Putem accepta definitia cerebrala a mortii?

Putem accepta definitia cerebrala a mortii? Mareste imaginea.


Putem accepta definitia cerebrala a mortii?

- o chestiune de consecventa -

Presupun de la inceput ca dumneavoastra sunteti crestini si ca acceptati invatatura Bisericii. La randul meu, nu voi vorbi in numele Bisericii, dar voi incerca sa raman in hotarele invataturii ei. Parintele John Breck a atins o problema foarte actuala si dificila, anume existenta si natura sufletului.

Aceasta pentru oamenii de stiinta este o chestiune oarecum irelevanta. In schimb, pentru noi crestinii este una din cele mai importante. Ce este sufletul? De regula, cine nu crede in Dumnezeu, nu crede nici in existenta sufletului. Cineva a scris o carte, Anatomistii in cautarea sufletului; insa sufletul poti sa-l gasesti doar daca il cauti pe Dumnezeu. Nu doresc sa reiau intreaga problema, dar m-as mtoarce putin la o chestiune pe care a atins-o parintele John Breck in conferinta dansului si anume cea a dualismului. Crestinismul traditional ar fi propovaduit un dualism, dupa care omul este format din doua parti: din suflet si din trup.

Lucrul acesta, fara indoiala, e legat de gandirea, de filozofia antica, de o anumita exprimare pe care si-a insusit-o Crestinismul pentru a vorbii lumii respective. Dar cred ca ceva din acest dualism ramane valabil, si anume tinem la un nonreductionism. Atunci cand vorbim de suflet si de trup ca doua realitati distincte tinem la afirmarea faptului ca sufletul nu se reduce la o functie a organismului. Altfel spus, nu suntem materialisti. Indiferent cum am caracteriza sufletul, ramane ceva ireductibil la biologic, la psihologic sau psihosomatic, ramane o taina, o transcendenta in noi insine. Sufletul nu este o caracteristica emergenta a materiei. Aceasta inseamna dualismul nostru. Cred ca lucrul acesta il putem accepta si astazi. Daca nu, atunci ne este foarte greu sa mai putem vorbi bunaoara despre o persistenta a unei identitati personale dupa moarte, pe care o marturisim si o celebram in cultul sfintilor si in rugaciunile pentru cei raposati.

Ce este sufletul? Nu este doar o functie suprema a materiei ci, din punctul nostru de vedere, este o participare. Stiti ca suflet sau viata in general sunt sinonime. "Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?" a intrebat Mantuitorul sau, cu alte cuvinte, ce va da omul in schimb pentru viata sa. Din punct de vedere crestin, viata creaturii este o participare la o existenta care nu-si are izvorul in ea insasi ci in afara ei, in Dumnezeu. La sfarsitul Utreniei cantam un fragment dintr-un psalm: "Ca la Tine este izvorul vietii". Aceasta inseamna nonreductionismul: ceea ce traim noi, existenta noastra, nu rezulta din complexitatea materiei biologice, ci isi are izvorul in alta parte. Ei bine, in acest sens sufletul il putem intelege sub doua aspecte. Pe de-o parte, sufletul este un fel de receptacul al acestei vieti pe care ne-o daruieste Dumnezeu, un fel de interfata intre existenta necreata a lui Dumnezeu si existenta creata a fapturii. Sub acest aspect, crestinismul s-a folosit de dualismul platonic sau neoplatonic, vorbind de suflet ca despre o substanta indistructibila, mediatoare intre realitatea necreata, simpla, a unicului, a lui Dumnezeu, si realitatea creata, multipla a fapturilor. Este un aspect pe care il puteti gasl dezvoltat in alte locuri.

Dar sufletul omenesc mai este ceva in afara de mediator in transmiterea vietii de la Dumnezeu la faptura. Este un subiect al acestei participari care valorifica intr-un fel oarecare, liber, autodeterminandu-se, partea, de viata care i s-a daruit, fie in sensul tot mai deplinei participari la viata, la izvorul vietii, fie in sensul departarii de la acest izvor si al diminuarii impartasirii cu el. Cele doua aspecte ale sufletului, de mediator al vietii si de subiect al existentei, noi le cunoastem sub denumirile traditionale de facultate vegetativa a sufletului, de nutritie, de crestere, facultate senzitiva, pe de-o parte, si facultatea superioara, cognitiva, de cunoastere a noastra, a lumii si a lui Dumnezeu, pe de alta parte. Nu este vorba de doua (sau chiar trei) suflete, ci de un singur suflet cu aceste facultati.

Pentru discutia privitoare la definirea mortii, a tine cont ca sufletul prezinta aceste doua aspecte al impartasirii de viata, este foarte important. Daca in mod obisnuit intelegem moartea ca o desfacere a legaturii dintre suflet si trup, ce legatura exista intre acestea in viata? Trupul il putem intelege intr-un fel mai poetic dar, cred eu, potrivit, ca un extaz sensibil al persoanei, deci modul in care ne manifestam in dimensiunea existentei sensibile. Mai important pentru discutia noastra este faptul ca, dupa invatatura revelata, a Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti, nu putem intelege sufletul si trupul decat impreuna. Desi de neconfundat, nu le putem desparti decat in cugetare, ca instrument analitic, dar ele sunt totdeauna impreuna.

Imi permit sa va citez un fragment din Sfantul Maxim Marturisitorul care spune asa: "trupul si sufletul sunt parti ale omului, si partile au cu necesitate referire una la alta (pentru ca ele constituie intregul care le caracterizeaza), iar cele referite una la alta sunt din cele ce totdeauna si oriunde au venit la existenta deodata, constituind ca parti, prin intalnirea lor, specia (forma) intreaga si nefiind despartite intre ele decat prin cugetare spre cunoasterea a ceea ce este dupa fiinta fiecare [...] Caci dupa moartea trupului sufletul nu se mai numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om oarecare. Caci si dupa trup (dupa moartea trupului) are ca specie a lui intregul uman, drept caracteristica ce ii revine ca unei parti a acestuia in baza relatiei. La fel, si trupul e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman din pricina nasterii. Caci nu se numeste trupul simplu trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui oarecare om, chiar de se corupe si se dizolva in elementele din care este. Caci are si asa, ca parte a speciei (formei) lui, intregul uman drept caracteristica ce ii revine ca unei parti a acestui intreg in baza relatiei. [...] Deci nu e cu putinta peste tot a afla sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei dintre ele".

Ce vrea sa spuna Sfantul Maxim Marturisitorul? Din momentul in care incepem sa existam din iubirea lui Dumnezeu, cu aceste doua dimensiuni ale existentei noastre, sufletul si trupul, prin lucrarea Sa, prin energia Sa necreata, raman impreuna. Moartea care intervine, nu este propriu-zis o separare care duce la anihilarea lor. Ele raman ca si constituenti ontologici ai acestei naturi unice care este omul. Pentru ceea ce se intampla as prefera termenul de disociere, adica o disfunctionalitate care poate sa fie extrem de severa: descompunerea trupului datorita incetarii functiei vitale si pierderea autonomiei functiei spirituale (sufletul "se intoarce" la Dumnezeu). Dupa antropologia Sfantului Grigorie al Nyssei, de pilda, nici chiar descompunerea trupului nu este o disparitie totala a acestuia.

Chiar si atunci cand el se degradeaza in componente - in molecule, in atomi - pastreaza o amprenta a unitatii fara de care nu se poate vorbi de existenta umana. Intotdeauna, indiferent in stare s-ar afla, trupul si sufletul exista pentru ca se afla intr-o relatie una fata de alta si amandoua intr-o relatie fata de Dumnezeu. Lucrul acesta are consecinte intr-adevar importante pentru noi: imposibilitatea de a intelege sufletul si trupul separat. Si, ca o consecinta a acestei unitati ontologice indestructibile intre suflet si trup care constituie natura umana in persoana pe care Dumnezeu o aduce pe lume, ori de cate ori putem identifica un trup omenesc viu, el este cu necesitate insufletit, este prezent in trup un suflet cu ambele sale functii, chiar daca functia cognitiva nu se manifesta explicit.

Tocmai aceasta este baza antropologica pe care noi aparam identitatea umana a embrionului. Desigur, acesta nu are deplinatatea facultatilor omului matur sau ale omului desavarsit in Hristos, ci pur si simplu faptul ca identificam un organism uman viu ne face sa consideram ca el nu exista decat pentru ca exista in acelasi timp, de la concepere, un suflet impreuna cu care constituie persoana umana creata de Dumnezeu. Am dat acest exemplu deoarece, asa cum vom vedea, are legatura cu definitia mortii in medicina contemporana, subiectul principal al referatului meu, la care ma voi referi in continuare.

Incepand cu anii '70 s-a impus ideea potrivit careia moartea cerebrala - incetarea ireversibila a functiilor cerebrale - si moartea biologica, asa cum este ea inteleasa clasic - incetarea ireversibila a functionarii intregului organism -sunt acelasi lucru, numai ca semnele traditionale de identificare, si anume cele cardio-pulmonare, incetarea batailor inimii, incetarea respiratiei, ar fi devenit irelevante prin sustinerea artificiala respiratorie si cardio-vasculara. In acest tel, moartea cerebrala a fost conceptualizata ca un sistem alternativ de evidente pentru acelasi fenomen pe care il identificau evidentele traditionale, ca si cum in moartea cerebrala moartea ar fi survenit oricum. Desi definitia cerebrala a mortii s-a impus in practica si in legislatie, la ora actuala fiind generalizata in tarile civilizate, ea a ramas controversata. La ora actuala exista trei teorii majore aie validitatii declararii mortii pe criterii cerebrale sau neuro ogice. Numite pe scurt: moartea intregului creier, moartea trunchiului cerebral si moartea creierului mare. Ma voi referi putin mai pe larg doar la prima dintre ele, peste a doua practic voi sari, pentru a scoate in evidenta semnificatia celei de a treia.

Conform unei comisii din Statele Unite care a formulat prima definitie a mortii cerebrale ca moarte a intregului creier, moartea survine atunci cand sistemul fiziologic al corpului inceteaza sa mai constituie o unitate. Chiar daca viata persista in celule sau organe individuale, viata organismului ca intreg pretinde o integrare complexa iar fara aceasta o persoana nu mai poate fi considerata propriu-zis vie. Mai departe, comisia identifica survenirea mortii cu incetarea permanenta a functiilor intregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral.

Care este argumentul pentru aceasta echivalenta? Faptul ca creierul ar reprezenta organul critic sau integratorul organismului. Prin urmare, distrugerea sau nefunctionarea ireversibila a creierului ar atrage pierderea unitatii integrative somatice, adica o dezintegrare rapida a intregului organism. Insa, asa cum dovedeste o investigatie in literatura de specialitate, aceasta teza generala a fost contrazisa sub doua aspecte, unul clinic si altul conceptual. intr-un studiu recent se identifica peste 160 de pacienti diagnosticati cu moarte cerebrala dupa criteriile clinice si legale curente, care au supravietuit insa pana la stopul cardiac cel putin o saptamana. Dintre acestia 32 au supravietuit peste patru saptamani, 7 pana la sase luni, iar unul paisprezece ani si inca nu a survenit incetarea definitiva a functiilor organismului. Este vorba despre un copil care la varsta de patru ani a contactat o meningita care a produs desfacerea cutiei craniene. Toate testele clinice si auxiliare au stabilit cu certitudine moartea cerebrala dar el ste in situatia urmatoare: este ingrijit acasa, conectat la un ventilator, hranit gastro-stomic, urineaza spontan, creste, se vindeca de infectii si de rani. Fenomenul mortii cerebrale cronice arata ca moartea cerebrala nu duce neaparat iminent la asistola, adica la incetarea bataii inimii si dovedeste ca neplauzibila atribuirea unitatii somatice integrative a organismului in mod simplu functionarii creierului in calitate de organ integrator.

In al doilea rand, afirmatia potrivit careia creierul confera unitate integrativa trupului si fara el nu putem vorbi de un organism integrat ci numai de o colectie dezintegrata de organe sau tesuturi, sustinute eventual artificial in sectiile de terapie intensiva, dar fara o unitate organica, este si ea atacabila din punct de vedere conceptual. Astfel, daca facem o mica analiza, spunem ca un organism poseda unitate integrativa daca putem identifica cel putin o proprietate emergenta si holistica. Emergenta inseamna datorata interactiei mutuale a partilor unui sistem. Holistica, inseamna ca nu poate fi atribuita numai unei parti din sistem luate izolat ci, numai intregului. Organismele vii au multe asemenea proprietati dar pentru argumentul de fata cel putin una este suficienta, deoarece existenta ei presupune un organism integrat careia sa i se atribuie. Cu alte cuvinte, daca putem gasi in trupul unui pacient aflat in moarte cerebrala o functie care este emergenta si holistica, putem spune ca avem de-a face cu un organism integrat.

Trupul omenesc aflat in moarte cerebrala poate avea o unitate integrativa, deoarece majoritatea functiilor mediate cerebral nu sunt somatic integrative, adica nu sunt emergente si holistice, iar majoritatea functiilor somatic integrale nu sunt mediate cerebral. Sa luam ca exemplu functia de respiratie.

Daca respiratia este inteleasa ca inspiratie si expiratie a aerului in si din plamani, atunci ea este intr-adevar o functie mediata cerebral, dar nu este somatic integrativa si nici macar vitala, intrucat fetusi in uter sau pacientii in by-pass cardio-pulmonar sunt evident vii si nu au aceasta functie reglata cerebral. Este numai o conditie ca integrarea somatica sa aiba loc in circumstante obisnuite. Pe de alta parte, daca respiratia este inteleasa ca schimb de oxigen si dioxid de carbon, aceasta are loc pe suprafata alveolara a plamanilor si apoi la nivelul biochimic al lantului de transport din celule.

Respiratia la nivelul celulei nu este mediata de creier, insa contribuie mult mai intim la integrarea somatica decat miscarea aerului prin trahee. Mai departe, o serie intreaga de functii integrative ale organismului nu sunt mediate cerebral, deci nu depind de functionarea creierului. Le aflam la cel putin o parte dintre pacientii in moarte cerebrala: echilibrul energetic, mentinerea temperaturii corpului, chiar daca la o valoare mai mica decat cea normala si cu ajutorul unor paturi.

Degeaba pui patura pe un cadavru, pentru ca nu-si pastreaza temperatura nici macar la 34 de grade Celsius. Apoi, capacitatea de a vindeca rani, asa cum a dovedit cazul pomenit anterior, si de a raspunde imunologic (ceea ce inseamna ca organismul face distinctia la nivel molecular intre seif si non-self), maturizarea sexuala si cresterea proportionala.

Daca in absenta circulatiei si nutritiei intelese in sens biochimic, organismul evolueaza rapid spre un punct termodinamic de neintoarcere, dupa care cresterea de entropie tipica materiei nevii nu mai poate fi oprita terapeutic (de pilda prin perfuzarea de sange oxigenat) nici macar in teorie, acelasi lucru nu este valabil in absenta batailor inimii sau a functionarii plamanilor. Acestea nu sunt conditii sine qua non pentru viata unui mamifer. Insa circulatia si respiratia mitocondriala, raspandite in tot corpul, dar nemediate cerebral, sunt astfel de conditii.

Concluzia este ca argumentul echivalentei dintre definitia mortii ca incetare permanenta a functionarii organismului ca intreg si moartea cerebrala ca incetare permanenta a functiilor intregului creier ii lipseste tocmai suportul fiziologic. Asa cum recunoaste chiar unul dintre parintii acestei teorii, citez: "Pacientul in moarte cerebrala nu prezinta procesul de descompunere somatica progresiva in acelasi fel ca si pacientul declarat mort prin teste cardio-pulmonare. In moarte cerebrala, creierul sufera un proces de putrefactie si autoliza, de descompunere, insa restul trupului nu se dezintegreaza pana cand circulatia sistemica nu inceteaza".

Nu insist asupra celei de a doua teorii cu privire la validitatea declararii mortii pe criterii cerebrale, pentru care moartea este definita ca pierdere ireversibila a capacitatii constiintei impreuna cu pierderea ireversibila a capacitatii de a respira, si identificata prin moartea trunchiului cerebral. Este in uz si in legislatie in Marea Britanie motivul adaptarii acestei formulari se afla in rolul pe care il joaca trunchiul cerebral in functionarea creierului ca intreg. Intr-o exprimare plastica, trunchiul cerebral ar fi un creier al creierului. Daca nu functioneaza trunchiul cerebral, creierul ca intreg nu poate functiona si atunci cu atat mai putin organismul ca intreg.

Oricum aceasta teorie nu schimba implicatiile discutiei pentru pozitia celor care adera la credinta crestina si la antropologia ortodoxa, adica pentru noi. Si anume ca atata timp cat mai putem vorbi in cazul unui pacient in moarte cerebrala de un organism integrat prin manifestarea si identificarea unei functii a acestuia, sufletul sau mai este activ in trup, prin prima facultate pe care am numit-o ai sus, intr-o masura care ne obliga sa consideram ca nu avem de a face cu un mort. Atata timp cat mai exista functii vegetative la nivelul intregului organism, nu putem spune ca a avut loc moartea, adica disocierea maxima a sufletului de trup. Putem spune ca pacientul se afla in procesul mortii cu alte cuvinte este muribund, dar nu putem spune ca moartea a survenit. Nu putem confunda un prognostic cu un diagnostic.

In sfarsit, cea de-a treia teorie, moartea creierului mare, a fost adoptata in fata dificultatilor definitiilor anterioare de o serie semnificativa de autori, care au propus abandonarea suportului biologic, somatic al definitiei, cu concentrarea pe functiile vegetative ale creierului, pentru a se referi la pierderea a ceea ce este caracteristica cea mai specifica a vietii umane si anume constiinta, ca functie a cortexului cerebral. Criteriul il constituie incetarea ireversibila a functiilor emisferelor cerebrale, in particular ale neocortexului.

In acest fel, moartea cerebrala poate fi reformulata ca moartea individului in cauza intr-un mod coerent, insa nu pe baza unei definitii strict biologice, asa cum mor toate celelalte animale sau cel putin mamifere, ci mai de graba pe baza unei definitii psihologice si ca atare specifica naturii umane. Aceasta definitie nu a fost pusa in practica, este doar o dezbatere.

Argumentul ca in prezenta unui organism viu dar in absenta functionarii facultatii cognitive nu mai avem decat o viata vegetativa impersonala, intrucat persoana si-a incetat existenta in aceasta lume odata cu creierul ei, este demn de toata atentia pentru ca reprezinta directia spre care pare a se indrepta comunitatea stiintifica pentru o noua definire a mortii ca moarte a constiintei, asa cum dovedeste literatura controversei si cele trei congrese internationale care au avut deja loc pe aceasta tema. Numai ca, din punct de vedere ortodox, definitia propusa este, dupa parerea mea si mai inacceptabila.

Filozofia curenta in stiinta cu privire la raportul dintre constiinta sau minte si trup este categoric materialista. Or, intreaga experienta duhovniceasca a Bisericii recunoaste persistenta unor forme ale constiintei si dupa moarte, asa cum ne-a vorbit si parintele Savatie. Este adevarat ca, pe de-o parte, cunoasterea de sine in aceasta lume presupune intotdeauna un trup personal viu, pentru ca trupul este interfata persoanei cu lumea sensibila.

Insa, pe de alta parte, de vreme ce subzista o constiinta de sine dupa moarte, desi fara o cunoastere de sine in aceasta lume, moartea creierului nu inseamna neaparat moartea constiintei, nici neaparat moartea trupului, ci numai o disociere intre constiinta (ca functie superioara a sufletului) si trup, o disociere care face imposibila cunoasterea de sine si actiunea in aceasta lume. Mai mult, daca acest argument, dupa care viata personala o putem identifica numai in momentul in care exista forme cel putin rudimentare de constiinta, este pus in cea mai dramatica practica in alt context, la inceputul vietii umane, furnizand unul dintre temeiurile ideologice ale liberalizarii avortului, ale experimentarii pe embrioni umani si, mai nou, ale incercarii de a clona fiinta umana.

Atitudinea Bisericii noastre in aceasta privinta este cunoscuta. Dar mai poate fi ea pastrata daca vom accepta fie teoria lipsei de integrare somatica, fie pe cea a lipsei de capacitate rationala, afectiva si morala in absenta functiei cerebrale? Mai putem noi sustine pozitiile de pana acum cu privire la umanitatea, la individualitatea embrionului uman, din momentul in care vom accepta definitia cerebrala a Mortii? Intre problema definirii mortii si cea a statutului Persoanei in aceasta lume exista o legatura indisolubila, mtrucat definirea mortii presupune de fapt definirea vietii umane.

A nu tine cont de aceasta ar atrage pentru noi, cred eu, inconsecvente grave fata de traditia cu care ne identificam. Si subliniez aici doua din aceste inconsecvente. Pe prima am pomenit-o deja: ar insemna abandonarea pozitiei noastre fata de identitatea personala a embrionului uman de la concepere, pozitie bazata tocmai pe existenta unui organism uman viu inaintea de aparitia sistemului nervos si cu atat mai mult inaintea manifestarii unor forme de constiinta oricat de rudimentare. De asemenea, ne-ar antrena intr-o pozitie similara primind statutul copiilor anencefalici, care vin pe lume fara encefal, subiect al unei alte controverse in bioetica, intrucat ei ar putea constitui o sursa de organe pentru transplant. In al doilea rand, s-ar face un mare pas in directia acceptarii de catre Biserica a ideologiei reductioniste a persoanei la constiinta de sine si liber arbitru, conform careia singura marca autentica a statutului de fiinta umana o reprezinta autonomia individuala. Prin aceasta ar fi exclusi din categoria persoanelor umane, si ca atare lipsiti de drepturi si de aparare, toti cei care nu-si pot manifesta vointa proprie: nenascutii, nou-nascutii, anencefalicii, pacientii in stari vegetative, senilii, dementii etc.

Cu toate ca este vorba de atribute cu adevarat definitorii ale omului, Biserica intelege constiinta si libertatea numai in cadrul naturii umane asa cum a creat-o Dumnezeu, cu trup si suflet, avand facultati atat cognitive cat si vegetative, indiferent de gradul deficientelor spirituale si biologice de care poate fi atinsa faptura umana din diverse motive, in diverse situatii particulare.

Sebastian Moldovan

23 Iulie 2012

Vizualizari: 5596

Voteaza:

Putem accepta definitia cerebrala a mortii? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE