Omul de stiinta in fata lumii

Omul de stiinta in fata lumii Mareste imaginea.

 

Omul de stiinta in fata lumii

 

Omul din toate timpurile si din toate locurile a avut o deosebita curiozitate. In fata spectacolului naturii, a vrut sa cunoasca ce se ascunde in spatele sau, sa inteleaga structura si functiunile componentelor lumii, sa priceapa fenomenele observate si sa stabileasca un sistem coerent de descriere si de explicare a realitatii.

 

Evident ca aceasta curiozitate nu a avut numai un caracter academic ci si unul pragmatic. Omul a vrut si vrea in continuare sa cunoasca Universul si componentele sale, pentru ca sa-l subordoneze intereselor sale.

 

Intr-una din lucrarile sale, Emil Cioran considera gestul primordial al lui Adam, de a manca din marul oprit, gestul cel mai semnificativ pentru conditia umana. Omul a optat pentru cunoasterea cosmosului, pentru decriptarea misterelor naturii sacrificand pentru aceasta fericirea si linistea paradisiaca.

 

Imaginea despre lume a omului primitiv, asa cum se degaj din studiile de arheologie si de etnografie, era dualista, cu o componenta spirituala si una materiala (singura accesibila simturilor sale). Elitele intelectuale ale primelor zeci sau sute de milenii ale omenirii, in cercetarile lor au ramas credincioase acestui model dualist, asa ca in ansamblul cunostintelor si explicarilor realizate gasim constant doua dimensiuni: una transcendentala si alta imanenta.

 

De abia intre cumpana veacurilor XVII si XVIII, in Europa de Vest se contureaza o orientare care urmareste eliminarea treptata a transcendentalului din modelele explicative ale lumii. Orientarea aceasta se accentueaza in veacul luminilor (sfarsitul secolului XVIII) odata cu enciclopedismul francez care, in final, va culmina cu modelul monist materialist al unui J.O.Lamettrie (L'homme machine" - 1742), ce va fi considerat drept singurul valabil pentru cunoasterea stiintifica.

 

Acest model implica - dintr-un anume punct de vedere - un reductionism. Acest reductionism a fost numit de Schrodinger "principiul obiectivarii". In legatura cu acest reductionism Ch. Sherrington, marele neurofiziolog englez (premiul Nobel) spunea: "lumea materiala a fost construita (subl. n.) numai cu pretul excluderii spiritului din ea". Datorita acestei eliminari a transcendentalului, modelul lumii materiale a iesit complet din sfera interpretarilor religioase, dar si a unei anumite speculatii filosofice, cum a aratat in plin romantism Schleiermacher.

 

Modelul materialist s-a impus prin succesele mecanicismului veacului al XVIII si apoi prin progresele realizate in cursul secolului XIX ,care poate fi considerat secolul gandirii materialiste.

 

In sprijinul reductionismului materialist a venit si metoda experimentala. Ea era cunoscuta de multa vreme (de ex. de Galilei), dar a devenit o piatra unghiulara a cercetarii, mai ales dupa ce CI. Bernard a publicat in 1865 vestita sa "Introduction a l'etude de la medicine experimentale".

 

Marile succese ale stiintei - atat in domeniul teoretic, cat si mai ales in domeniul practic - au creat in lumea oamenilor de stiinta din veacul trecut o imensa siguranta cu privire la capacitatea lor de a cunoaste lumea. in 1875 directorul Oficiului de Patente din S.U.A.   isi dadea demisia sub motiv ca nu mai este nimic dedescoperit, iar in 1887 Berthelot afirma categoric "Universul este de acuma fara nici o taina", in timp ce Lippmann declara "fizica este terminata, clasata, ordonata, completa".

 

Un aspect care a fost hotarator pentru demersul scientist-materialist a fost utilizarea matematicilor. Matematicile ofera omului de stiinta un limbaj remarcabil, clar, precis, lipsit de ambiguitati si universal. Acest limbaj recent a fost adaptat chiar fenomenelor mai putin precise, gratie teoriei probabilitatilor, metodelor de aproximare si calculului "fuzzy" (vag). Cu ajutorul matematicilor s-a descris si epoca modelarilor abstracte si chiar a unei anumite forme de experimentare teoretica bazata pe modelele matematice. in aceste modele si teorii insa nu e loc pentru transcendent, cum a sustinut odata Laplace in fata lui Napoleon: "nu e nevoie de ipoteza Dumnezeu".

 

Demersul stiintific consta din ansamblul operatiilor care permit omului sa cunoasca (sa inteleaga, sa-si explice) lumea materiala si legile ei (fara a recurge la transcendent).

 

El este posibil gratie modului de functionare al creierului uman si a organelor de simt, care formeaza in ansamblu cel mai complicat ordinator existent in sistemul nostru solar. La baza cunoasterii stiintifice a lumii, se afla asadar performantele computerului neurobiologic de care dispune specia noastra. Imaginea noastra despre lume este deci rezultatul performantelor realizate in decursul veacurilor de creierele celor ce intr-un fel sau altul au explorat "tainele" Universului si si-au transmis unul altuia rezultatele la care au ajuns.

 

Acest computer biologic nu vine in contact cu lumea decat prin interfata reprezentata de receptorii biologici ai organismului care formeaza organele de simt, singura intrare a informatiilor admisa de stiinta, in drumul lor spre sistemul nervos central. De aici rezulta principiul fundamental - adevarata dogma - al demersului stiintific, potrivit caruia singura cale de informare de luat in considerare este cea senzoriala. Evident ca prin progresele tehnice realizate, performantele receptorilor au fost considerabil sporite atat cantitativ (de ex. lupele, rnicroscoapele, amplificatoarele sonore, etc), cat si calitativ (de ex. diferiti traducatori prin care pot fi detectate, tot de organele de simt, fenomene magnetice, lumina infrarosie, ultrasunete, etc). In faza actuala de dezvoltare a stiintelor exacte este respinsa ca nefundamentata - teoretic si experimental - cunoasterea extrasenzoriala, care este considerata a fi in domeniul imaginarului, sau in cel mai bun caz in acea zona nedefinita a disciplinelor neconventionale.

 

In consecinta, demersul stiintific face apel exclusiv la datele senzoriale si numai pe baza lor construieste modelul (sau modelele) explicativ al Universului material (singurul admis).

 

Captarea informatiilor de catre receptori reprezinta operatia initiala (senzatia). Ea este imediat urmata de recunoasterea lor (perceptia, identificarea). Aceasta presupune compararea mesajului primit cu stocurile de mesaje, pastrate si clasificate in memoria cerebrala. Decizia de recunoastere (sau de nerecunoastere) se face pe baza unor indici de recunoastere. Procesul este foarte complicat - cum vom vedea - si nu este locul aici sa-l dezvoltam.

 

Ansamblul operatiilor de detectare si de recunoastere a informatiilor implica existenta unui clasor de date in care acestea sunt grupate in multimi (sau clase) de puteri crescande (incepand de la unicate). Pe aceste clase evident este definita o algebra a multimilor care precizeaza raporturile dintre clase. In plus, tot pe acest clasor este definita cel putin o limba (cu gramatica si dictionarul ei). Aceasta limba este aplicata pe sistemul claselor de recunoastere printr-o functie semantica, functie esentiala pentru demersul stiintific, caci asigura interrelatiile (descriptive si operationale) dintre domeniul cunoasterii si limbaj (tezaur) de date si fara de interventia limbajului, func cognitive umane nu ar avea nici aspectul, nici eficacitatea Evident ca cea mai spinoasa problema este legatura dii psihologic si lingvistic care, printre altele, a dus la faime confruntare constructiva dintre Piaget si Chomsky de la Royaurc in 1925.

 

Atat formarea clasorului, cat si utilizarea lui in cadrul functiilor cognitive ale psihismului uman (dar si ale inteligente artificiale) presupune o prelucrare a datelor cu ajutorul unor operatiuni logice sau / si matematice.

 

Gandirea europeana, datorita in special lui Aristotel, a fost dominata de o logica zisa bivalenta descrisa de filosoful st Chrysippos si care nu admite pentru o functie logica decat una valorile: adevarat sau fals. Gandirea orientala a folosit si o logica trivalenta in care o functie logica poate avea si valori pe jumatate adevarate si pe jumatate false. Logica matematica moderne dezvoltat logici trivalente, logici polivalente, logici continue si eh logici vagi "fuzzy" care au imbogatit functiile cognitive umane.

 

Functiile logice nu sunt folosite in general izolat. Ele si grupate potrivit unor aranjamente operationale care pot fi descrise prin retete (algoritmi, euristici).

 

Aplicarea programelor (algoritmi si euristici) logice duce desfasurarea rationamentului care reprezinta etapa a III-a (dupa detectare si recunoastere) a demersului stiintific. Aceasta desfasurare se poate realiza pe patru directii:

 

1. Rationamentul analogic, bazat pe asemanare (forma tare a izomorfismului si forma slaba a homomorfismului). El sta la baza teoriei modelelor (Ed. Nicolau) dar este considerat de orientarea scientista riguroasa, drept cel mai slab mecanism de cunoaste rationala. In schimb, in demersul magic ocupa un loc esential.

 

2. Rationamentul traductiv (transductiv) implica o trecere de la un anumit grad de abstractizare la date de un grad similar de generalizare.

 

3. Rationamentul inductiv realizeaza o trecere de la concret (particular) la abstract (general) folosind inductia completa sau cea incompleta. Cu ajutorul lui se "construiesc"  conceptele si se identifica  legile. Este de la R. Bacon (1214-1294) mecanismul principal de investigare a naturii ("Opus majus" publicat la Londra in 1723).

 

4.  Rationamentul deductiv, este cheia de bolta a gandirii rationale. El permite trecerea de la general (abstract) la particular (concret). Folosirea rationalului deductiv nu e posibila decat in cadrul organizat al unui sistem axiomatic cu axiomele (postulatele) sale, regulile si teoremele sale (de ex. geometria lui Euclid).

 

Gandirea deductibila axiomatica opereaza cu structuri riguroase logice (silogismul, polisilogismul progresiv, polisilogismul regresiv) si matematice (algebrice, de ordine si topologice) pe care nu este locul sa le prezentam.

 

Rationamentul deductiv a primit un suport deosebit prin dezvoltarea logicei formale practic inaugurata de epocala "The Mathematical Analyses of Logic" publicata de G. Boole (1847), urmata de "Formal Logic" a lui A.D. Morgan (1849) si perfectata de B. Russel in "Principia Mathematica" (1910-1913); la noi in tara contributia lui A. Dumitriu a fost deosebita. Logica formala a avut si meritul sa arate ca procesele logice au un aspect lingvistic.

 

Gandirea   rationala   este   o   modalitate   de   activitate intrapsihica. Ea permite realizarea stocului clasificat de date concrete si abstracte si a relatiilor dintre ele, stoc clasificat care constituie in fond modelul rational al realitatii (scopul final al cunoasterii stiintifice). Acest model este un proces creator realizat de psihismul uman, proces care defineste "stilul cognitiv". Este vorba de o creatie prin "gandire verticala" dupa Piaget, de o creativitate controlata, disciplinata (Maslow).

 

Nu trebuie sa uitam ca activitatea intrapsihica mai este capabila de o creativitate relativ anarhica. Ea duce la produsele imaginare, ce definesc "stilul creativ-perceptiv" in cadrul gandirii orizontale a lui Piaget (in care de multe ori nu intervine decat motivatia iudica).

 

Pentru ca activitatea intrapsihica sa aiba si o latura creatoare - si mai ales imaginativa - este necesar ca ordinatoail bioneuronal uman sa dispuna, alaturi de "menu-ul" de operatori logico-matematici si de un "menu" de operatori imaginativi (descompuneri, recompuneri, transformari, substituiri, etc.) care sa asigure aptitudinea creativ-imaginativa a fiecarui individ uman. (C. Balaceanu - Stolnici si Ed. Nicoiau - "Personalitatea umana; o interpretare cibernetica" Iasi, 1972).

 

Demersul stiintific bazat pe observarea directa sau prin instrumente a realitatii si prin prelucrarea strict rationala a datelor astfel obtinute, reprezinta metoda sacro-sancta, universal admisa, a stiintei contemporane pentru investigarea realitatii. El domina intreaga stiinta (proprio sensu) pana astazi si este integrat in viziunea monist-materialista a lumii. Stiinta moderna se bazeaza astfel pe ideea fiabilitatii absolute a demersului rational si a receptorilor (senzatiilor).

 

Numai ca pe la inceputul secolului XX, incetul cu incetul, s-au insinuat indoieli asupra acestei fiabilitati absolute. Toata metodologia folosita a fost supusa unei critici din ce in ce mai sistematice in cadrul a ceea ce am putea denumi demersul rnetastiintific. Semnalul a fost dat evident de Em. Kant. Dar indoielile asupra logicii (chiar sub aspectul ei formal) au inceput cu cnticile lui Bradley, Bossanquet, Sidgwich, J. Dewey, s.a.

 

In primul rand nu exista nici o dovada ca astazi stiinta a detectat toate obiectele si fenomenele din Univers. Campul de perceptie al organelor de simt este limitat si tot limitat este evantaiul detectarilor posibile cu senzorii artificiali inventati. Asa cum pana de curand razele ultraviolete, infrarosii sau cosmice erau ignorate, asa cum majoritatea particulelor subatomice nu erau cunoscute, tot asa mai pot exista clase de obiecte sau de manifestari care, desi prezente, sa scape investigatiei stiintifice.

 

Apoi, fiabilitatea receptorilor organismului nu este perfecta. Exista un prag inferior si unul superior al intensitatii semnalului excitant, dincolo de care perceptia nu exista sau este profund deformata. In mod permanent exista un zgomot de fond, care introduce perturbatii si erori. Totodata, exista si o adaptare a receptorului, care se adauga distorsiunii ce rezulta din neliniaritatea procesului. Cele de mai sus apar clar in cadrul expresiei matematice care descrie functionarea unui receptor (Edm. Nicolau si C. Balaceanu ,"Elemente de Neurocibernetica", Bucuresti, 1967).

 

Mai mult inca, unii receptori raspund si la excitanti nespecifici (creand confuzii sau diafonii).

Procesul de recunoastere nu este nici el lipsit de un zgomot de fond, de o impreciziune a operatiei insasi, ceea ce duce la o inlocuire a certitudinii recunoasterii cu diferite aproximari, denumite uneori grade de verosimilitate. Acestea explica - printre altele - iluziile senzoriale studiate in psihologia perceptiei.

 

In afara insa de iluzii - ca de exemplu iluziile optice, care rezulta dintr-un mecanism periferic - perceptiile umane sunt alterate si de unii factori psihologici centrali (D. Griffin "Intuitive judgment and evaluation of Evidence", 1987). Aceste deformari cognitive ("cognitive bias") sunt determinate in special de tensiunile create de dorinta de a vedea confirmate unele ipoteze, unele modele aprioric elaborate ("confirmation bias"). Fenomenul acesta de perceptii alterate prin modelele mentale preconcepute, care duce la o asimilare distorsionata a realitatii, este mai usor observabil din afara, decat de catre "victima" lui.

 

Distorsionarile si impreciziunile sunt si mai evidente cand marimile de observat si de masurat sunt foarte mici, asa cum se intampla in cazul pendulului de tensiune folosit de Schrodinger (premiul Nobel pentru fizica) pentru a demonstra caracterul aproximativ al observatiei stiintifice.

 

Aceasta impreciziune a observatiei stiintifice apare si mai limpede in universul subatomic. Printre marile rasturnari epistemologice pe care le-a pricinuit teoria cuantica, este si acee determinata de principiul indeterminarii lui Heissenberg (tot premiul Nobel pentru fizica).

 

Marele fizician E. Wagner ("Symetries and Reflections", 1967) a stabilit ca analiza stiintifica a evenimentelor subatomice nu reda realitatea, ci o imagine a realitatii realizate in mintea noastra. Este vorba de un model cognitiv cu perfectiunile si imperfectiunile sale. In acest context se plaseaza si principiul lui Heisenberg.

 

Nu trebuie sa uitam ca incertitudinea observatiei stiintifice este si o consecinta a structurii probabiliste a Universului care este dramatic de evidenta in lumea cuantica. Aceasta structura probabilista inlatura orice certitudine care ar putea fi legata de observatia stiintifica. De altfel, pentru a putea reduce la maximum aceasta incertitudine, observatia stiintifica spontana sau experimentala a adoptat metoda statistica. Folosirea acestei metode este un alt exemplu care confirma ca noi cunoastem lumea numai aproximativ.

 

Evident ca ea este si o justificare a metodei experimentale care presupune realizarea si repetarea unui fenomen in anumite conditii. Desigur ca sunt stiinte ca astronomia, istoria, sociologia unde metoda experimentala nu poate fi folosita, lucru subliniat in special de Fourastie cu privire la fenomenele rare sau unicatele irepetabile.

 

Un factor de perturbare in observatia stiintifica il constituie adesea insusi procesul de observare si de masurare care introduce o distorsiune (de ex. fenomenul lui Rosenthal din psihologie).

 

Insasi perceptia realitatii probabiliste este "viciata" de factori subiectivi care pot duce la stereotipuri, suprageneralizari nejustificate sau la o supraapreciere a coincidentelor. Aceste deformari sunt evidente la cei angajati in jocuri de noroc ("gambler's fallacy") si duc si la ceea ce este cunoscut drept comportamentul superstitios (descris printre altii de Skinner).

Tot atat de deconcertanta este si imprevizibilitatea multor procese, din cauza "dinamicii haotice" care le guverneaza (R.I. Devaney, "An Introduction to Chaotic Dynamical Systems", 1986).

 

Un element de nesiguranta in demersul stiintific este introdus de limbaj (indiferent de limba folosita).

 

Nu este cazul sa fac aici o incursiune in metalingvistica. Este suficient sa precizez ca atat in planul structurii fonematice sau gramaticale a textelor (planul sintagmatic sau lexematic) cat si in cel al semnificatiilor (planul paradigmatic sau plerematic) exista impreciziuni. Ele tin de insusi modul cum sunt alcatuite limbile (dictionare, alfabete, gramatici generative etc), cat si de natura imprecisa a mnctiei semantice care aplica cuvintele sau sintagmele pe elementele si multimile pe care le desemneaza si care definesc Universul, (perceput sau imaginat cu obiectele, relatiile si manifestarile lui). E suficient sa amintesc de existenta sinonimelor si homonimelor, ca si de prezenta perturbatilor (erorilor), ca sa se vada ambiguitatea atasata discursului uneori, chiar atunci cand se folosesc limbaje precise ca cel al matematicilor. Fiecarui cuvant ii sunt atasate mai multe semnificatii, in general nelegate intre ele ("microstructurile semantice" ale lui Stati). Fiecare semnificatie (obiect, fenomen, etc.) este, la randul lui,legat de mai multe cuvinte "macrostructurile semantice" ale lui Stati, "campurile semantice aie lui Trier", "structurile lexicologice" ale lui Guiraud). Nu exista o relatie biunivoca intre semnificat si semnificant !

 

Rezulta ca limbajul nu poate exprima (descrie) realitatea in mod perfect, ci cu un grad de aproximare, de impreciziune care uneori merge pana la distorsionare. Este un aspect asupra caruia trebuie sa reflectam profund, caci limbajul este instrumentul de comunicare, dar si de ordonare in cadrul demersului stiintific si impreciziunile lui contribuie la caracterul relativ aproximativ al cunoasterii stiintifice a lumii. Aceasta idee se afla in centrul lucrarii lui M. Foucault "Les mots et Ies choses" (1966), care a abordat cu competenta marea problema a limbajelor in domeniul stiintei.

 

Dubiile asupra rolului limbajului au fost analizate si confirmate de lucrari de referinta ca: "Essai de semantique" a lui Breal (1897), "The Logical Syntax of Language" a lui Carnap (1934) "The Tyranny of Words" a lui A. Korzybski (1938) sau "The Meaning of Meaning" a lui Ogden si Richards (1923). Contributia lui L.W. Wittgenstein privind rolul si valoarea limbajelor in procesul de cunoastere este si ea fundamentala pentru gandirea moderna. De altfel, de mult Talleyrand spusese ca limbajul e mai util sa ascunda, decat sa prezinte realitatea.

 

Nici procesele rationale nu sunt scutite de o anumita contestare. Studiile de metalogica au aruncat un val de indoiala asupra performantelor mecanismelor logice de tratare a informatiei. Increderea in valoarea operatiilor logice a fost zguduita de descoperirea antinomiilor semnalate inca din antichitate de Zenon din Eleea si apoi de Em. Kant. Faptul ca plecand de la o anumita multime finita de date de observatie, folosind doar aparatul operational logic, poti sa ajungi la doua concluzii contradictorii (o teza si o antiteza) arunca o profunda neincredere in capacitatea rationamentului logic ca instrument fiabil de cunoastere a adevarului.

 

In "Prolegomene" (trad. M.Antoniade, Bucuresti, 1924) Em.Kant, dupa ce expune cele patru antinomii fundamentale la care ajunge ratiunea pura, conchide dramatic: "Aici vedem fenomenul cel mai ciudat al ratiunii omenesti ... Ne gasim in fata unui conflict nesabuit, care nu poate fi niciodata inlaturat... Teza si antiteza aduc in sprijinul lor dovezi deopotriva de luminoase si irezistibile ... Ratiunea se vede astfel tarata in doua directii opuse ..."

 

Aceasta criza a ratiunii - care argumenteaza agnosticismul kantian - este o criza in fond a intregului demers stiintific!

 

Evident ca cele mai aspre critici au fost aduse rationamentului analogic, subliniindu-se ca ceea ce seamana nu este identic, ca daca doua obiecte sau fenomene au anumite caracteristici comune, aceasta nu justifica existenta unei corespondente intre ele.

 

O critica severa a fost adusa si rationamentului inductiv. In cercetarea stiintifica niciodata nu se foloseste inductia completa, ci cea incompleta. Aceasta presupune ca se extinde, se extrapoleaza observatiile facute pe o multime finita A de obiecte sau evenimente la o multime B mai vasta. Aceasta extrapolare nu are insa nici un suport epistemologic valabil. Ea reprezinta un adaos al gandirii umane bazat pe increderea subiectiva ca observatiile facute pot fi generalizate. Acest lucru e important in formarea conceptelor si in formularea legilor. In acest sens se stie ca o lege este o functie sau un operator care leaga doua multimi A si B de evenimente (A = f(B) sau A = [E] . B). Functia (f) sau operatorul [E] pot avea semnificatia unei aplicatii sau unei relatii de compunere binara, etc. Aceste legi au insa in general o structura probabili sta definita de o probabilitate  obiectiva  de  realizare.   Din  cauza  caracterului aproximativ al cunoasterii, omul de stiinta, observatorul, nu ajunge insa decat la stabilirea unei probabilitati subiective de realizare a legilor. Numai in conditii ideale - niciodata posibile - cele doua probabilitati sunt egale!

 

Insusi rationamentul deductiv a fost pus sub semnul indoielii. Totul porneste de la formularea axiomelor (postulatelor) care sunt un produs creat de imaginatia cercetatorului si nefundamentat. Criza axiomaticei modeme a fost analizata de Poincare si de Scoala de la Viena. Fundamentarea valabilitatii proceselor logice deductive a fost negata atat de neopozitivism cat si de conventionalism. De aceea marele astronom Eddington spunea ca modelele propuse de stiinta se reduc la niste simple "umbre" sau "fantome". R.Carnap a introdus chiar notiunea de credibilitate ce trebuie atasata ca o masura oricarui proces rational. Aceasta credibilitate studiata de Kemery si Lehman este o functie complicata in care intervin: multimea cunostintelor de referinta, multimea dar si calitatea datelor observate care depind de performantele receptorului, instrumentele folosite, montajul experimental; contextul logic folosit (tip de rationamente, axiome etc); personalitatea (factorul uman) celui ce face rationamentul (pregatire, talent, varsta, experienta etc.) si chiar de momentul cand a fost facut rationamentul respectiv. Ce departe suntem de siguranta unui Descartes!

 

Nu trebuie sa uitam ca prima criza a logicii deductive a fost provocata de scoala poloneza a lui Lukasiewicz ,care a demonstrat posibilitatea logicilor trivalente, care erau de foarte mult timp cunoscute in gandirea logica asiatica. De asemenea logicile modale, care alaturi de adevarat sau fals mai admit ca valori: necesar, posibil si imposibil, au subminat si mai mult increderea in logica binara pe care ne-a impus-o Aristotel (acel "motor in doi timpi" care a tras stiinta europeana). Toate incertitudinile legate de logica l-au facut pe Tarski sa creeze metalogica pentru evaluarea sistemelor axiomatice ca instrumente de cunoastere a adevarului, metalogica ce a creat o indoiala asupra capacitatii ratiunii umane de a ajunge la adevar.

 

Mai intervin   doua   aspecte   care   umbresc   valoarea demersului stiintific. Demersul acesta se bazeaza pe o ipoteza care nu a fost fundamentata. Este vorba de ipoteza sau "principiul inteligibiliiatii Universului". Ea a fost inventata de "fiziologii" din Milet si a fost temelia cvasidogmatica a cercetarii stiintifice a lumii. Aceasta idee a fost promovata - dupa cum stiti - la rangul de dogma absoluta de marxism. Ea ramane totusi numai o ipoteza.

 

Al doilea aspect e reprezentat de critica lui K. Godel. El a demonstrat doua teoreme limitative privind cunoasterea stiintifica (teorema incompletitudinii sistemelor formale si teorema imposibilitatii demonstrarii necontradictiei sistemelor formale cu mijloacele sistemului insusi). Rezulta ca in fata complexitatii Universului, aparatul cerebral uman nu poate depasi o anumita limita dincolo de care ramane un domeniu necunoscut (inaccesibil,incomprehensibil).

In aceeasi ordine de idei Pierce, creatorul "faibilismului", scria ca nivelul cunoasterii stiintifice a adevarurilor se situeaza in zona dubiilor si niciodata in cea a certitudinilor.

 

Matematica - si ea - nu mai este privita drept un instrument infailibil de cunoastere a adevarului. Ca si metalogica, metamatematica a subliniat relativitatea limbajului matematic in raport cu adevarul. Toate eforturile de fundamentare a matematicilor - ca cele de exemplu ale lui Hilbert - nu sunt convingatoare. O.Spengler, in "Declinul Occidentului", spunea ca cifrele, simbolurile matematice, formulele, diagramele nu reprezinta, prin ele insasi, nimic. Ele sunt doar un invelis abstract produs de functiile imaginative ale creierului. Introducerea computerului, a calculului operational nu schimba cu nimic cele de mai sus.

 

Criza matematicilor, ca instrument fiabil de cercetare, a fost generata "ab origine" de critica lui E. Kant. Ea a fost reluata de L.E.J. Brouwer si apoi de D. Hilbert. Ei si-au propus sa gaseasca o solutie fata de antinomiile ce apareau la matematiciie clasice leibnitziene si care subminau consistenta matematicilor in general.

 

Ambii sustin ca matematiciie trebuiesc regandite in sensul ca ele nu au nevoie de garantii. Practic e vorba de extinderea in domeniul matematicilor a dubiilor din domeniul lingvisticii si al logicii.

 

"Obiectul matematicii il constituie obiectele si constructiile perceptuale. Nu putem fi siguri de adevarul judecatilor sintetice empirice care le descriu". "Noile matematici se dispenseaza de teoremele de existenta. Pentru ele "existenta matematica" e acelasi lucru cu "constructibilitatea efectiva". Aceste noi matematici incep cu notiunea de entitate abstracta si de sir al acestor entitati; deci incep cu sirul numerelor naturale. Nu este insa nevoie sa se formuleze, pentru aceasta, nici un sistem deductiv. Formularea nu le-ar conferi nici evidenta, nici garantie". Cu aceste consideratii ale lui E. Korner ("Introducere in filosofia matematicii") am schitat esenta a ceea ce a fost numit institutionismul in matematici, asupra caruia nu putem sa ne extindem.

 

Este interesant ca E. Kant a formulat deja ideea ca "toata cunoasterea matematica prezinta particularitatea ca trebuie sa-si creeze conceptele ei in intuitie si anume intr-o intuitie "a priori", care nu poate fi asadar empirica. Nu trebuie sa uitam insa cuvintele lui B. Russell: "... intuitia este o insuficienta garantie a adevarului, in ciuda faptului ca multe din cele mai importante adevaruri au fost sugerate de ea".

 

Trebuie sa subliniem ca mai exista un aspect limitativ in gandirea  umana.   in cursul  desfasurarii  unui  rationament  serealizeaza un numar urias de pasi, de alegeri, de operatii elementare ce trebuiesc efectuate. Newell a invocat "teorema British Museum" potrivit careia numarul de operatii din cursul unei demonstratii (in cadrul unui sistem formal) este de acelasi ordin cu numarul combinatiilor pe care le realizeaza o maimuta batand la masina aleatoriu pana cand reuseste sa scrie toate textele aflate in biblioteca de la British Museum.

 

Creierul uman opereaza secvential si relativ foarte incet in comparatie cu ordinatoarele moderne, caci fluxul ideativ uman este de 16-20 biti pe secunda. Aceasta introduce o limita de timp, un adevarat zid redutabil. Datorita acestei limite creierul uman nu poate rezolva problemele ce-i sunt puse (inclusiv cunoasterea stiintifica) pe baza unor algoritmi exhaustivi, care sa exploreze toate posibilitatile si sa ajunga la cea, sau la cele mai bune (corecte) solutii. Demonstrarea unei teoreme sau realizarea unei partide de sah ar dura milenii, sau sute de milenii! Aceasta constatare a provocat o imensa criza, in cadrul teoriei inteligentelor naturale, caci sugera ca sistemul nervos nu opereaza pe o baza algoritmica.

 

Computerul neurologic de care dispunem pentru a opera in timp util, este obligat sa faca sacrificii si sa opereze pe o baza de aproximare. In loc de algoritmi clasici, se folosesc algoritmi vagi ("fuzzy") de tipul celor studiati de Zadeh si Negoita. In loc sa aleaga varianta cea mai buna, alege o varianta acceptabila. In loc sa exploreze toate posibilitatile (sa parcurga tot arborele de decizii sau optiuni) exploreaza numai unele din ele. Aceasta reducere, aceasta simplificare este efectuata pe baza unor reguli pe care Pitrat le-a numit euristici. Ideea potrivit careia creierul uman opereaza cu euristici, a fost adoptata inca din 1958 la Congresul asupra mecanizarii gandirii de la Teddington. Astazi se stie ca exista un sistem ierarhizat de euristici ca in modelele lui Reithman. Cum fiecare creier poate dispune de euristici proprii (personale) inventate sau invatate, rezulta ca fiecare om are propria sa modalitate de a aborda cunoasterea Universului. De aceea putem vorbi de o tipologie, sau chiar de o stiiistica a cunoasterii stiintifice.    

        

Din cele de mai sus rezulta limpede ca, in ciuda increderii absolute care a fost acordata gandirii rationale umane, ea este imperfecta. Din cauza lipsei de timp a trebuit sa renunte la perfectiune pentru eficacitate. Este vorba insa de o eficacitate pragmatica (utila procesului de adaptare si de supravietuire) dar care in planul cunoasterii adevarului este relativa.

 

In urma acestor consideratiuni suntem obligati sa ne revizuim pozitia noastra fata de stiinta si in general fata de viziunea stiintifica a lumii. Seismul care a zguduit in ultimele decenii edificiul cartesian ce a mijlocit dezvoltarea cunoasterii stiintifice a Universului si programului tehnic care a stat la baza orientarii filosofice a oamenilor de stiinta, a demonstrat ca in fond viziunea scientista a inlocuit o mitologie cu alta mitologie. Oamenii de stiinta au crezut (fara sa poata demonstra) in fiabilitatea si capacitatea aparatului cerebral uman, ca si a organelor de simt. Tot ceea ce omul de stiinta a descoperit, toate modelele sale, desi satisfac exigentele epistemologice cele mai severe nu reprezinta insa - in ultima analiza - decat o imagine aproximativa si incompleta a realitatii, imagine care, e drept ca in planul aplicativ, a permis unasul progres care a dus de la omul paleolitic la omul zilelor noastre.

 

Oricum, gandirea rationala, prin propriile ei mecanisme, si-a subminat singura credibilitatea. Aceasta concluzie marcheaza falimentul creierului mecanic al lui Lamettrie, a omului neuronal al lui Changeux si in general a viziunii scientiste, monist materialiste, in incercarile de a cunoaste efectiv Universul. Constientizarea acestei constatari genereaza angoasa oamenilor de stiinta de astazi, disconfort exprimat in Ecleziast: "Unde este multa stiinta este si multa amaraciune; cel ce isi inmulteste stiinta isi sporeste suferinta". De aceea, filosofia in fata rationalismului a adus intuitionismul al carui reprezentant principal a fost H. Bergson care stim ca s-a remarcat prin lupta sa acerba impotriva "intelectualismului". El s-a straduit sa demonstreze ca logica nu este apta sa descrie realitatea. Pornind de la trairea timpului (ca "durata") si al fluxului continuu al constiintei, el a afirmat ca procesul cunoasterii se realizeaza prin contact direct cu realitatea, fara interpunerea limbajelor si/sau structurilor logice. Aceasta critica arunca insa la cos tot ceea ce cartesianismul a construit cu atata grija.

 

Constantin Balaceanu Stolnici

 

 

 

24 Iulie 2012

Vizualizari: 8842

Voteaza:

Omul de stiinta in fata lumii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE