Revelatie, intuitie si creativitate stiintifica

Revelatie, intuitie si creativitate stiintifica Mareste imaginea.


Revelatie, intuitie si creativitate stiintifica

Problematica revelatiei nu este in mod necesar exterioara spatiului stiintei. Aceasta este concluzia fizicianului american Charles Townes, laureat al premiului Nobel, cel care, aple-candu-se cu interes asupra ideii de revelatie in interiorul cercetarii stiintifice, critica opinia conform careia diferenta dintre stiinta si credinta ar fi justificata prin metodele distincte de a produce cunoastere, la cea dintai realizandu-se prin deducere logica si acumulare de date, analizate prin metode stabilite in sensul evidentierii unor generalizari pe care le numim legi, iar la cea din urma pe revelatie. El afirma ca revelatia se produce si in interiorul actului stiintific, respectiv ca imaginea pe care o avem despre descoperirea stiintifica prin dezvoltare strict logica nu corespunde realitatii concrete:

"

Cea mai mare parte a marilor descoperiri stiintifice se produce intr-un mod mult diferit (de cel enuntat mai sus, n.n) si sunt mai apropiate de revelatie. In general, termenul nu este utilizat in domeniul stiintific intrucat avem obisnuinta de a-l folosi in cel religios. In cercurile stiintifice vorbim de intuitie, de descoperiri accidentale sau de o stralucitoare idee pe care am avut-o. Daca comparam insa maniera in care marile idei stiintifice se produc, ne dam seama ca ele seamana intr-un mod remarcabil revelatiilor religioase vazute dintr-un unghi care nu este mistic".

 

In acest sens converg marturiile unor personalitati dintre cele mai mari din istoria stiintei, persoane devenite cunoscute tocmai prin faptul de a fi revolutionat stadiul cunostintelor stiintifice de la o epoca anume. Izvoarele istorice ale veacului respectiv, reconstituirile realizate prin adunarea marturiilor inedite date in context public sau privat, contureaza realitatea inei creativitati care depaseste tiparele cuminti ale dezvoltarii autonom-logice. Astfel, descoperirile stiintifice se produc deseori prin iluminari interioare care nu au nimic de-a face cu

procesul de dezvoltare logica curent. Lor li se asociaza uneori intuitia veridicitatii descoperirii facute, aceasta inainte chiar ca orice validare prin instrumentar strict stiintific sa poata fi facuta. Exemplele sunt numeroase, sa urmarim cateva dintre cele mai semnificative.

 

Matematicianul si fizicianul francez Jules Henri Poincare (1854-

1912) este cel despre care s-a spus ca ar fi fost ultimul savant susceptibil de a fi cunoscut matematica timpului sau in totalitatea ei. Este fondator al topologiei algebrice, inovator in domeniul ecuatiilor diferentiale, si are contributii esentiale in fizica matematica, in mecanica celesta si in filosofia stiintelor. In timp ce se afla intr-o expeditie geologica, o idee stralucita ii vine in minte, idee care va rezolva impasul in care se gasea privind definirea functiilor fuchsiene, ramasa pana atunci fara raspuns. Marturia lui este ca odata cu ideea in sine primeste deopotriva si "certitudinea adevarului”. Reintors acasa, verificarea nu face decat sa confirme ca intuitia fusese in intregime corecta.

 

O alta marturie a sa face referire la o idee care i se descopera brusc, pe malul marii, intr-un moment de relaxare, si anume ca transformarile aritmetice ale formelor cvadratice ternare nedefinite erau identice cu cele ale geometriei neeuclidiene. Poincare pare sa vada aceste iluminari ca rezultand din complexitatea mintii umane, cea care prezinta valente de creativitate exprimabile nu numai in modul de functionare constient curent: "ceea ce va va soca mai intai sunt aceste aparente de iluminare subita, semne vadite ale unei indelungate munci inconstiente; rolul acelei munci inconstiente in inventia matematica mi se pare incontestabil” .

Efortul cercetatorilor pare in general sa confirme acea intuitie pe care o are sculptorul roman Constantin Brancusi atunci cand spune: "greu nu este sa faci o opera, ci sa te pui in starea de a o face”. Insa gestul concret de a te pune in starea care sa favorizeze nasterea operei pare a nu depinde la modul absolut, cel putin in cercetarea stiintifica, de functionarea mintii intr-un anume regim de constienta sau conform unui anume registru logic. Cercetatorul poate avea surpriza de a vedea deschizandu-i-se o cale catre realizarea visului sau intr-un mod care transcende asteptarile sale. In acest sens, sa ne amintim de celebrele marturii ale chimistului german Friederich August Kekule (1829-l896), fondatorul chimiei organice structurale si al teoriei benzenului:

"

In timpul sederii in Londra am locuit pe Clapham Road [...] Mi-am petrecut frecvent serile in compania prietenului meu Hugo Mueller [...] Am vorbit despre multe lucruri dar cel mai adesea despre indragita noastra chimie. Intr-o frumoasa seara de toamna ma intorceam cu ultimul autobuz, pe platforma de afara ca de obicei, pe strazile goale ale orasului [...] Am cazut intr-un fel de visare, si astfel, atomii au inceput sa se zbenguie in fata ochilor mei. Pana acum, atunci cand aceste mici alcatuiri imi aparusera, fusesera tot timpul in miscare. Acum, insa, am vazut cum doi atomi mai mici se unira ca sa formeze o pereche; cum unul mai larg imbratisa pe cei doi mai mici; cum altul si mai mare imbratisa pe trei ori chiar patru mai mici; in acest timp intregul se invartea intr-un dans ametitor.

 

Am vazut cum cei mai mari formara un lant, tragandu-i pe cei mai mici dupa ei, dar numai la coada [...] Strigatul conductorului "Clapham Road” ma trezi din visare. Am petrecut insa o parte din noaptea urmatoare incercand sa pun pe hartie macar schite ale formelor din vis. Aceasta a fost originea teoriei structurale”. Experienta descrisa de Kekule nu este singulara in viata sa. Fenomenul se repeta atunci cand incearca sa studieze alcatuirea benzenului:

 

"

Stateam sa scriu in caietul meu, dar munca nu progresa, gandurile imi erau in alta parte. Am intors scaunul catre foc si motaiam. Din nou atomii incepura sa se zbenguie in fata ochilor mei. De aceasta data grupurile cele mai mici ramaneau cuminti in fundal. Ochiul meu launtric, sensibilizat de repetata viziune a acestora, nu putea distinge structuri mai mari de conformatii multiple; lungi siruri se apropiara si se unira ingemanandu-se si dansand intr-o miscare ca de sarpe. Dar iata! Ce a fost asta? Unul din serpi se prinse de propria coada, si forma se invarti batjocoritor inaintea ochilor mei. Ca dupa o lumina de flash ma trezii; si de aceasta data petrecui noaptea intreaga lucrand asupra consecintelor acestei ipoteze".

 

Kekule va prezenta in mai 1865 lucrarea

"Note asupra unor produse de substitutie ale benzenului” la Academia Regala din Belgia, unde va face cunoscute concluziile sale privind structura benzenului sub forma unui inel hexagonal. De remarcat ca Kekule afirma cu privire la intuitiile sale: "Sa invatam sa visam [...] asa pesemne vom gasi adevarul. Dar sa fim atenti cu publicarea visurilor noastre, posibila doar atunci cand au fost testate prin intelegerea din stare de trezvie”.

 

Extrem de interesant este faptul ca aceste descoperiri par a fi favorizate de momentele de pauza, de relaxare. Aceasta nu constituie insa in mod absolut o regula. Iata de exemplu cazul fizicianului italian Enrico Fermi (1901-

1954), creatorul teoriei statistice cuantice si a teoriei dezintegrarii b a nucleului, cel care prin lucrarile sale pregateste noua fizica a microparticulelor. Intr-o discutie cu S. Chandrasekhar, Fermi relateaza calea catre una dintre descoperirile sale: "Eram in curs de a lucra din greu asupra radioactivitatii induse de neuroni si rezultatele pe care le obtineam nu aveau nici un sens. Intr-o zi, venind la laborator, imi veni ideea de a examina efectul produs de plasarea unei bucati de plumb intre neuronii incidenti. Contrar obisnuintelor mele, facui mult efort ca sa produc bucata de plumb necesara, de o maniera foarte precisa. Ceva ma deranja, e clar; cautam toate scuzele posibile [...] mi-am zis: "nu, nu voi plasa o bucata de plumb, ci una de parafina”. Aceasta mi-a venit spontan, fara prevenire, fara nici un rationament prealabil”.

 

Iar experienta reusi, dand nastere unei noi descoperiri.

Fizicianul englez Paul A. M. Dirac (1902-l984) este autorul celebrei ecuatii de unda care introduce relativitatea speciala in ecuatia lui Schrodinger, si a carui preocupari privesc in special aspectele matematice si teoretice ale mecanicii cuantice. El vorbeste la randul sau despre descoperirile pe care le-a avut, facand distinctia intre "succesul meritat” al scrierii lui definitive privind fundamentele matematice ale teoriei cuantice, terminata in anul 1927, si "succesul mai curand nemeritat” al mai multor dintre descoperirile sale, "venite de nicaieri”. La randul sau, fizicianul scotian James Clerck Maxwell (1831-l879), autorul teoriei electromagnetice care il va face celebru, afirma chiar o prezenta interioara eu-lui sau care depasea realitatea strict personala: "ceea ce a fost facut prin ce numesc eu eu-insumi a fost implinit de fapt, simt asta, prin ceva mai mare decat propria mea persoana, prezent in interiorul meu”.

 

Descoperirile interioare pot implica imagini, cuvinte, dar si lipsa lor. Iata de pilda cazul unuia dintre fondatorii teoriei moderne a ecuatiilor cu derivate partiale, Jacques Hadamard

(1865-l962), care vorbeste despre caracterul cu totul special al starii dintre somn si trezvie, moment in care primeste solutii neasteptate la probleme indelung gandite. El da marturie despre absenta cuvintelor si chiar a simbolurilor in timpul momentelor de creatie stiintifica: "Insist asupra absentei totale a cuvintelor din spiritul meu cand gandesc realmente [...]. Aceasta comportare o am atat fata de cuvinte, cat si fata de semnele algebrice. Le folosesc, atunci cand fac calcule usoare; dar, de fiecare data cand problema pare mai grea, ele devin un bagaj prea stanjenitor pentru mine: atunci folosesc reprezentarile concrete, dar de o natura cu totul diferita”.

 

Perspectiva sa privind gandirea fara limbaj nu este singulara. Fizicianul german Albert Einstein (1879-l955), autorul teoriei relativitatii, o confirma:

"

Cuvintele si limbajul, scrise sau vorbite, nu par sa joace nici cel mai mic rol in mecanismul gandirii mele. Entitatile psihice care servesc ca elemente ale gandirii sunt anumite semne ori imagini mai mult sau mai putin clare, care pot "dupa bunul lor plac” sa fie reproduse si combinate”.

 

Iata deci existenta unui nivel de gandire cu o logica si o comportare aparte. Intuitiile, adevarate revelatii interioare, par a fi raspunsuri cu mult mai compatibile cu un astfel de mod de gandire decat cu cea curenta, exprimata discursiv prin limbaj, fie el matematic sau literar.

Pr. Dr. Razvan Andrei Ionescu

23 Iulie 2012

Vizualizari: 3577

Voteaza:

Revelatie, intuitie si creativitate stiintifica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE