Cosmologia teleologica si teoriile morfologice

Cosmologia teleologica si teoriile morfologice Mareste imaginea.


Cosmologia teleologica si teoriile morfologice

Descoperirile fizicii, din secolul XX, au permis construirea unor baze teoretice care au deschis, la randul lor, perspectiva unei noi cosmologii. Revolutionarea fizicii - prin teoria relativitatii si mai ales prin teoria cuantica a condus, mai precis, la o profunda reconsiderare a conceptiei moderne despre univers, reprezentare deschisa abordarilor interdisciplinare.

Perspectiva teleologica, cosmologia antropica si dialogul stiinta-teologie

Stiinta secolului XX ne obliga la o reconsiderare a naturii, natura care nu mai poate fi privita in ea insasi, ci relationala cu omul si de aici cu metafizica. Stiinta contemporana, potrivit observatiei lui Heisenberg, este un aspect al dialogului omului cu natura, ceea ce inseamna, ca metodologia sa nu-i independenta de subiectul cercetator si de obiectul cercetat; subiectul si obiectul fac parte din metoda de cercetare. Faptul arc implicatii majore asupra modului in care intelegem realitatea.

In civilizatia moderna, viziunea despre lume este divizata, intelegerea religioasa (dependenta formal de vechea reprezentare a realitatii) si imaginea stiintifica asupra universului coexistand fara a se intalni. Daca in viziunea mistic-religioasa exista o intuire unitara a lumii, incluzand si depasind tensiunea contrariilor - Dumnezeu si lumea, spiritul si materia, constiinta si spatiul - stiinta moderna a impus o viziune fragmentara asupra lumii, fapt evident mai ales in dihotomia dintre constiinta si natura (om-lume), dar si, de-asemenea, in separarea si ultraspe-cializarea diverselor domenii. In aceste conditii, faptul ca fizicienii de astazi nu mai tac abstractie de constiinta umana este de-a dreptul surprinzator. Fizica secolului XX a depasit clasica dihotomie intre res cogitans si res extensa, astfel ca nu se mai ocupa de un univers pentru care existenta umana este un fapt fara semnificatie.

Constiinta umana, subiectul cugetator, apare acum implicat efectiv in actul cercetarii si, din ce in ce mai evident, in chiar actul fiintarii universului. Prin aceasta, stiintele naturii devin centrul in jurul caruia se formeaza astazi o noua cosmologie, un spatiu-cadru in care sa se poata da seama de tot ceea ce exista, de constiinta si de spatiu in egala masura.

"Stiinta trebuie sa explice tot ceea ce exista in univers si ca a ajuns in stadiul in care nu mai poate face abstractie de existenta constiintei. [...] A sosit poate momentul ca stiinta, in intregime, sa puna in centrul ei omul. Totul trebuie sa devina convergent spre explicarea si intelegerea lui. [...] Totul poate fi regandit despre om si lume".

La noi, o interesanta conceptie a relatiei intre psihic si fizic a dezvoltat Constantin Radulescu Motru, in teoria "personalismului energetic", nemaiseparand subiectul de obiect si legand constiinta umana de energia cosmica.
 
"Viata sufleteasca, intretinandu-se prin continua reciprocitate de influenta intre constiinta subiectiva si mediu, substantialitatea ei trebuie cautata dincolo de ceea ce separa subiectivului de obiectiv; ea trebuie sa cuprinda deopotriva subiectul si obiectul".

Teoria personalismului energetic releva relatia intre constiinta psihica si mediul cosmic: activitatea constiintei influenteaza evolutia evenimentelor cosmice, dupa cuni si acestea din urma influenteaza ritmurile activitatii constiintei. Radulescu-Motru depaseste astfel conceptia conform careia subiectul uman e unicul agent al istoriei, care actioneaza unilateral asupra mediului inconjurator, punand in evidenta faptul ca nu se poate vorbi de o finalitate autentica a existentei omenesti fara corelarea psihicului uman cu lumea inconjuratoare si, de asemenea, faptul ca acceptand ideea unei finalitati a omului trebuie sa ne punem si problema sensului universului.

"Viata sufleteasca nu si-ar putea realiza finalitatea daca mediul cosmic in care ea este fixata s-ar afla intr-o imobilitate absoluta. Trebuie ca mediul cosmic sa fie si el in curs de schimbari corespunzatoare. [...] Ceva mai mult: schimbarile din lumea materiala au un curs determinat de finalitatea vietii sufletesti, care este acela al unui continuu personalism. Energia fizica s-ar identifica treptat prin ciclul transformarilor sale, procesului de personalizare pe care il prezinta viata sufleteasca a omului'".

Convergenta lumii materiale cu viata sufleteasca ne permite sa distingem intre timp si destin. Timpul nu-i o succesiune neutra si echidistanta a clipelor, nu exista timp infinit si omogen. Dimpotriva, timpul are semnificatia unui cadru in care se personalizeaza creatia intreaga. El exprima implinirea unui destin: chemarea intregii creatii catre o finalitate vesnica, in care deopotriva omul si lumea se reunesc intr-o miscare complexa spre convergenta aceluiasi telos.
"Schimbarile din lumea materiala si acelea din lumea sufleteasca urmeaza o evolutie concordanta in finalitatea lor si, cum lumea sufleteasca prezinta fapte mai complexe decat cea materiala, finalitatea acesteia din urma este subordonata celei dintai. [...] Personalismul energetic, asezand baza substantiala a vietii sufletesti pe conditionarea reciproca dintre finalitatea sufleteasca si evolutia intregii naturi, prezinta un orizont larg pentru intelegerea destinului. [...] Destinul nu se poate urmari pe linia geometrica a cadranului de ceasornic, fiindca el este insasi viata, pornita din ritmul unor motivari adanci," pentru a caror reprezentare nu s-a descoperit inca o linie conventionala geometrica".

Noua gandire despre lume, noua cosmologie insista, pe aceeasi linie, asupra existentei unei legaturi intre ratiunea umana si rationalitatea universului. Pentru viziunea teologica traditionala a Ortodoxiei, telosul mintii umane este acela de a recunoaste rationalitatea creatiei, de a-i identifica originea dumnezeiasca, pim aceasta omul contribuind la personalizarea si indumnezeirea creatiei. Teleologia stiintifica de astazi afirma, de asemenea, ca intelegerea realitatii trimite spre un pattern originar, care determinaintreaga evolutie si sensul acesteia. In noul cadru, creat de microfizica si de teoria relativitatii, principiul cauzalitatii a inceput sa piarda prioritatea pe care a avut-o cateva secole in fata principiului finalitatii.    
 
Alfred Kastler precizeaza: "Marturisesc ca nu prea-linteleg pe omul de stiinta care deifica principiul cauzalitatii si respinge in infern principiul finalitatii. Si unul si celalalt sunt concepte metafizice, constructii ale spiritului omenesc pe care acesta le suprapune observatiei naturii".

Universul si viata nu mai pot fi interpretate ca rezultand dintr-un joc al fortelor hazardului. Ordinea inlocuieste intamplarea, finalitatea elimina hazardul, de vreme ce, la nivelul structurii microfizice, exista o ordine care implica finalitatea (se vorbeste astazi chiar de o anumita "intentionalitate" a microparticulelor). Este o perspectiva care cucereste din ce in ce mai mult teren, in fizica si" in biologie deopotriva.Viziunea interconditionarii intregului si a partii cu intregul regasindu-se ca atare (ca intreg) in fiecare parte a sa, descopera faptul ca fiecare eveniment fizic are un sens. Nu se mai poate vorbi de un proces fizic in sine, izolat si "fara semnificatie pentru ansamblul din care face parte, totul este interrelational. Conceptul hazardului dispare, fiind reconvertit in categorii rationale si relationale, categorii care descriu fiecare fenomen fizic ca avand semnificatie si intentionalitate, in stransa legatura cu ansamblul evenimentelor. In fizica actuala, hazardul este inlocuit de ideea "simetriilor fundamentale" (este un limbaj care atesta conectarea domeniilor de cercetare; ideea simetriilor corespunde, in psihologia analitica a lui  Jung, "coincidentelor semnificative"). 

Se intrevede deja formarea unei perspective unitare asupra lumii, teleologia stiintifica cercetand acum sensul comun intregii creatii - om si cosmos -, apropiindu-se, in anumite privinte, de viziunea religioasa asupra lumii. Ideile de semnificatie si finalitate, de relatie intre constiinta si realitate, au condus la formularea unui nou principiu cosmologic, al universului conditionat antropic. Combinatia unica a constantelor fundamentale, dintr-o multime practic infinita de posibilitati, elimina ideea de factor aleatoriu (hazard) in aparitia universului, sugerand existenta unei ordini providentiale care "depaseste realitatea creata. Desi au fost formulate mai multe versiuni, in esenta principiul antropic poate fi enuntat astfel: "Universul are proprietatile pe care le are si pe care omul le poate observa deoarece, daca ar fi avut alte proprietati, omul nu ar fi existat ca observator".

Un univers care sa permita observarea lui de catre o fiinta inteligenta presupune indeplinirea unor conditii: el nu poate fi haotic (daca nu cumva haosul inseamna altceva decat credeam pana acum). Dimpotriva, trebuie ca acest univers sa fie caiacterizat de armonie, cosmizat. Tocmai existenta cosmosului, a ordinii obliga stiinta contemporana sa-si reconsidere pozitia si sa recupereze perspectiva finalista a filosofiei traditionale. Nu mai poate fi practicata o stiinta indiferenta fata de sensurile incorporate in creatie, trebuind ca ea sa surprinda telosul creatiei sau ceea ce-i permite omului sa existe ca fiinta constienta, intr-un univers special configurat pentru a fi cunoscut de el.

Suntem in situatia de a privi cu alti ochi lumea, de a o aborda intr-o alta perspectiva, insistand asupra indisolubilitatii legaturii noastre cu multiplicitatea formelor de viata si cu intregul cosmos. Principiul -antropic a fundamentat o noua epistemologie - conducand la o intelegere mai adecvata a universului - prin evidentierea faptului ca finalitatea universului este omul, fiinta capabiia de constientizarea prezentei sale intr-un univers ale carui elemente le recapituleaza in propria sa fiinta.

Stiinta contemporana ajunge, prin noua cosmologie, la o alta ontologie decat cea materialista, iar prin aceasta la planul judecatilor de ordin metafizic. Tot mai multi oameni de stiinta afirma astazi ca nu se poate face fizica fara metafizica, afirmatie care descopera o radicala intoarcere catre categoriile filosofiei clasice (pentru Aristotel  spre exemplu, orice fizica este necesar ancorata in metafizic).

Aceasta reorientare aduce speranta ca, prin noua teleologie, stiinta poate trece dincolo de barierele imanentului, ale materialitatii. Abia astfel, prin deschiderea stiintei catre transcendent, devine posibil dialogul intre stiinta si teologie.

Teoriile morfologice, primatul vietii si nona conceptie despre rolul omului in univers

Perspectiva teleologica incepe sa fie astazi din ce in ce mai acceptata, direct proportional cu descoperirea faptului ca materia are proprietati care nu sunt necesare vietii actuale, dar care par a fi esentiale intr-un viitor indepartat. Evident, aceste proprietati apar ca necesare doar in masura in care existenta vietii este o conditie pentru univers. Problema care se pune este urmatoarea: exista motive suficiente pentru a ne gandi ca viata este esentiala in cosmos. Pentru sustinatorii principiului antropic, exista dovezi indestructibile nu numai in favoarea importantei vietii in cosmos, ci si pentru concluzia ca viata este forma ultima a universului.

Spre exemplu, interpretand curba care se refera la viitorul universului, Tipler si Barrow ajung sa vorbeasca - in termenii parintelui de Chardin - despre punctul Omega, insistand asupra vietii ca finalitate a cosmosului. Ei afirma ca si daca viata evolueaza in mai multe universuri (potrivit ideii de "suma a istoriilor", extensie a teoriei cuantice), toate universurile se apropie de punctul Omega.

"Exact cand punctul Omega va fi atins, viata va castiga controlul asupra intregii materii, nu doar intr-un singur univers, ci in toate universurile in care ca este posibila din punct de vedere logic, viata va fi distribuita in toate universurile care pot exista si vor contine un cuantum de informatii, incluzand toata informatia care poate fi cunoscuta. Si acesta e sfarsitul".

Aceasta noua abordare a facut posibila elaborarea teoriilor morfologice. Aceste teorii constituie un excelent cadru de interferenta, dincolo de orice reductionisme, o interfata pentru multiple domenii, favorizand un dialog onest intre teologie si stiinta. Teoriile morfologice afirma primatul intelegerii asupra actiunii, ca in conceptia traditionala. Stiinta nu trebuie sa fie pur descriptiva, ci in egala masura interpretativa. Teoriile morfologice - familie din care fac parte teoria structurilor disipative, a catastrofelor, teoria fractalilor si a atractorilor stranii - permit relationarea diverselor domenii: fizica, matematica, chimia, sociologia, economia etc. Se insista asupra faptului ca tocmai formalizarea matematica a permis realizarea unui limbaj interdisciplinar. Matematica nu mai are functia unui simplu instrument operator, conferind semnificatie si sens structurilor abstracte din teoriile morfologice.
 
Thom, cel care a formulat matematic teoria catastrofelor, reia conceptul filosofic de analogie si ii reda sensul primar, de semnificatie relevanta, utilizandu-l pentru construirea unei semantici interioare a conceptelor abstracte din matematica. Din aceasta perspectiva, formalizarea matematica a rezultatelor stiintei se constituie putin intr-un instrument pentru exploatarea si mai eficienta a naturii (orice simplificare permite intrevederea unor posibilitati de actiune), cat si intr-un cadru semnificativ, in care se pot investiga sensuri. Prin aceasta, stiinta pare a se fi intors catre scopurile ei traditionale. Idealul stiintei, in antichitate si evul mediu, era intelegerea lumii, un scop de natura contemplativ. Stiinta moderna - trecand de la calitativ la cantitativ si de la diversitatea morfologica a lumii la abstractizari algebrice - a insistat unilateral asupra actiunii de cercetare si de transformare a lumii, in deplina indiferenta fata de aspecte precum semnificatia si finalitatea.

"Pentru omul modern, dorinta de a cunoaste, sau de a contempla lumea isi pierde importanta: pe primul loc trece impulsul de a transforma lucrurile care il inconjoara, prin actiune directa asupra lor. [...] Omul nu mai aspira sa patrunda in sferele inalte, ci traieste si actioneaza in lumea concreta. Aceasta mutatie ar putea explica orientarea fizicii clasice spre aspecte mecanice si cantitative, dandu-ne posibilitatea sa devenim modelatorii si posesori ai naturii".

In contrast cu demersurile stiintei moderne, teoriile morfologicei descopera un univers familiar, viu, in care monotonia este depasita de diversitatea si complexitatea formelor. Traim intr-un univers calitativ diferentiat si plin de surprize. E o perspectiva paradoxala, propunand modele in care se conciliaza simplitatea si complexitatea, stabilitatea si miscarea. Coexistenta simplitatii si a complexitatii apare, de exemplu, in ecuatia logistica a modelului economic elaborat de Mandelbrot si in termodinamica neliniara a structurilor disipative elaborat de Prigogine, iar coexistenta miscarii si a stabilitatii e descrisa in teoria fractalilor (imprevizibilul si nedeterminatul au rol predominant in descrierea si explicarea formelor naturale) si in teoria structurilor disipative (care promoveaza, conceptul de fluctuatie declansanta). In aceeasi ordine, teoriile morfologice reitereaza conceptul aristotelic de potentialitate, conferind o anumita semnificatie, actiunii, cum apare in teoria lui Thom despre "dezvoltarea generalizata a unei singularitati degenerate".

Profunzimea perspectivele deschise de teoriile morfologice lanseaza teleologia spre dimensiuni care depasesc orizontul limitat al realitatii imediate si, al tehnicismului, inscriind-o intr-un mers integrator, care surprinde semnificatia si finalitatea cosmosului, si care, similar, obliga la regandirea pozitiei noastre in univers.

Controlul naturii nu a fost pus, in stiinta moderna, in slujba unui scop, devenind scop in sine, fapt care a condus catre pierderea oricarui respect fata de natura. Stiinta contemporana, fertilizata de noua cosmologie si de teoriile morfologice, se distanteaza de tehnicismul ingust al stiintei clasice, care nu avea ca obiectiv decat subjugarea naturii. Cercetatorii de acum au atitudini transante impotriva unei tehnici, care a fost mereu prezentata drept factor indispensabil in progresul umanitatii.

J. Ellul afirma: "Tehnica nu evolueaza in functie de scopuri propuse, ci in functie de posibilitati. Neavand vreun scop, tehnica nu are nici un sens; a incerca sa-i descoperi un sens ascuns inseamna sa refuzi o analiza corecta a fenomenului. A incerca sa-i atribui un sens, inseamna sa efectuezi o adevarata operatie mitologica"'.

Teoriile morfologice conduc spre reconsiderarea atitudinii omului de stiinta fata de realitate, punand in criza tehno-stiinta (expresie a mentalitatii de consum). Stiinta este nevoita sa renunte la primatul cantitatii, recunoscand existenta dimensiunii calitativ-semnificative a lumii si evidentiind rationalitatea unui cosmos tainic, in care relatia dintre om si univers este esentiala. Recunoasterea aspectului calitativ este evidenta in trecerea de la algebra la geometrie (spre exemplu, teoriile morfologice inlocuiesc calculul infinitezimal cu discipline precum topologia). Se poate vorbi de o adevarata revansa fata de stiinta modernitatii.

"Aceasta revansa e cea a geometriei si topoligiei asupra aritmeticii si algebrei, a calitativului asupra cantitativului, pe scurt a inteligibilitatii asupra calculului si productivitatii. Termenul de "revansa" e totusi o exagerare, pentru ca nu putem vorbi de o lupta, nici macar de competitie, deci nici despre victorie sau infrangere. Teoriile morfologice nu se ridica impotriva tehnostiintei, pe care o lasa sa traiasca mai departe in iluzia certitudinilor. Ele nu rivalizeaza cu aceasta - cum ar putea oare? -, ci se situeaza pe un alt teren, multumindu-se doar - dar acest-"doar" inseamna totul - sa readuca stiinta la vocatia ei fundamentala: aceea de a ne face sa intelegem realitatea si nu numai sa o precizam. In orice caz, teoriile morfologice ne arata ca tehnica nu reprezinta destinul spiritului stiintific".

Stiinta actuala este tot mai mult legata de valori, deschisa catre o axiologie autentica. Tot mai multi savanti sunt convinsi de faptul ca nu se mai poate face stiinta adevarata fara constiinta. Este un context favorabil pentru un dialog sincer si onest intre teologie si stiinta. Depinde insa de ambele parti sa se ridice la inaltimea momentului, pentru o reala asumare si reciproca valorificare.  

Trebuie sa intelegem ca teoria cuantica si teoria relativitatii au schimbat paradigma culturala, modul nostru de a privi realitatea. De acum, universul nu mai poate fi considerat o masina care functioneaza dupa legi precis determinate, natura nu-i un urias angrenaj, in care noi suntem simple rotite. Dar, atunci, care este rolul nostru intr-un univers pe care stiinta il descrie ca nedeterminat? Poate stiinta sa depaseasca propriul sau cadru restrictiv, pentru cuprinderea unui cosmos in care s-a regasit taina existentei? Se poate trece de la stiinta la constiinta? Trimite stiinta la valori consacrate, la aspiratiile care au caracterizat omenirea dintotdeauna?
Sunt intrebari tulburatoare, care il obliga pe savant sa apeleze la metafizica si la morala; de asemenea, care il obliga la un efort de traducere a propunerilor sale intr-un limbaj accesibil teologului. In acelasi timp, pentru ca raspunsul sau sa poata fi receptat de omul de stiinta, teologul trebuie sa-si asume exigentele si provocarile actuale, intelegand ca nu poate face abstractie de o stiinta care nu mai inseamna doar utilitarism, pragmatism si tehnologie.
Este nevoie de un efort al ambelor parti, in primul rand pentru depasirea starii de autosuficienta. Dar un efort necesar, de vreme ce de el atarna viitorul civilizatiei noastre.

Adrian Lemeni

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3689

Voteaza:

Cosmologia teleologica si teoriile morfologice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE