Crizele morale si credinta medievala in ratiune

Aparitia bioeticii seculare ca domeniu academic si fundament pentru politicile publice de asistenta medicala a fost una dintre cele mai dramatice evolutii culturale ale Americii postbelice, transmisa ulterior in lumea intreaga.

Desi termenul de bioetica a aparut doar la inceputul anilor '70, inca din anii '40, '50 si '60 s-a inregistrat deja un interes crescand atat pentru etica medicala, cat si pentru stiintele umane medicale.

Ca la oricare alt fenomen istoric, aceasta atentie acordata stiintelor umane medicale, eticii medicale si bioeticii a fost asociata unor numeroase schimbari culturale. Daca nu ar fi fost legat de nevoia profunda de a dobandi o anume clarificare si indrumare morala, interesul pentru bioetica nu s-ar fi raspandit atat de repede in intreaga lume, castigand pentru bioetica un loc atat in spatiul universitar, cat si in politicile de asistenta medicala.

Este usor sa privim aceasta constelatie de preocupari ca pe un raspuns dat inainte de toate evolutiilor dramatice din stiinta si tehnologia medicala postbelica, sau ca pe o reactie la atrocitatile naziste.

Aceste explicatii sunt insa prea simple. Nu numai faptul ca noile tehnologii au adus cu ele noi provocari morale, sau ca niste medici au planuit ororile national-socialiste din Germania interbelica, stimuland astfel reflectia morala si raspunsul la aceste atrocitati. Fapt mult mai important, traditii garantate drept religioase se prabuseau, creand un vid moral.

Profesiunea medicala ea insasi si-a schimbat statutul social si intelegerea de sine. Doctorii nu mai erau acceptati ca indreptatiti sa ia un mare numar de decizii cu privire la tratamentul pacientilor lor.

Procesul decizional al medicinei traditionale a ajuns sa fie caracterizat drept paternalist, iar testul pentru consimtamantul dat in cunostinta de cauza s-a mutat de la standardele profesionale la cele ale persoanei rationale prudente.

Secolul XX a fost martorul unei masive deprofesionalizari a profesiunilor legate de asistenta medicala. Medicina a intrat in secolul XX cu multe din prerogativele ei ca breasla cvasiindependenta intacte. Medicina americana se intelegea drept o asociatie care uneste profesionisti independenti (in sensul de practicieni nesalariati) care impartaseau autoreglemen-tarea disciplinei lor stiintifice pentru binele pacientilor si al societatii lor.

Toate aspectele serviciilor medicale se astepta sa fie sub controlul si supravegherea breslei medicilor. Odata cu aparitia in Statele Unite a sistemului de asigurari de sanatate si aplicarea legii antitrust si profesiunii de medic, caracterul independent si autonom al profesiunii medicale s-a modificat radical; in dreptul american medicina a ajuns sa fie privita nu ca o breasla sau profesie care se autoreglemen-teaza, ci ca un comert reglementat.

Incercarile breslei medicale de a impune practicienilor un anumit etos - cum ar fi evitarea reclamei comerciale - au fost interzise prin lege. Prin lege, breslei medicale i s-a interzis dreptul sa-si impuna etica medicala membrilor sai. A devenit astfel tot mai dificila incurajarea apartenentei la o asociatie medicala regionala, statala sau federala.

Etica profesiei medicale a fost atat marginalizata, cat si pusa sub semnul intrebarii. Astfel, tot mai putini doctori (la sfarsitul secolului XX doar jumatate din cei existenti) sunt membri ai Asociatiei Medicale Americane, autoarea codului de etica profesionala care ar trebui sa reglementeze aceasta profesie in Statele Unite.

Mai fundamental, o etica intemeiata pe vederile si preocuparile unei organizatii profesionale particulare a fost pusa sub semnul intrebarii, in masura in care ar aspira la o etica apta sa indrume societatea in ansamblul ei. Era firesc ca in asemenea imprejurari preocuparile legate de etica medicala ca profesie sa fie eclipsate de bioetica atat ca nume, cat si ca substanta.

Denumirea de "etica medicala" a capatat un sens restrans reflectand normele morale interne si care in general nu pot fi impuse cu forta ale unei profesii in contrast cu aspiratiile universale ale bioeticii.

Aceste schimbari faceau parte dintr-o tesatura complexa de evolutii, care includeau transformarea relatiei candva strict binare dintre medic si pacient intr-o asociatie complexa formata din medic, pacient, casa de asigurari, platitor (astazi de obicei angajatorul pacientului sau tot mai mult o agentie guvernamentala), furnizorul de servicii (de exemplu, spitalul) si moderatorul guvernamental. in toata aceasta perioada, medicul ca practician de unul singur a fost treptat replasat in dispozitive de practica in grup, planuri coordonate de asistenta medicala si angajatori institutionali de servicii medicale.

Numerosi terti au inceput sa-si asume o autoritate asupra relatiei medic-pacient, daca nu cumva si asupra medicilor insisi. Un numar crescand de experti lipsiti de competente medicale au ajuns sa joace un rol central in supravegherea practicii medicinei.

Pe masura ce bioetica crestina occidentala se confrunta cu provocarile sociale, tehnologice si economice ale anilor '60-'70, gasea medici, dentisti, asistente medicale si altii a caror identitate profesionala se afla sub revizie, daca nu cumva sub semnul intrebarii. Medicina anilor '60-'70 devenea nu numai posttraditionala, ci chiar postprofesionala. in acest mediu de prefaceri morale, profesionale si tehnologice, incertitudinea etica a devenit endemica.

Exista sentimentul obligatiei de a folosi in mod responsabil noile puteri furnizate de evolutiile tehnologice, dar cu o neclaritate, sau poate chiar un dezacord fundamental cu privire la natura acestor obligatii.

Chemat sa dea indrumare morala, crestinismul occidental s-a gasit la randul sau intr-o stare de incertitudine cu privire la ce fel de indrumare morala ar putea sau ar trebui sa dea. in acest vid etic, morala seculara se oferea ca o sursa alternativa plauzibila de indrumare.

Asteptarile culturii occidentale europene cu privire la bioetica si viata morala s-au dezvoltat din indrazneata incercare medievala de a aduce in sinergie credinta si ratiunea: fiecare o sprijinea pe cealalta ingaduind in acelasi timp ratiunii sa descopere independent de orice confesiune religioasa o moralitate comuna tuturor.

Desi Occidentul credea in credinta, el a ajuns sa aiba o credinta egala in puterea ratiunii de a descoperi o morala care sa oblige pe toata lumea. In ciuda scepticismului unor figuri filozofice precum David Hume, Occidentul va pastra din aceasta traditie o credinta continua in drepturile universale ale omului si chiar in posibilitatea unei bioetici globale.

Occidentul crestin a inteles referinta Sfantului Pavel din Epistola catre Romani (2, 15) la "legea scrisa in inimile lor" ca pe o capacitate intelectuala de a descoperi in mod discursiv un adevar moral independent de oameni. Crestinismul occidental a putut atunci incerca sa implineasca o promisiune facuta de stoici in reflectiile lor filozofice, precum si de legea romana.

Nu numai ca jus naturale a fost presupus drept fundal al unui autentic jus gentium. Se presupunea si ca substanta unei bioetici crestine ar trebui sa fie accesibila prin ratiunea naturala. Aceasta nu insemna ca Toma d'Aquino si altii nu recunosteau faptul ca minti si culturi depravate nu puteau recunoaste deplin legea naturala. Ei recunosteau faptul ca patimile pot intuneca mintea. Initial ei au recunoscut si un rol al harului in orice act de cunoastere.

Dar accentul a ajuns sa fie pus pe adevarurile morale pe care ratiunea discursiva le poate descoperi examinand natura umana. Rezultatul a fost o deplasare in intelegerea moralitatii, cunoasterea morala fiind construita pe modelul rationalitatii impersonale al investigatiei logice sau empirice de tip stiintific. Nu caracterul moral al celui care rationeaza a ajuns sa fie important, ci caracterul argumentului si al analizei.

Asa cum un logician sau un matematician pot teoretic avea succes, chiar daca au o antipatie personala fata de logica si matematica, tot asa si succesul unui moralist a ajuns sa fie vazut ca dependent nu de viata moralistului, ci de caracterul argumentelor moralistului.

Adevarurile morale ar putea fi atunci studiate si intelese mai bine dezvoltand indemanari intelectuale mai degraba decat o viata morala mai buna. Poti fi nu doar un bun filozof moral sau un bioetician, ci chiar un bun teolog moral, si in acelasi timp sa ai o moralitate reprobabila si sa fii un pacatos nepocait. Conduita vietii morale si spirituale a ajuns treptat deconectata de practica filozofiei morale sau teologiei.

Drept urmare, ratiunea discursiva de tip secular, desi dezangajata moral, a putut sa stabileasca liniile unei morale seculare care trebuia sa coincida in general cu cerintele teologiei morale crestine. Aceasta deconectare a moralei ca stiinta de viata morala a fost tacit incurajata de modurile in care reflectia morala a teologiei romano-catolice s-a dezvoltat plecand de la increderea medievala in ratiune, ajungand intr-o puternica afirmare a rolului ratiunii in moralitate ca stiinta speciala.

Sa luam, ca exemplu, urmatoarea reflectie despre competentele teologilor morali romano-catolici datand din perioada pre-Vatican II, de la jumatatea secolului XX. Demersul moralei si al bioeticii este privit ca unul stiintific, suge-randu-se totodata faptul ca in mare masura poate fi intreprins plecand de la principii rationale accesibile tuturor. Reusita vederii adevarurilor morale nu depinde in mod direct de reusita cercetatorului de a duce o viata morala buna, ci doar de o buna functionare a ratiunii.

"Moralistii (romano-)catolici sunt indreptatiti sa revendice o competenta speciala in domeniul eticii, in stiinta binelui si a raului moral, in stiinta aplicarii legii morale problemelor vietii umane. Ei sunt oameni bine instruiti si experimentati in acest domeniu particular. Pregatirea lor pentru aceasta profesie este intensa si cuprinzatoare; un numar bun de ani ei predau stiinta moralitatii avand constant de a face cu aplicatiile practice ale acestei stiinte. Indiferent de orice chestiune legata de religie, moralistii (romano-)catolici reprezinta de departe cel mai mare grup de specialisti in stiinta eticii din intreaga lume. Si au o traditie de cercetare stiintifica multiseculara".

Din nou, pretentia exprimata in aceste cuvinte nu este doar cea a unei coincidente apropiate intre moralitatea cunoscuta prin ratiunea discursiva si morala cunoscuta prin credinta, ci si opinia potrivit careia morala poate fi cunoscuta fara a incerca sa traiesti moral. Aceasta abordare sugereaza si ca poti duce o viata morala chiar fara sa duci o buna viata religioasa.

Mai mult, se mai sugereaza ca poti fi un savant de succes in bioetica crestina prin simplul fapt de a gandi corect, fie ca esti crestin sau nu, fie ca duci sau nu o viata morala sau o viata religioasa angajata. Viata religioasa, viata morala si proiectul teologiei morale au fost separate. Cunoasterea teologica morala a inceput sa depinda de rationalitatea discursiva, nu de cunoasterea noetica (duhovniceasca), influentata de caracterul vietii omului.

Aceasta incredere in rationalitatea morala discursiva a sprijinit un universalism moral care a putut pretinde, pe temeiul dreptei ratiuni, sa devina fundamentul unei societati universale. Evul Mediu a pretins o unitate a credintei, a ratiunii discursive si a societatii. Asa cum a aratat istoria Evului Mediu tarziu, aceasta unitate a cerut uzul fortei coercitive si al supravegherii inchizitoriale.

Crestinismul apusean a fost unit sub sceptrul unui imparat crestin occidental si al unor regi crestini. Ratiunea discursiva putea descoperi un esafodaj moral pe care il puteau impartasi toti, chiar si ereticii. O morala intemeiata pe rationalitatea discursiva oferea promisiunea unei cvadruple unitati de succes.

Mai intai, morala si rationalitatea ar fi echivalente material: cei care n-ar fi de acord cu esafodajul moralei (si astfel al bioeticii) vor avea pretentii irationale, adica nejustificabile rational. in al doilea rand, intrucat argumentele rationale intareau esafodajul moralei, morala (inclusiv bioetica) puteau duce odata cu ea autoritatea alaturi de autoritatea lui Dumnezeu.

In al treilea rand, forta coercitiva (de exemplu, impunerea unei politici de asistenta medicala justificata rational) impotriva unui comportament contrar ratiunii nu va fi cu totul straina de cei supusi ei. Mai degraba o astfel de forta coercitiva ar restaura adevarata autonomie.

Comportamentul impus cu forta n-ar fi heteronom, ci corespunzator in principiu cu adevarata natura a celor reformati astfel. In sfarsit, toti vor putea fi aratati legati laolalta intr-o singura comunitate morala definita nu doar de morala crestina occidentala, ci accesibila totodata printr-o reflectie rationala.

Toate aceste presupozitii cu privire la rationalitate si morala vor fi mai tarziu imbratisate de Kant. Ele au ajuns sa devina baza sperantei stabilirii unei morale canonice cu continut, baza pentru o bioetica cu autoritate universala si pentru o politica de asistenta medicala, chiar si fara credinta. Cheia ei de bolta era rationalitatea discursiva. Treptat aceasta a marginalizat forma noetica de cunoastere care fusese anterior inima pretentiei crestine la cunoastere.

Tristram Engelhardt

• Consideratii ortodoxe despre bioetica in contextul actual
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Piste false in bioetica moderna
  Publicat in : Morala
• Bioetica - etica traita
  Publicat in : Morala