Crizele succesive in fata mortii

Crizele succesive in fata mortii Mareste imaginea.


Crizele succesive in fata mortii

Moartea, consecinta si cauza a pacatului

In invatatura Bisericii e limpede faptul ca omul nu a fost creat de catre Dumnezeu pentru ca sa moara. Moartea este consecinta a pacatului primilor oameni creati. Sunt cunoscute evenimentele, descrise in cartea Facerii, in legatura cu caderea omului.

Este evident faptul ca dupa pierderea harului dumnezeiesc, moartea a patruns in existenta omului nu ca pedeapsa a lul Dumnezeu, precum invata teologia Apusului, ci ca optiune a omului care vrea sa traiasca departe de Dumnezeu. Dumnezeu a ingaduit navalirea mortii din marea Sa iubire de oameni si pentru ca raul sa nu ramana nemuritor. Apoi, prin intrupare, Hristos si-a asumat de bunavoie trup muritor si patimitor, pentru ca prin acesta sa biruiasca moartea si sa devina medicament al nemuririi.

Mostenirea mortii nu este, precum sustine Fericitul Augustin, mostenirea vinei protoparintilor nostri, ci mostenirea consecintelor acatului, care sunt mortalitatea si trasatura patimitoare. intr-adevar, conform invataturii Sfintilor Parinti, asa-numitele haine de piele, cu care a fost imbracat omul, prin iconomia lui Dumnezeu, sunt mortalitatea si patimirea, care se manifesta prin zamislire, sarcina, nastere, alaptare, modificarea hranei, bolile si, in cele din urma, moartea.

Astazi biologia moleculara dezbate tema ereditatii biologice a mortii. in interiorul celulelor omului se pot detecta genele bolii si ale batranetii, pe care le mostenim de la parintii nostri. Asa-numitul ADN mitocondric, in afara de energia vitala pe care celulele o poseda, e socotit a fi agentul procesului de imbatranire. Astfel, moartea se mosteneste din generatie in generatie. Acest fapt indica realitatea ca inca din momentul in care a fost fecundat ovulul exista in noi genele imbatranirii, adica genele mortii.

Apoi, mereu in trupul nostru exista puteri ale vietii, dar si puteri ale mortii, care pun intr-o relatie stransa viata cu moartea. in cele mai multe tesuturi, celulele organismului nostru mor si se formeaza altele noi, exceptie facand celulele nervoase centrale. Acestei proceduri se datoreaza prelungirea vietii. Moartea celulelor se imparte in doua categorii: prima este moartea programata, care tine de o procedura fiziologica, in timpul careia se autodistrug celulele, aSa numita "lepadare"; a doua este moartea nefiziologica, care se numeste "necroza". Realizam faptul ca dintru inceputul zamislirii si pe tot parcursul vietii noastre, purtam moartea ca pe o povara biologica bizara, dar si existentiala.

Din perspectiva teologica, sustinem ca moartea nu este doar o consecinta a pacatului, ci si urzitoarea acestuia si hranitoarea patimilor. Acest fapt are urmatoarea explicatie. Omul stie ca, mai devreme sau mai tarziu, vor veni bolile, care il vor indrepta inspre moarte. Se formeaza in el un anume tip de autoaparare, care apare drept nevointa in vederea infruntarii acestui fenomen. Deoarece omul se teme ca viata candva va deveni fara sens, se straduie sa consolideze. Acest fapt are drept consecinta cautarea sigurantei sj fericirii in bogatie, slava si desfatari trupesti, truda in dobandirea avutii cu scopul de a face fata viitorului. De asemenea, incearca sa-i satisfaca poftele, pentru ca sa faca fata durerii, suferintei si mortii. Stradania omului in a-si asigura agonisirea de bogatie, stabilitatea sociala si anii de pensionare etc, pentru eventualele greutati din viata lui, sunt consecintele fricii, pe care o provoaca imbolnavirile si moartea. Toate acestea hranesc patimile slavei desarte, a iubirii de placere si a iubirii de argint.

Prin urmare, moartea este o consecinta a pacatului. Stricaciunea si mortalitatea dezvolta patima filavtiei (iubirea de sine), din care descind slava desarta, iubirea de placere si iubirea de argint, ... Trebuie sa notam faptul ca omul are patimi reprosabile si ireprosabile. Patimile reprosabile sunt miscarile si actele sufletului impotriva firii, adica slava desarta, iubirea de placeri si iubirea de argint, in timp ce cele ireprosabile (trasatura patimitoare n.n.) sau patimile care tin de fire sunt foamea, setea, osteneala etc. Omul trebuie sa lupte cu ajutorul harului lui Dumnezeu, astfel incat patimile reprosabile sa devina ireprosabile si patimile ireprosabile sa ramana ireprosabile, deoarece exista posibilitatea ca patimile ireprosabile (foamea, setea, oboseala) sa se transforme in patimi reprosabile (slava desarta, iubirea de placere, iubirea de argint).

Aceasta lucrare o infaptuieste mintea omului, luminata de harul lui Dumnezeu. Cand mintea se afla in stare de iluminare si asceza cu rugaciunea mintii, atunci energiile sufletului (intelectiva, irascibila si doritoare) se indreapta conform firii si deasupra de fire. Trupul se adapteaza la aceasta vedere dumnezeiasca. De asemenea, dispozitiile firesti ale sufletului si ale trupului nu se transforma in dispozitii reprobabile. Astfel incat in loc ca omul sa fie iubitor de sine, ajunge sa fie iubitor de Dumnezeu si de oameni. Din intreaga traditie a Bisericii se deduce faptul ca aceasta acorda intaietate si importanta starii de iluminare. In acest fel moartea poate fi depasita.

Crizele succesive in fata mortii

Consecinta si urmare a tot ceea ce am spus este ca omul, in viata lui traieste diferite crize succesive, pe care le putem caracteriza drept crize in fata mortii.

In acord cu analizele psihanalitice, frica si angoasa in fata mortii provoaca inlauntrul omului, din frageda pruncie, diferite probleme si pentru aceasta traieste diverse crize.

Copilul la varsta de 8-10 ani vede moartea ca pe ceva trecator, ca pe o calatorie, ca pe ceva pe care are puterea sa o respinga. De aceea atunci cand moare bunicul sau bunica, e in stare sa propuna parintilor lui sa puna soba in mormantul funerar, pentru lunile de iarna, pentru ca ei sa nu raceasca.

Psihologul elvetian Piaget, in urma anumitor cercetari, a tras concluzia ca un copil la varsta de 7-10 ani trece printr-o criza deoarece constata ca la aceasta varsta moartea este un eveniment fara niciun recul. Acest fapt are drept efect declansarea si adresarea a numeroase intrebari despre moarte.

Apoi, la adolescenta se dezvolta intrebarile existentiale in legatura cu sensul si valoarea vietii. La aceasta varsta, adolescentul incepe sa-si traseze drumul lui si pentru aceasta intentie vrea sa invete despre sensul vietii, care e in relatie cu moartea, pe care o vede in jurul lui. Incearca sa gaseasca raspunsuri despre razboi, dezordine sociala etc. De multe ori acest adevar il copleseste. Desele explozii, anarhia, gustul pentru substantele narcotice au intotdeauna legatura cu crizele existentiale in fata mortii. Chiar si dorinta de reabilitare sociala a omului se leaga de aceasta criza.

Mai departe, omul la varsta maturitatii traieste iarasi o alta criza, care e legata de responsabilitatea sociala, de boli, de sleirea puterilor trupesti, dezamagirea de viata. In special, observa faptul ca e instarit din punct de vedere social, dar se simte privat de sensul vietii,

In fine, exista si perioada de criza, cea a pensionarii, a asa-numitei varste a treia, atunci cand omul vede ca au trecut deja anii vietii si se indreapta inspre moarte. Atunci isi pune intrebari existentiale, dar fara vreun rezultat. Toate aceste intrebari sunt in legatura cu trecutul si cu viitorul.

Toate aceste crize succesive au un punct comun, o tema comuna: moartea. Realmente, ele sunt crize existentiale. Crizele acestea au legatura cu frica de moarte, de boli, de constientizare ca viata se scurge repede, de faptul ca imbatranim repede, ca lumea va fi distrusa. Aceasta lume sfarseste, de cele mai multe ori, in situatia de a respinge moartea din viata noastra si de a nu mai voi sa vedem vreun bolnav sau vreun mort.

In afara de toate aceste manifestari ale fricii in fata mortii, exista si alte multe situatii concrete care indica aceasta experienta a mortii. De exemplu, sarbatorile, aniversarile, zilele de nastere, in afara de bucurie, contin in ele si un sentiment de mahnire, fiindca ne gandim ca anii trec si ne apropiem de sfarsitul biologic al vietii. Chiar si in momentul in care primim vestea ca a murit o anumita persoana, tristetea pune stapanire pe noi. Si asta pentru ca ne gandim la propria noastra moarte.

Astfel, constientizarea mortii constituie, intr-adevar, o "povara existentiala", pe care o caram pe tot parcursul vietii noastre. Acest fapt ne duce la intrebarea care este sensul vietii, acest sens imbracand forma unei lupte existentiale. De obicei, acest sens e in relatie cu frica nesigurantei pentru viitor.

La modul general vorbind, moartea este un fenomen universal, de care sunt preocupati toti oamenii. Lupta in fata mortii e ceea ce ii defineste pe oameni. Atunci cand studiem cultura si istoria umana, vom depista o "sete pentru nemurire" Omul vrea sa traiasca vesnic. Acest lucru il marturisesc monumentele de arta si alte creatii, care de altfel, sunt tentative ale omului de a trece peste stavilarul mortii. Lupta omului impotriva mortii este complexa. Mecanismul biologic al trupului uman se lupta impotriva mortii. Acelasi lucru se petrece si cu mecanismele psihologice. Imboldul comportamentului uman nu se reduce, in mod simplu, la aspiratia spre placere, ci si la supravietuirea existentei.

In interiorul acestei perspective, omul apusean a incercat sa respinga evenimentul mortii din evenimentul vietii. Chiar si cimitirele care, in cele din urma, provoaca o nevroza, se construiesc precum parcurile. Acesta este motivul pentru care in America s-a introdus, inclusiv in universitatile de medicina, o stiinta aparte, care se numeste thanatologie. Cu cat cineva isi aminteste si se confrunta cu moartea, cu atat mai mult se elibereaza de starile de natura neurologica. Constatam ca viata se leaga de moarte, asa cum ziua e legata de noapte. Daca ziua are valoare si noaptea are o magie. Nimeni nu poate sa excluda moartea din viata. Heidegger si Sartre considerau ca moartea e cea care da sens existentei omului, contribuind la, implinirea lui. Aducandu-si aminte de moarte, omul devine creator. Daca viata biologica ar fi fara limite, atunci omul nu ar mai lupta pentru ca sa castige ceva. Ateii existentialisti considera ca dupa-moarte nu mai exista nimic.

Trio-ul tragic

Victor Frankl, care reprezinta scoala a treia de psihoterapie din Viena, vorbind despre principiile logoterapiei, aduce in discutie trio-ul tragic de care este preocupat. Elementele acestui triou tragic sunt: culpabilitatea, durerea si moartea.

Vorbind despre culpabilitate, care din punct de vedere teologic se numeste pacat, dar si vina existentiala, Frankl considera ca aceasta vina este adunata cu existenta umana, adica face legatura dintre vina si non-sensul vietii si vidul existential. In textele lui vina apare strans legata de evenimentele existentiale, care sunt durerea si moartea.

Discutand despre durere, are in vedere durerea in general pe care o simte cineva in viata lui psihica, trupeasca si existentiala. Se aminteste despre faptul ca omul nu trebuie sa se zbata pentru disecarea si evitarea durerii, ci sa fie disponibil sa o suporte in viata lui, cu conditia ca durerea detine sensul vietii. Subliniaza faptul ca omul neputand sa schimbe cu nimic evenimentele din viata lui, ar trebui sa-si asume responsabilitatea durerii, sa o accepte, fiindca aceasta da sens vietii lui. In textele acestuia e mentionat faptul ca libertatea omului nu rezida in descotorosirea de evenimentele tragice, ci in atitudinea de libertate fata de incercari. Consemneaza in mod caracteristic: "Bolnavii nu deznajduiesc niciodata, cu adevarat, numai din pricina durerii in sine. Dimpotriva, daca durerea lor e incarcata de sens, deznadejdea isi are radacina in fiecare caz de poticnire. Omul este pregatit si prompt in a-si asuma fiecare durere abia dupa ce va putea gasi vreun sens pentru el insusi". Intr-adevar, una din marile probleme ale epocii noastre este ca omul cauta multumirea si evita durerea.

Mai mult, moartea, care este al treilea element al trio-ului tragic, este cea care il terorizeaza, la modul real, pe om. Nimeni nu poate sa evite moartea, pentru ca fiecare are experienta personala a perisabilitatii si mortalitatii. Si din constatarea mortii, pe care o vede in preajma lui, intelege ca aceasta nu este un produs al fanteziei. In logoterapia lui Frankl, una din axiomele de baza este vremelnicia omului pe acest pamant. Omul trebuie sa se impace cu acest adevar, pentru ca numai atunci va folosi corect timpul si isi va largi creativitatea, dobandind sensul vietii.

Aceste trei evenimente existentiale (asa numitul trio tragic), adica culpabilitatea, durerea si moartea sunt inscrise in viata omului si, neputandu-le evita, trebuie sa le accepte. Atitudinea pe care o pastreaza omul in fata acestor trei elemente e un indiciu al maturitatii lui duhovnicesti.

Medicamentul nemuririi

In fata crizelor succesive ale mortii, traite in viata noastra, nu e nevoie de teorii intelectuale, ci de credinta noastra personala in ceea ce priveste viata si moartea, precum si de credinta in izbanda lui Hristos fata de moarte, de credinta in depasirea mortii din viata de acum si de credinta in invierea trupurilor la cea de a doua venire a lui Hristos.

Conform Sfantului Ignatie Teoforul, Hristos este unicul doctor si medicament al nemuririi. Cuminecarea cu Trupul si Sangele lui Hristos impartaseste intregului organism psihosomatic energia vietii nemuritoare. Acest har necreat al lui Dumnezeu patrunde in suflet si in trup si il sfinteste pe om in integralitatea lui. in mod real, prin mancarea Trupului si prin consumarea Sangelui lui Hristos se realizeaza un "transplant" duhovnicesc si ne umplem de viata dumnezeiasca. Asa se justifica si moastele sfintilor Bisericii. In mod firesc celulele trupului, o data cu iesirea sufletului, se dezintegreaza. Asadar, in sfintii indumnezeiti, harul lui Dumnezeu este cel care opreste moartea celulelor trupului, constatandu-se faptul nemuririi.

Sfantul Atanasie cel Mare analizeaza detailat ca omul nu putea sa se elibereze de moarte doar prin invatatura profetilor. Aceasta este motivul pentru care Hristos si-a asumat, de bunavoie, trupul patimitor si muritor pentru ca sa biruiasca moartea.

Concluzia este ca omul in viata lui traieste diferite crize succesive ale mortii care provoaca durere. Atunci cand traieste in Trupul inviat a lui Hristos, Care este Biserica, poate sa traiasca si binecuvantarile succesive ale depasirii mortii prin curatie, iluminare si indumnezeire. Sau chiar din starea rob sa ajunga in ipostaza de sluga si, in cele din urma, fiu si prieten al lui Hristos. Toate acestea le vedem la sfinti, care nu se tem de moarte, ci o doresc, o considera prietena si o asteapta, fiindca ii va conduce in Biserica din ceruri, intreaga viata ecleziala nu se epuizeaza in satisfacerea simturilor si intr-o lucrare sociala, ci in vindecarea si depasirea coruptibilitatii si a mortalitatii care ne terorizeaza inca din momentul zamislirii noastre.

Mitropolitul Ierotheos de Nafpaktos

Traducere de Ignatie Ilie Trif

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 6225

Voteaza:

Crizele succesive in fata mortii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE