Preponderenta spiritului asupra materiei si coplesitoarea preponderenta a Necunoscutului asupra Cunoscutului ingaduit "ratiunii stiintifice" este caracteristica acestui veac si, deci, a viitorului care sta deschis in fata stiintei. Si e evident ca, in atari conditii, locul religiei in concertul preocuparilor culturale sau stiintifice nu mai apare drept ceva concedat, insolit, sau tolerat. Ci necesar dat. Caci in aceasta totala recunoastere, ca drumurile ratiunii sunt atat de marginite, iar cele ale realitatii atat de vaste, caile religiei, ale credintei sunt nu numai firesti, dar si necesare. Si intrebarea care se poate pune acum nu mai e aceea daca stiinta ingaduie religia, ci tocmai contrara ei: daca religia, si omenirea insasi simt in chip imperios nevoia stiintei, sau se pot foarte bine si foarte usor dispensa de ea? Caci, la ce ar mai putea folosi omului aceasta stiinta, atat de precara si nesigura in rezultatele ei, si atat de daunatoare, adesea, in efectele ei? Trasatura aceasta de ostilitate fata de stiinta umana nu e, de altfel, intru totul straina religiei crestine. Evident, aceasta ostilitate isi are explicatia ei istorica. Si ori de cate ori o intalnim la vechii scriitori bisericesti si uneori chiar in paginile Sf.

Scripturi nu trebuie uitat ca aceasta ostilitate vizeaza nu stiinta, ci religia pagana sau mitologia, care era impletita in ea, cum a fost cazul cu filosofia si stiinta greaca si romana. Cand acestea au fost despartite insa de balastul religiei pagane, ostilitatea a incetat si atatia din sfintii bisericii si teologii ei de marca au cules lamura stiintei lor din sursele stiintei greco-romane. Fapt e insa ca aceasta ostilitate s-a manifestat, fiind considerata chiar de unii dintre crestini ca un fel de atitudine fireasca si necesara a bisericii crestine fata de "stiinta veacului acestuia". (Aceasta expresie, care apartine Sf. Apostol Pavel, se refera foarte probabil la Gnoza. iar nu la stiinta in sine. - n.n.) Aceasta atitudine, desi nu era izvorata din esenta religiei crestine, a fost mai tarziu favorizata de atitudinea de ostilitate pe care "stiinta" a inceput s-o arate fata de religia crestina. Asa ca, ceea ce intr-o vreme fusese un accident si o deviere, o exagerare din partea religiei crestine, a devenit, cu timpul, un fel de conduita necesara, din partea ei, mai ales in lumea protestanta, unde, intr-un timp, aversiunea fata de stiinta laica devenise un fel de virtute teologala.

Atitudinea aceasta s-a generalizat apoi la atatia dintre oamenii de credinta zelosi in a-si apara depozitul revelatiei fata de atacurile si ispitirile stiintei. Contra "superbiei stiintei" s-a ridicat cea a religiei; si depozitarii "adevarurilor revelate" au declarat de prisos sau chiar daunatoare mantuirii adevarurile oferite de stiinta. Si intrucat zelosi reprezentanti ai stiintei proclamasera "perimarea credintei", cei ai bisericii, avand in vedere caracterul ipotetic al stiintei si neputinta ei de a procura fericirea omului, au proclamat, la randul lor, "falimentul stiintei". Cine nu-si aminteste de valva pe care a starnit-o in lumea oamenilor de cultura lansarea acestei lozinci, de catre un Ferdinand Brunetiere, bunaoara?

Aceasta lozinca, aruncata la inceputul veacului al XX-lea, atunci cand stientismul si pozitivismul abia incepusera sa-si recunoasca si sa-si marturiseasca insuficientele si erorile, ar putea sa fie reluata si accentuata si mai mult astazi, dupa ce omenirea a trecut prin baia de sange a razboaielor - fruct al tehnicismului - si valurile de cruzime ale revolutiei ruse -fruct al materialismului si al ateismului trecutelor doua veacuri, alimentate si dominate de stiinta pozitiva, sigura si atotputernica de pana acum. Poate ca unii vor si incerca sa o faca; si evident inca cu mai mult succes si indreptatire ca mai inainte. Totusi, aceasta atitudine de ostilitate fata de stiinta si ratiune nu este izvorata din spiritul si dogmatica crestina. Caci, oricat de grave vor fi fost ratacirile si atacurile stiintei, stiinta insasi nu poate fi ostracizata de religia crestina. Religia crestina este religia luminii, iar ratiunea umana este unul din izvoarele revelatiei naturale, cu care omul, chiar ratacind, tinde si trebuie sa ajunga la lumina adevarului.

Cei ce repudiaza ratiunea, refugiindu-se in "revelatie", stiu ca a doua nu e accesibila fara cea dintai, dupa cum cea dintai nu este eficace fara cea din urma. Esecurile si chiar gravele greseli ale stiintei nu pot discredita stiinta insasi. "Arationalul" religios, pe care-l invoca unii, nu inseamna insa repudierea si nici dispensarea de rational; ci numai atat, ca fenomenul religios nu poate fi redus si nici nu poate fi redat in intregime de rational, mai corect zis, de "notional". Dupa cum iarasi "misticismul" caracteristic religiei nu exclude prezentarea "stiintifica" a religiei. Caracterul antistiintific sau antirational, care cauta sa se insinueze si sa se impregneze crestinismului, este o greseala. E o trasatura straina religiei crestine, care religie traieste din darurile de lumina ale revelatiei, dar si din cele ale scanteiei divine din om, care e ratiunea umana. Evident insa, cand aceasta ratiune nu e pervertita; in atare caz, si numai in atare caz, cu-noasterea prin ea devine o cunoastere "luciferica". Ceea ce nu inseamna ca orice cunoastere pur rationala este numai prin aceasta si o cunoastere apostatica, sau "luciferica". Luminata de darurile gratiei, ratiunea are toate posibilitatile de a se inalta pana la prototipul purei cunoasteri, care e asemanatoare si primitoare a darurilor revelatiei. E ceea ce se numeste cunoastere teologica, care, si in opozitie cu cea "luciferica", ar putea fi denumita cunoasterea "edenica".

In orice caz, un fapt e cert, si anume ca crestinismul nu-si poate face un punct de conduita din ostracizarea, ignorarea sau condamnarea stiintei, in numele credintei. Cei ce preconizeaza o astfel de atitudine sunt sau practic interesati, sau sufleteste deformati. Biserica crestina a pastrat cea mai larga intelegere si generoasa atitudine fata de incercarile ratiunii de a dezlega prin propriile ei lumini ceva din tainele lumii, acesta fiind unul din drumurile care duc catre Dumnezeire. E drept ca ratiunea umana a dat dovada de multe devieri in trecut. Devieri, pe care ea ie poate repeta si in viitor. Totusi, nimeni nu condamna soarele pentru trecatorul nor ce-i sta in fata. Nici chiar pentru eclipsele-i de mai lunga durata. "intunecarile" ratiunii insa trec si numai "luminile" din ea raman. De aceea se si explica de ce stiinta si artele au inflorit la adapostul religiei crestine, si, cu toate ratacirile si exagerarile ce au fost, raportul de armonica colaborare intre ele, care a fost, va ramane de-a pururi. De altfel, toata cultura si stiinta de acum e opera acestei constiinte crestine, care nu se poate desface si renega pe dansa, repudiind ratiunea si stiinta insasi. Cel mult, ea are datoria de a-i arata caile si idealurile, atunci cand ea Ie-a parasit. Caci numai in epocile de cadere, arta ca si stiinta pot fi ostile religiei sau macar straine ei. Nu insa in epocile de fericita creatie. Asa ca adevaratul raport dintre stiinta si credinta ramane acela fixat, cu veacuri in urma, de autorul "Noului Organon" care a deschis drumurile stiintei moderne, marele Bacon de Werulam: "Numai putina stiinta indeparteaza de Dumnezeu; multa stiinta duce insa la Dansul".

Ioan Gh. Savin