noastre in cadrul posibilitatilor cercetarii fizice? Cu alte cuvinte, alta e realitatea si alta imaginea pe care o vedem si o stim despre realitate. Cu certitudine, limbajul matematicilor concepe intr-un mod neintrecut continuul, dar vine cercetarea in parte a elementelor fizice si descopera discontinuul. Nu lipsesc nici incercarile de impacare, asa incat cele doua sa nu fie opuse, ci sa se completeze. Simturile noastre, observatiile, cercetarile in parte si experientele faramiteaza lumea si prezinta discontinuitatea ei palpabila in fata noastra. Consideratia macroscopica a cercetarilor si datelor experimentale insa, dimpreuna cu limbajul matematic, proiecteaza proprietatea de continuitate a realitatii globale. Cu toate acestea, teoreticienii insista ca lumea reala ramane "nevazuta" si neinteleasa, rara ca aceasta sa insemne ca lumea cunoasterii stiintifice nu este reala; ar putea indrazni cineva sa spuna ca aceasta constituie doar o parte a realitatii, a celei accesibile si abordabile.

In lumina premizelor de mai sus, s-ar putea distinge sensurile de obiectiv si subiectiv, dupa ce, bineinteles, se va fi facut dispensarea de intelesurile curente si comune, care nu pot fi considerate drept stiintifice. Ca obiectiv ar trebui sa se considere, in primul rand, insasi realitatea accesibila si abordabila, si chiar si cea inaccesibila, care constituie necunoscuta X; cu alte cuvinte, insasi realitatea, indiferent de gradul la care ar putea intelectul sa o cucereasca. Deci, obiectivitatea nu este doar concretul si cunoscutul. ci orice obiect de cunoastere care este abordabil. De aceea prin obiectiv nu intelegem intotdeauna constantul si sigurul ci insusi obiectul de cunoastere, care se ofera spre cunoastere si incadrare in el. Astfel, am spune ca subiectivitatea constituie intotdeauna un ochi care vede si considera realitatea, o face o parte a sa - sau, altfel spus, se incadreaza acestei realitati si o poseda. Prin subiectiv, deci, nu intelegem neobiectivul, arbitrarul, neacoperitul sau alte improvizatii facute de naivi si intelectuali, distinsi prin instruirea lor nefilozotica. In ultima analiza, subiectivitatea este o categorie speciala a realitatii; am spune ca e instrumentul care intelege realitatea ca participare si cunoastere. Acest instrument, impreuna cu insasi cunoasterea, constituie subiectivitatea, existenta globala a unei fiinte ganditoare, senzorul general care cuprinde realitatea. Putem intelege corect subiectivitatea filozofilor existentialisti, asa cum a consacrat-o in principal Kierkegaard: nici irationala nu este, nici aberanta si nici doar o simpla functie sentimentala, ci senzorul general, instrument cu functii multiple, in care se incadreaza si ratiunea, care se familiarizeaza, am spune, cu realitatea dinaintea sa. De aceea, cand relatia dintre a fi si a cunoaste, subiectiv si obiectiv, se impleteste fara rigiditati vatamatoare, obiectivitatea si subiectivitatea par a fi acelasi lucru.

S-ar putea afinna, in consecinta, ca in conditii in care nu exista nici un gen de "schizofrenie", obiectivul si subiectivul se afla intr-un raport organic si functional; aceasta ivire a constiintei de sine din adancurile obiectivului nu numai ca nu se rupe de realitate. ci pune in lumina insasi realitatea, atat cat poate sa o puna in lumina. Si, fireste, aceasta punere in lumina, ca subiectivitate, este pentru fiintele simtitoare si ganditoare singura realitate. Dincolo de aceste limite, nici o simtire si nici un limbaj nu poate spune ceva. Astfel, intrucat se recunoaste aceasta marcare a granitelor obiectivului si subiectivului, in orice stiinta speciala in parte nu mai exista nici un pericol de deviere; fiecare cercetator isi constientizeaza foarte bine rolul sau, corespunzator domeniului sau de cunoastere si metodelor de cercetare ale acestuia, si se lupta pentru orice cucerire a obiectivului, cu alte cuvinte pentru a face obiectivul subiectiv. Urmand acest drum, persistenta asupra domeniului care este cercetat si alegerea metodelor analoage corecte, proprii stiintei specialc respective, sunt premize necesare. Dintr-o astfel de cercetare rezulta si limbajul adecvat, care da sens realitatii; in alt chip, obiectivul oricare ar fi el si oricat ar fi de mic sau de mare, ramane fara sens: s-ar putea spune ca sensul este doar ceea ce descrie prin limbajul sau o fiinta ganditoare. Alte sensuri nu stim. Aici se cade sa las deschisa problema dezbaterii dintre rationalism si empirism: cunostinta si limbajul sunt in imediata dependenta de ratiune, sau de lucruri? Ambele directii, insa, sunt de comun acord ca limbajul este acela care, prin functia sa descriptiva, da sensuri, asupra carora putem discuta.

Cu absolutivitatea care il caracterizeaza, Wittgenstein declara ca limitele realitatii sunt demarcate numai de limbaj; orice lucru care se afla dincolo de limitele acestea constituie sigur un "non sens". Acest punct de vedere necesita destula atentie: "non sensul" acesta nu inseamna ca dincolo de limitele lingvistice nu exista nimic si ca orice "non sens" ilustreaza aceasta inexistenta;desigur, "non sensul" nu inseamna nici ca realitatea unica si "integrala", in ceea ce priveste conceperea ei, este aceasta care este descrisa in cadrele limbajului rational. Dimpotriva, aceasta afirmatie arata ca, nu exista alte posibilitati pentru producerea altor sensuri care sa corespunda lucrurilor. Se refera, deci, doar la posibilitatile cognitive si nu la altceva. Neindoielnic, acest punct de vedere este corect, mai ales atunci cand interpretarea are in vedere elucidarile mentionate mai sus. S-ar putea ridica, totusi, o singura obiectie: ca limbaj nu trebuie acceptat doar ceea ce, ca simbol semantic, provine din experienta. Si ratiunea poate concepe aspecte ale realitatii si in colaborare cu experienta sa plasmuiasca un limbaj propriu, indraznet. Apoi, probabil, pot fi pline de sens nu numai expresiile lingvistice, ci si diversele moduri de viata si insasi tacerea. Toate acestea pot fi adoptate ca mijloace legitime in spatiul stiintei si al filozofiei. Divergenta, deci, se localizeaza in cadrul limbajului si al sensurilor.

De altfel, insusi Wittgenstein afirma ca atunci cand nu se poate spune nimic, trebuie sa se taca. Care este, insa, sensul acestei taceri? Sau, mai bine spus, aceasta tacere este un "non sens"? In fata acestei probleme si intrebari nu stiu in ce masura un om de stiinta sau un filozof poate sa ramana indiferent. Negresit, este necesara o intampinare a problemei. Pentru moment domneste tacerea; mai tarziu, probabil, cuvantul va deveni posibil. Fiindca nici un limbaj stiintific sau filozofic nu a ramas vreodata static sau pietrificat. Exista multa plasticitate in comportamentul lingvistic al omului, si datorita acestei capacitati plastice de exprimare a intelectului s-a realizat progresul in spatiul culturilor. Niciodata omul nu s-a indepartat de lucruri, dar nici nu s-a legat intr-atat incat sa consacre in cadrul stiintelor si al cugetarii un limbaj unilateral si fosilizat, lipsit de orice dinamism. Limbajul este vehiculul gandirii, al cercetarii, al cunostintelor si al tuturor cuceriri lor in diversele sectoare ale obiectului de cunoastere; si dupa cum vehiculele, prin progres, se perfectioneaza continuu, asa si instrumentul lingvistic dobandeste mai multa flexibilitate si bogatie. De altfel, din punct de vedere etnologic, antropologie si psihologic, acest lucru este certificat: limbajul a dobandit flexibilitate si caracter stiintific, dupa cum a devenit si speculativ, impunand conceptele, judecatile si silogismele. Intrucat cauta sa evite lumea faramitata a lucrurilor de acelasi gen. Extrem de justa pare observati a lui B. Russell, care spune ca a trebuit sa treaca secole pentru ca omul sa inteleaga ca un lucru este dualul si altul doua lucruri concrete.

Limbajul nu se poate dezvolta stiintific si filozofic, fara capacitatea de abstractie; ramane in cadre primitive si neevoluate, fiindca pierde privirea speculativa a considerarii macroscopice si integratoare a lumii si a vietii. De aceea si limbajul matematic detine nenumarate posibilitati prin care omul poate sa apropie cele mai subtile si complexe aspecte ale realitatii. Poate contribui chiar la construirea instrumentelor care ridica la nesfarsit posibilitatile de lucru, fapta si calcul. Astfel, cu cat matematici le devin mai mult speculative si abstracte, cu atat aplicatiile practice vor da rezultate neinchipuite. Cu alte cuvinte, aplicatiile se fac pe un camp intins si dau rezultate excelente, intrucat se sprijina pe o viziune abstracta si macroscopica a realitatii, exact dupa cum se intampla cu limbajul.

Daca limbajul stiintific s-ar fi inglodat in lumea marginita a simturilor, cu certitudine nu am fi avut nici un progres. Am fi pierdut din fata noastra aceasta imagine dinamica si integrala in masura in care aceasta e posibila - a realitatii universale, campurile "nevazute", fortele de atractie, intr-un cuvant, structura geometrica a universului, asa cum a vazut-o ochiul lui Einstein. In Grecia antica, oamenii de stiinta, care erau si filozofi, au armonizat intr-un anume mod metafizicul cu fizicul, speculativul cu practicul si, in acest mod, s-au condus catre admirabile conceptii si aplicatii.

Astfel, limbajul nu numai ca anunta cunostintele dobandite, dar, totodata, vine in ajutorul efortului pe care il depune cercetatorul in cucerirea realitatii. In timp ce exprima sensuri, limbajul da si posibilitati de adaptare la lucruri. Se impune, insa, o anumita atentie, pentru a nu ajunge sa fie incatusat in spatiul stramt care da sensul. Ca vehicul al gandirii, asa cum s-a spus, se perfectioneaza in ceea ce priveste eficacitatea sa dinamica. De aceea - si in aceasta privinta au absoluta dreptate filozofii analisti - limbajul insusi are nevoie de o permanenta purificare de elemente sclerozate, tautologice, "fara sens", retorice. In acest context, logica si gnoseologia au primul cuvant: sa exerseze spiritul cu exactitatea si austeritatea termenilor stiintifici si filozofici-. Acest aport este considerat ca lucrare a filozofiei si, cu certitudine, filozofia analitica isi revendica un loc aparte, intrucat a tras semnalul de alarma: limbajul trebuie sa fie purificat continuu; sa devina emitator si vehicul de sensuri; altfel nu ofera nimic, nu interpreteaza lumea si viata si nici nu se poate sti care este apropierea realitatii. Cu toate acestea, de oricata plasticitate ar dispune ratiunea, un lucru este sigur, si este legata de acesta: In ultima instanta, cuvintele trebuie sa aiba acoperire experimentala sau sa aduca in minte o imagine a universului si a functionalitatii sale.

Nikolaos Matsoukas

23 Iulie 2012

Vizualizari: 2063

Voteaza:

Apropierea realitatii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE