Spatiu stiintific si spatiu sacru

 

"Intr-un cuvant, toate simbolismele dovedesc ca omul (oricat de diferit ar fi din punct de vedere calitativ spatiul sacru de spatiul profan), nu poate trai decat in spatiul sacru" (Mircea Eliade, Traite d'histoire des religions -322)

Era o zi de toamna, frumoasa, cum sunt zilele de toamna pe Valea Prahovei. Plouase putin la pranz si aerul curat mirosea a rasina de brad, acolo sus sub Valea Codrului unde se afla vila "Doamnei Neacsu" care domina Sinaia, fara ca la ea sa ajunga zgomotul si poluarea din vale.

Maestrul statea pe terasa vilei intr-un fotoliu de paie cu fata spre masivul impadurit al "Piscului Cainelui" care purta vestita lui cabana tot atat de emblematica pentru Sinaia ca si Manastirea Spatarului Castacuzino.

Sosise in vizita prof. Mircea Costescu, pasionat geometru, dar si om de cultura.

- Ce bine ca ai trecut-pe la mine, draga Mircea, caci voiam sa te caut sa-ti multumesc pentru ultima ta carte "Introducere in topologie". Am mai aflat o seama de lucruri. E drept ca nu mi-e decat partial, accesibila, caci de foarte multe ori aparatul matematic folosit ma depaseste. Oricum mi-a ingaduit sa-mi completez util cunostintele mele despre spatiu si spatialitate.

- Imi pare bine ca ti-a placut, maestre, dar lucrarea este foarte tehnica si nu este orientata spre aspectele generale filosofice sau metafizice ale problematicii spatiale, care stiu cat de mult te atrag.

- Speculatia filosofica, interpretarile metafizice si hermeneutica simbolismului spatial nu pot fi despartile de aspectele stiintifice pozitive si de formalismul matematic. Ele trebuie sa fie intr-o anumita masura convergente caci se refera in fond, prin demersuri diferite, la aceeasi realitate.

- Probabil ca ai dreptate.

- Toata viata noastra se desfasoara in spatiu, dar putina lume este interesata sa cunoasca, sa inteleaga ce este spatiul. Intuitiv oricine gandeste stie ca lumea materiala e facuta din obiecte vii sau neinsufletite, de compozitii diferite, in stari diferite (solide, lichide, gaze...), de duritatea deosebita care toate au cate o forma, un anume volum. Toate sunt asezate unele langa altele ca piesele unui "puzzle" si in felul acesta construiesc spatiul. E limpede pentru oricine ca spatiul este un produs sau un atribut al lumii materiale.

- Evident. Numai ca mintea omeneasca a simtit nevoia sa faca ordine in acest spatiu. De aceea a trebuit sa descrie formele obiectelor din Univers, sa le masoare, sa stabileasca directii si sa precizeze distante. Intuitiv - si acea e foarte important -omul a inventat un spatiu topologic, metric (pe care se poate defini o distanta) cu o organizare tridimensionala si cu proprietatile care ulterior vor caracteriza spatiile euclidiene. De asemenea a stabilit tot intuitiv ca proprietatile metrice sunt-aceleasi in orice punct al spatiului (spatiul metric izomorf).

E drept ca ulterior motivatii de ordin teoretic dar mai ales de ordin pragmatic au dus la inventarea si dezvoltarea geometriei pe o baza, de asta data stiintifica, axiomatica (pornind de la postulatele lui Euclid), geometrie care formaliza ceea ce omul a descoperit - o repet - intuitiv.

- Sistemul nostru nervos e organizat ca sa perceapa si sa intuiasca numai un astfel de spatiu euclidian tridimensional. Informatiile venite de la cele doua labirinte ale urechii interne cu cele trei canale semicirculare ale lor duc la organizarea in retelele neuronale a unui sistem de referinta tridimensional ale carui axe sunt: una orizontala care leaga cele doua conducte auditive externe, una sagitala (antero-posterioara)- perpendiculara pe precedenta care pleaca de la radacina nasului si a treia verticala care coboata din vertex si este perpendiculara pe planul orizontal definit de axele precedente.

- Inteleg! Aceasta face ca fiecare din noi sa dispuna de un sistem de coordonate carteziene natural a carui origina se afla in centrul bazei craniului.

- Incontestabil ca fiecare dintre noi isi duce "crucea sa spatiala" cu sase brate (tridimensionala) definita de cele trei axe amintite. De aceea aceasta cruce este si in cadrul tuturor traditiilor un simbol spatial. Azi toti coonsideram, in general, crucea drept un simbol specific crestinismului. Nimic nu este mai putin adevarat. Ea este un simbol universal al spatiului in viziunea sacralizanta a traditiilor spirituale, dar si intr-o viziune geometrica stiintifica. Crucea cu sase brate este rar folosita. Printre altele, marele candelabru de sub bolta Pantocratorului de la biserica "Domnita Balasa" din Bucuresti are forma acestei cruci. De altfel si crucea obisnuita plana, cu doua axe, este si ea un simbol spatial. R. Guanon s-a ocupat mult cu precizarea simbolismului spatial al Crucii care de multe ori este considerata doar ca simbol solar in special in urma afirmatiilor lui Dupuis si Volney de la sfarsitul secolului XVIII.

Crucea (cu sase sau patru brate) ce simbolizeaza spatialitatea noastra corporala prezinta in locul de intersectie al axelor sale (unde e figurat capul lui Hristos pe crucile crestine) centrul ei spiritual si ca atare centrul spiritual al omului (Eul, sufletul) care, fiind extracorporal, se afla la originea coordonatelor, intr-un punct unde toate dimensiunile spatiale sunt zero. Clement din Alexandria in cazul crucii spatiale cosmice plasa tot aici simbolul "Inimii Universului" de unde Dumnezeu indreptandu-si privirile in lungul celor sase directii a desavarsit lumea de la alfa la omega.

Centrul crucii este si locul unde e realizata integralitatea ei, caci aici se contopesc, se unesc, conform principiului "coencidentia oppositorum", toate tendintele opuse reprezentate de bratele crucii. Acest punct de intersectie simbolizeaza in cazul omului receptacolul sufletului (in sensul de spirit). El este tabernacolul ( "mischkan") sau centrul vital al omului, sediul chintesentei sale, ceea ce unele traditii denumesc "Locuinta Sufletului" sau "Castelul Interior'". R. Guenon aminteste ca acest "Castel interior" sau "Castel Sfant" este mentionat la nivel macrocosmic in special de kabbala iudaica. "Aici cele trei litere ale Numelui Divin Jehovah, prin permutatiile lor sextuple urmand cele sase directii indica prezenta lui Dumnezeu in sanul Lumii".

- Mi-aduc aminte de aceasta simbolica, ce fundamenteaza pentru unii caracterul deosebit al numerelor 7 (cele 6 extremitati ale crucii spatiale si centrul ei) si 5 (cele 4 extremitati ale crucii plane si centrul ei) al caror rol a fost mentionat printre altele in numerologia pitagoreica si cea kabbalistica.

- Tot atat de important este si numarul 4 (cuaternarul) ce indica extremitatile crucii plane si care are un rol deosebit in simbolica numerica asupra careia au insistat mult K. Jung si R. Abellio.

- Daca fiecare fiinta umana isi duce, cum ai spus, crucea sa de coordonate, el trebuie insa neaparat sa si-o orienteze in raport cu niste repere fixe (sau aparent fixe) pentru ca sa-si organizeze un sistem de referinte spatial terestru care de asta data sa fie independent de pozitiile si miscarile sale si sa fie comun pentru toti oamenii.

- Procesul trebuie insa inteles din punctul de vedere al omului care - in lipsa progreselor recente ale stiintelor pozitive - a perceput zeci de mii de ani lumea lui, Universul lui, drept un spatiu limitat (finit) cuprins inpre pamant si cer. Daca pamantul era resimtit ca o podea orizontala solida, cerul era imaginat ca un tavan, ca o bolta - si ea solida ( "taria" din Vechiul Testament"), in afara acestor limite, lumea reala, materiala nu exista pentru el. In mitologia populara romana "taria" cerurilor este descrisa ca un urias pod de lemn ce se sprijina pe arborele (bradul) cosmic si care permite soarelui si lunii sa mearga pe el, destul de departe de oameni ca sa nu-i arda cu caldura lor. Cei doi demiurgi ai traditiei folclorice, Fartatul si Nefartatul, l-au inlocuit apoi cu un pod de clestar ca sa-i ingaduie luminii astrilor luminatori sa scalde lumea oamenilor. Intr-o etapa creatoare ulterioara cei doi frati au creat alte poduri suprapuse realizand cele sapte sau noua ceruri in care au plasat toate -fortele cosmice uraniene personificate.

Cum omul primitiv sacraliza tot ceea ce il impresiona intr-un anumit fel, el a sacralizat bolta cereasca si pamantul considerandu-le cand teofanii sau ierofanii, cand puternice kratofanii (dotate cu posibilitatea de a influenta destinul oamenilor).

Pamantul (Terra, Gaia, Ge) era, cum o canta Homer: "mama universala (zeita mama), strabuna venerabila care hraneste tot ce exista, care da viata muritorilor dar care le-o si ia". Terra era considerata, cum remarca M. Eliade: "un Cosmos-receptacol al unor forte difuze". E vorba de ansamblul hierofaniilor telurice sau puterilor chtoniene. Pamantul era principiul pasiv (Yn, Prakriti) si aspectul feminin.

In schimb Cerul era pricipiul activ (Yang, Puruscha) si aspectul masculin.

- In traditia egipteana sexele insa sunt inversate, caci cerul (Nout) este feminin iar pamantul este masculin.

- E vorba de o exceptie. Cerul se impunea ca o ierofanie prin inaltimea sa, prin inaccesibilitatea sa, prin transcendenta pe care o sugereaza. Este dotat in toate religiile cu o forta magica (mana, orenda, wankan etc.) deosebita. De multe ori este personificat sub forma unei divinitati, dar care, este in general indiferenta fata de om ( "Deus otiosus"), de aceea nu se bucura de forme de cult, aceste forme "fiind confiscate in folosul altor forte religioase".

- Dar ce se intampla cu divinitatile uraniene?

- Ele nu trebuie confundate cu Cerul ca atare care suporta astrele si. limiteaza lumea imanenta. Aceste divinitati uraniene se gasesc in afara lumii reale, materiale si pentru omul primitiv in directia Cerului, dar dincolo de el.

Trebuie sa mai amintesc si faptul ca pentru omul acelor vremuri indepartate, intre Cer si Pamant exista o relatie magica de tip sexual (sacralizata si ea), o hierogamie. Toate aceste sacralizari - sustinute si de un numar bogat de mituri - creau in Universul acelui om intre Cer si Pamant un puternic camp de forte mistice. Acest camp este denumit in popor "vazduh". Nu e vorba de atmosfera, nici de mediul evenimentelor meteorologice (ploaie, vant, ninsoare etc), ci de un spatiu magic (seninul sau inaltul cerului) in care se confrunta fortele cosmice suburaniene sau uraniene ale Binelui si Raului. Directia "liniilor de forta" (prin analogie cu ceea ce gasim in fizica), a campului spiritual amintit este cea verticala, ceea ce confera acestei orientari spatiale o puternica semnificatie mistica, in toate traditiile, in toate religiile, aceasta verticala joaca un rol de seama si are o simbolica universala. Este vorba de acel "Ax al lumii" ( "axis mundi") in lungul caruia spiritualitatea umana se poate ridica spre nivelele superioare luminoase, sau cobori (prabusi) spre nivelele inferioare tenebroase. Conceptul acesta de ax (vertical al lumii a jucat un rol considerabil in gandirea magica a omului, din paleoliticul cel mai indepartat si pana in zilele noastre. Il gasim prezent in culturile primitive, in folclor (de ex. prajina in jurul careia danseaza calusarii) si in culturile cele mai evoluate.

Bratul vertical al crucii este si el una din reprezentarile simbolice ale verticalei spatiale, in lungul careia omul (si fortele telurice) poate comunica, se poate inalta spre lumea transcendentala simbolizata de Cer (nu localizata in cer, ceea ce este un nou sens). De aceea pe Golgota sub Cruce se afla simbolic craniul lui Adam (primul Adam), generatorul pacatului primordial rascumparat de Hristos (al doilea Adam) prin sacrificiul sau pe Cruce. In paranteza trebuie sa spun ca pe Golgota, in dreapta Crucii lui Hristos a fost crucea talharului cel bun, iar in stanga aceea a talharului cel rau, fapt care exprima opozitia maniheista Bine-Rau dintre dreapta si stanga (de unde conotatia negativa a cuvantului sinistru = stanga). Crucea ca echivalenta a axului lumii se mentine si dupa ce s-a adoptat pentru lume o reprezentare sferica. Toata lumea cunoaste simbolul ce consta dintr-un glob cu o cruce la polul sau superior.

Multe locuinte, de la iurta mongola la atriul roman, au o gaura in mijlocul acoperisului pentru a lasa sa treaca simbolic axul vertical. Bisericile crestine au unul din centrele lor spirituale la incrucisarea axului naosului cu cea a transeptului (sau echivalentului sau) din care se ridica invizibil saxul vertical ce urca spre mijlocul boltii Pantocratorului, de unde coboara candelabrul principal ce raspandeste iarasi simbolic lumina invataturii lui Hristos reprezentat inconjurat de ingerii tetramorfi si de simbolurile celor patru evanghelii canonice. In multe locuinte, palate sau sanctuare o coloana de sustinere centrala simbolizeaza axul lumii. Axul vertical (zice undeva R. Guenon) semnifica influenta "Vointei Divine". In lungul lui se manifesta "forta atractiva a Divinitatii". El reprezinta "locul metafizic al manifestarii Vointei Cerurilor". Tot axul vertical simbolizeaza si "Calea personala" prin care componenta spirituala a omului se poate ridica la Perfectiune, cale personala integrata simbolic in "Calea Universala". De aceea in planul reflexiei metafizice verticalitatea este o dimensiune privilegiata - ca si in cadrul intuitiei pragmatice.

- Dupa cate stiu si arborele este un simbol similar.

- Evident, arborele este cel mai raspandit si mai sugestiv simbol al axului lumii si el joaca un rol extrem de important intr-o serie de mituri. Una din cele mai frumoase identificari ale Arborelui Vietii (Lumii) cu Axul Lumii este facuta de pseudo-Chrisostomul in a sasea sa predica asupra Pastilor. Cea mai celebra prezenta a acestui Arbore este in Geneza. Exista un mit apartinand literaturii crestine in care se stabileste o legatura intre Arborele -Vietii si Cruce, mit potrivit caruia Crucea pe care a fost rastignit Hristos e facuta din lemnul Arborelui Vietii sau al unui arbore provenit din semintele acestuia, pe care Cain le-a pus in gura lui Adam cand l-a inmormantat. –Dar in Geneza e vorba de doi arbori.

- In Geneza se mentioneaza in primul rand (e drept in fuga), Arborele Vietii situat in centrul Paradisului (care e circular) in locul unde izvoraste un rau din care se despart cele patru fluvii ale Raiului (corespunzand celor patru directii cardinale). Simbolismul spatial e limpede si "Arborele Vietii" este echivalentul "Axului Lumii" situat in Centrul «spiritual» al Lumii. Exista o permanenta asociere a conceptului mistic de Centru al Lumii cu cel de Arbore al Vietii (Arborele Cosmologic).

- Asta imi aduce aminte de o reflexie a lui Pascal care sustinea ca Lumea este ca o sfera al carei centru e pretutindeni si ale carei margini nu se afla nicaieri.

- Desigur ca interpretarea lui Pascal e adevarata intr-o viziune mistica (magica) a Cosmosului. Oriunde este un centru spiritual (de ex. o biserica) se gaseste centrul lumii. Nu trebuie sa ti-o spun, dar si-in modelele neeuclidiene ale spatiului cosmic se admite ca orice punct poate fi centrul spatiului. Cu titlu de curiozitate voi aminti ca un oarecare J. Clever Symmes pe la inceputul secolului trecut a imaginat un Univers in care scoarta pamantului ii formeaza peretii exteriori. Lumea exista in interior si tot in interior exista o masa gazoasa cu puncte luminoase (stelele). Soarele si luna ar fi niste, globuri luminoase. Acest model a fost reluat dupa primul razboi mondial in cadrul asa numitei "Stiinte despre Universul Gol"... Dar sa-revenim la revelatia biblica.

In Geneza se mai mentioneaza si "Arborele Cunoasterii Binelui si Raului" al carui loc nu e precizat in Rai si a carei semnificatie simbolica este cu totul diferita. In nici un caz nu e vorba de un simbol spatial. Ne-am departa prea mult de subiectul discutiei noastre daca as analiza acum problema "Arborelui Cunoasterii Binelui si Raului". E un subiect pe care poate il vom discuta alta data.

Paradisul circular din Geneza cu fluviile sale si cu Arborele Vietii care-l centreaza este in ansamblu simbolul unui spatiu idealizat, sacru sau magic. El trebuie comparat cu "Ierusalimul ceresc" din Apocalipsa, in care Arborele Vietii (purtand 12 fructe) centreaza de asta data un spatiu patrat, nu circular. Trecerea de la cercul initial al Paradisului terestru la patratul apocaliptic (al Ierusalimului ceresc, al echilibrului final ce incheie ciclul unei ere cosmice) este un simbolism geometric care da un sens spiritual marii probleme a cvadraturii cercului ce a framantat atat de mult pe ganditorii europeni.

- Totusi cvadratura cercului a fost o problema de geometrie pura.

- Arbori exprimand semnificatia de Ax al Lumii se intalnesc in aproape toate traditiile, de la arborele Sfant (in genere un stejar) al druizilor, la arborele Yggdrasil al scandinavilor, de la arborele Peridexion (nume derivand probabil de la cuvantul Paradision) al traditiilor medievale europene la pomul de Craciun, de la marul din gradina Hesperidelor si piersicul Si-Wang-Mu, -la pomul "Lanii de Aur", de la "Arborele cu roua dulce" de pe muntele Kouenlun sau Arborele Kien-Mu din traditiile chineze, la Cactusul sacru ( "peyatl") din traditiile mexicane precolumbiene si la bradul traditional al fitomitologiei romane. Acest arbore ax al lumii face parte din "tezaurul" de arhetipuri al tuturor neamurilor pamantului. Imaginea acestui Arbore al Vietii - Ax al Lumii - ia uneori proportii cosmice avand radacinile patrunse in lumea subterestra si coroana intinsa pana in sferele ceresti, realizand astfel o unire intre Infern, Pamant si Cer. in poemul Edda, o profetesa sustine: "...Cunosc noua lumi, noua domenii acoperite de arborele lumii. Acest arbore croit cu intelepciune care se infunda in adancurile pamantului..."

O imagine a arborelui cosmic e reprezentata in iconografia crestina sub numele de "Arborele lui Ieseu".

- Cine -nu stie cat de splendid e reprezentat printre altele pe frescele exterioare ale manastirilor din nordul Moldovei?

- Deoarece Arborele Cosmic stabileste legatura mistica dintre Divinitate (de la care isi trage seva) si lumea terestra, gasim, in special in textele esoterice, reprezentarea rasturnata a acestui arbore (cu radacinile in cer si coroana spre pamant). M. Eliade, mi-aduc aminte, a reusit sa adune cateva exemple de arbori cosmici inversati, in Upanisade, in esoterismul arab, in kabbala iudaica, in cosmologia lui Dante si in traditiile folclorice islandeze si finlandeze. In traditia folclorica romana un astfel de arbore inversat nu stiu sa existe.

- Drept sau inversat, tot pe verticala se inscrie!

Acest Arbore al Vietii mi-amintesc ca il gasim si pe monezi si sigilii, in Bizant si la noi. Este vorba la noi de acele "sigilii mari" ale unor domnitori ca Minai Viteazul, Constantin Branco-veanu, Minai Radu Voievod s.a. in care domnitorul si sotia sau un fiu al sau sunt reprezentati despartiti printr-un arbore. Sunt imaginile sigilare denumite "Nova Plantatio" in care arborele a fost interpretat in mod simplist de A.V. Ureche si P.V. Nasturel drept simbol al descalecatului. Acest arbore - acum ca mi-am amintit - imi dau seama ca se incadreaza intr-o simbolica metafizica nu istorica de circulatie universala. Domnitorul, prin Arborele Vietii" (Axis muncii), este factorul care mijloceste actiunea Providentei.

- Avem in sigiligrafia Tarilor Romane si o varianta interesanta. E vorba de arborele in care se afla un corb cu un inel in cioc, heraldizare a legendei Sf. Oswald pe care prietenul nostru Nucu Manescu a gasit-o in stemele mai multor familii europene, printre care si in aceea a Corvinestilor. Aceasta compozitie heraldica reuneste simbolul Arborelui Vietii de cel al Corbului (ca in legendele scandinave). De altfel ne aflam in fata unei reprezentari bine conturate in Upanisade, aceea a arborelui cu pasari.

- Pasarile privite ca mesageri ai Divinitatii e normal sa fie asociate simbolului comunicarii dintre lumea imanenta si cea transcendentala.

- Simbolismul pasarilor e mult mai complex. E drept ca adesea sunt considerate mesageri divini, ca in traditiile celtice.

In traditiile vedice sunt agentii prin care Divinitatea isi exprima prietenia fata de oameni. In alte traditii acesti mesageri reprezentati prin pasari sunt asimilati ingerilor (care de altfel au aripi de pasari in iconografia tuturor religiilor).

Legat de rolul pasarilor ca mesageri ai Divinitatii, unele tehnici de "ghicit" viitorul ( "ornithomancia") sunt bazate pe observarea zborului sau ascultarea cantecului (glasului) pasarilor, asa cum operau printre altii, haruspicii Romei care stabileau auspiciile, acele previziuni de care insesi autoritatile tineau seama.

Interesant este insa faptul ca pasarile sunt considerate in unele texte drept simbolul sufletelor care se ridica spre cer, sau al sufletelor celor care au ajuns in viata la un nivel inalt de spiritualitate.

In ambele aceste interpretari corelatia cu arborele cosmic este evidenta. Tot asa "viata" care se datoreste unui principiu spiritual este si ea asociata de arbore, de aceasta, cale metafizica de legatura intre cer si pamant. Faptul nu apare numai in numele axului lumii (pomul vietii) din traditia biblica ci si in aceea ca la radacinile lui se afla in multe traditii o fantana in care se gaseste Apa Vietii sau a Nemuririi ( "fantana intineririi" in traditia grupului esoteric "Fedeii d'Amore" din care facea parte si Dante; "amrita" in traditia hinduista; "soma" in cea vedica, "haoma" in cea mazdeiana, "roua de lumina" din kabbala iudaica sau "apa vietii" din unele basme populare). Apa acestei fantani nu are numai semnificatia unui principiu vital, dar si aceea a unui izvor de cunoasteri revelate. De aceea in unele miruri drumul pana la "Arborele Vietii" sau la "Fantana Vietii" este semanat de primejdiile clasice ale unui itinerar initiatic. Aceasta explica si de ce uneori. Arborele Vietii este pazit de o fiara mitica, de obicei un balaur sau grifon.

- Tot in sensul semnificatiei de dimensiune vitalizanta atribuita verticalitatii si arborelui care o semnalizeaza, la muzeul de arheologie din Antalya am vazut un arbore mitic, ale carui ramuri erau toate formate din falusuri.

- Simbolismul falie nu are desigur in acest caz o semnificatie erotica. Semnificatia lui fundamentala este de "forta vitala", "principiu activ" si uneori de "energie cosmica". Cu acest sens falusul se regaseste si in simbolismul kabbalei. Evident ca si el a fost interpretat in unele comentarii esoterice drept simbol al verticalitatii sau ax al lumii ( "viata se sprijina pe falus ca universul pe o coloana").

- Dar si coloana este un mijloc de a sublinia importanta spirituala a verticalitatii. In gradina marelui sanctuar budist si sintoist de la Nikko la nord de Tokio am vazut o coloana gigantica votiva ce simbolizeaza axul lumii.

- Rolul coloanei ca simbol sacru al verticalitatii si ca expresie a Axului Lumii este foarte vechi. Adu-ti aminte de vestita coloana flancata de doi lei (Axul Lumii pazit de doua fiare) de deasupra portii de la Micene sau de la Cnosos sau de acel tub vertical ce strabate macanthroposul, citat de Mircea Eliade.

- Mi-aduc aminte si de stalpul cosmic descoperit in statiunea neolitica de la Cascioarele, dar (si aceasta e semnificativ pentru nivelul spiritual al domnitorilor nostri) mi-aduc aminte si de unele peceti ale lui Mihai Viteazul si ale lui Radu Mihnea purtand Coloana (Stalpul) cosmica flancata de doi lei.

- Sunt stalpi cosmici, care ca si Arborele Vietii sunt insotiti de o pasare (de obicei asezata pe varful lor). Pasarea asezata pe varful coloanei este simbolul sufletului in migratia sa ascensionala spre transcendent. In aceasta ipostaza coloana cosmica poate fi interpretata si ca o coloana a mortilor. Luand in considerare rolul coloanei ca ax mistic al lumii unii anahoreti si-au dus ani de zile (!) existenta in varful unui stalp (asa numitii Sfinti Stalpnici ca Sf. Simeon din manastirea Telanissos din Siria de la inceputul veacului V sau contemporanul sau. Sf. Daniel de la Constantinopol).

- Cred ca tot de simbolismul verticalitatii sacre (prin care transcendentul poate actiona asupra imanentului) trebuie legata si prezenta coloanei de foc ce a calauzit pe evrei in cursul exodului.

- Evident. Tot la acest simbolism se refera si vestita coloana a infinitului de la Tg. Jiu, creata de Brancusi. De altfel in folclorul romanesc intalnim simbolul coloanei sub forma parului care joaca rolul de sustinere a cerului sau intervine in creearea lumii reale.

De asemenea in satele germane si din Austria si astazi -mai ales in cursul lunii mai - se inalta in piata principala un stalp inalt, ce domina locuintele din jur, inconjurat cu ghirlande de flori si panglici purtand in varf un brad mic. Acest "stalp de mai" cum il numesc localnicii, reuneste simbolul coloanei si cel al pomului, intr-o reprezentare clara a axului lumii, al carui sens initial s-a pierdut, dar care persista ca un obicei folcloric.

Dar sa nu uit ca una din cele mai impresionante reprezentari ale acestui ax mistic vertical este o coloana din sec. XIII -numita stalpul ingerilor - din Catedrala de la Strassbourg, stalp

cu baza patrata si cu trei registre, registrul inferior avand cei patru evanghelisti (echivalentul ingerului tetramorf), iar celelalte doua registre avand cate patru ingeri. Este un simbol extraordinar de complex si totodata un splendid produs al artei gotice care reuneste si primele numere sacre 1, 3 si 4.

- Fiindca ai amintit de arta gotica, atunci nu trebuie sa uitam acel stalp central, avand sculptata pe el o figura importanta (Iisus sau Sf. Maria) care centreaza in mod constant portalul principal al tuturor catedralelor.

- Mai este necesar sa subliniez ca unul din cele mai "puternice" (in sens de kratofanie) simbol al verticalitatii este si ramane muntele (in general orice ridicatura: munte, deal, gorgan, stanca naturala sau menhir).

Muntele prin orientarea sa verticala si prin inaltimea sa stabileste o "legatura" mistica intre cele doua lumi: transcendentala si imanenta. Varful sau pierdut adesea in neguri poate fi sediul unor prezente divine (teofanii) ca de exemplu Muntele Sinai si Olimpul. sau al unor lucruri ori obiecte sacralizate (ierofanii): pomi, pietre, izvoare sau animale fabuloase etc. Inaltimile sale pot adaposti personaje mitice, mari initiati sau oameni care prin puritatea lor contribuie la "sanctitatea" muntelui respectiv ca acel fabulos "om" sau "batran al muntilor" din traditiile orientale.

Dificultatile legate de ascensiunea muntelui (pante abrupte, prapastii adanci, torente furioase, paduri intunecate, animale primejdioase, personagii sau forte spirituale pozitive sau negative, paznici fiorosi sau tentatii de tot felul) fac din urcarea muntelui unul din simbolurile cele mai reprezentative ale itinerariilor initiatice, simbol ce sta la baza riturilor de ascensiune.

Muntele in general este un simbol universal al verticalitatii sacralizate. Sunt insa in toate culturile anumiti munti care sunt investiti cu un puternic caracter magic (hierofanie sau kratofanie). Asa sunt: muntele Meru pentru India, Fuji-Yama pentru Japonia, Kouen-louen pentru China, Olimpul pentru antichitatea elenica, Potala pentru Tibet, ca si muntele Alborj pentru Iranieni. Traditia noastra iudeo-crestina mentioneaza munti sacralizati ca Horeb sau Sinai, Sion, Tabor, Carmei, Garizim sau Golgota. Toate evenimentele de maxima sacralitate din traditia iudeo-crestina ca: preluarea decalogului, schimbarea la fata, rastignirea sau inaltarea Domnului s-au facut pe varfuri de munte (Sinai, Tabor, Golgota). In lumea dacica erau, zice Vulcanescu, cel putin trei munti sacri pe care erau orase sfinte ( "hieropole"): Gradina Muncelului (de langa Sarmisegetuza), Ceahlaul si Muntele Gaina. E posibil - dupa el - sa mai fi fost unul: Muntele Godeanu care ar corespunde muntelui sacru Cogaionon descris de Strabon in Dacia. Gandirea magica a inventat chiar munti mitici imaginari ca Montsalvat din traditiile medievale europene, muntele Qaf (Kaf) de smarald din esoterismul musulman sau muntele Moriah din traditia masonica. In cosmologia mitica din divina Comedie, Dante considera ca Purgatoriul are structura unui munte. Mult mai interesant e faptul ca el isi reprezinta Infernul ca pe un munte negativ, un hau cu o intrare ce se afunda spre punctul sau abisal (inversul varfului de munte) unde zace pentru eternitate in gheata Lucifer.

- Poate nu intamplator doua sanctuare principale ale monahismului crestin se afla in munti, cel de la Athos pentru ortodoxie si cel de la Cassino pentru catolicism.

- Am discutat mult despre prioritatea verticalitatii si simbolismul ei. Inainte insa de a trece la orientarile orizontale nu trebuie sa uitam simbolul scarii (scara lui Mithra; cea a lui Iacob, a Sf. Ioan Scararu s.a.) si a razei de lumina mistica ce scoboara din ceruri ca cea figurata pe multe icoane sau fresce ortodoxe.

- Cred ca si firul cu plumb a fost adoptat de masonerie tot ca un simbol al verticalitatii sacralizate, ca si cele doua coloane (Jakin si Boas) care se afla in fiecare templu masonic.

Acum daca parasim verticalitatea si abordam orientarea in planul terestru, aceasta impune gasirea unui punct de referinta pentru cele doua axe orizontale (perpendiculare pe cea verticala). In final e problema punctelor cardinale, a celor patru stalpi ai cerului asezati in punctele cardinale, la orizont, cum spune traditia populara - daca nu ma insel.

- Ceea ce este impresionant este universalitatea orientarii lor in toate timpurile si la toate neamurile. Pretutindeni gasim aceeasi distributie a punctelor cardinale si pretutindeni rasaritul ocupa o pozitie magica privilegiata. De aceea dintre cele doua axe orizontale cea est-vest are o incarcare mistica deosebita. Este axul tuturor edificiilor religioase care respecta organizarea metafizica a spatiului terestru. Ia exemplul bisericilor ortodoxe care toate au axul lor magic orientat de la est la vest cu un maximum de densitate spirituala in extremitatea lui rasariteana la nivelul altarului.

- Acest ax poate ca a fost impus de Revelatia primordiala, dar e mai posibil ca orientarea lui sa se datoreaze traiectoriei de deplasare aparenta a soarelui in cursul zilei care desigur a fost constientizata de primii oameni ca un fenomen cosmic ciclic fundamental.

- in schimb axul nord-sud nu are o incarcare sacra deosebita. Cum omul in momentul cand vrea sa se insereze in spatiul sacru (de ex. in cursul rugaciunii) se intoarce cu fata spre rasarit, sudul e in dreapta (directia benefica), in timp ce nordul e in stanga (orientarea malefica). De aceea sudului in toate culturile i se acorda prioritatea asupra nordului.

- Desi nordul - in emisfera nordica - a avut o. deosebita importanta pragmatica, deoarece este singurul punct cardinal ce poate fi stabilit noaptea (cu o precizie mult mai mare decat rasaritul) datorita stelei polare.

- Da, numai ca punctul unde prelungirea axului terestai atinge-bolta cereasca (unde in prezent se afla steaua polara) nu e fix ci descrie un cerc pe care-l parcurge in cea. 26.000 de ani. Actuala stea polara (Alfa din constelatia Carului Mare) are aceasta functie din anul 1.000 d.H.

- ... faimosul an 1.000...

- ... si-o va pastra pana prin anul 4.000 d.H. in anul 13.000 d.H. rolul ei va fi preluat de Vega din constelatia Lirei. Prin anul 2.700 i.H. steaua Alfa din constelatia Dragonului era steauna polara a epocii respective.

- Un aspect interesant legat de necesitatea de a descrie spatiul este reproducerea lui prin desen (sau pictura) pe o suprafata. Numai ca reproducerea grafica a spatiului si a obiectelor din spatiu a inceput prin a fi un act magic. Desenele rupestre, picturile din pesteri, nu sunt decat forme ale unor culte primordiale. De aceea pictura (si desenul) nu s-a preocupat sa redea fidel realitatea si nici sa exprime corect raporturile spatiale dintre obiecte. Milenii de-a randul pictura a fost plata, fara adancime sau perspectiva, persoanele sau obiectele avand dimensiuni, pozitii si luminozitati in functie de importanta lor in scenariul reprezentat. Aceste caractere - ce nu sunt deloc primitive - exprima o interpretare sacra a spatiului care triumfa in Europa in pictura bizantina si cea romanica. Caracterul nerealist, profund religios al picturii bizantine, face din aceasta pictura - scrie maica Alexandra - "o reprezentare grafica a teologiei ortodoxe". Spatiul pictural nu e o scenografie, ci un limbaj codificat sacru.

Utilizarea de catre pictorii flamanzi de la sfarsitul evului mediu a perspectivei a dat adancime picturii a transformat tabloul intr-o scena in care obiectele, personagiile, spatiul nu mai erau-redate in limbajul geometric sacru. Spatiul pictural e spatiul in care traim si ne miscam. Personagiile sunt oameni ca si noi. O data cu aparitia acestui realism in pictura, s-a nascut necesitatea reproducerii stiintifice a spatiului tridimensional pe un spatiul bidimensional. E un proces cu totul diferit decat harta (sau planul). E vorba de o reproducere picturala, de realizare pe plan a imaginii de pe retina. F. Brunelleschi, Leonardo da Vinci, A. Durer, Pietro del Borgo au fost primii teoreticieni ai reprezentarii spatiului asa cum il vedem, nu cum este Odata cu Desargues in secolul XVII, dar mai ales cu Poncelet in sec. XIX stiinta perspectivei a devenit, precum stii, o ramura a geometriei si anume geometria proiectiva.

- Geometriile proective ale lui Poncelet, Steiner, Charles, Stand s.a. au pus in evidenta o problema pasionanta si anume: ce se pastreaza neschimbat (invariant) din atributele spatiale, atunci cand spatiul este deformat de perspectiva, caci formele, unghiurile, suprafetele, toate se schimba si mai ales distantele care sunt caracteristice spatiilor euclidiene? S-a putut arata ca se pastreaza raporturile enarmonice sau biraporturile (care capata in geometria proiectiva functia distantei din cea euclidiana) si gradul curbelor si suprafetelor. Din punct de vedere pur matematic, acest aspect din stiinta spatiului a ridicat problema esentiala a invariantelor ce se pastreaza in cursul anumitor deformari sau transformari geometrice sau algebrice. Aceasta a deschis matematicilor-moderne drumuri fecunde ca cel al "grupurilor" initiat de Evariste le Galois si cel al "substitutiilor" introdus de Felix Klein. Iata cum in creierul oamenilor se leaga aspecte atat de diferite ca pictura renasterii si abstractizarile algebrelor moderne.

- Cunoasterea si organizarea spatiului terestru nu se rezuma numai la orientarea unor coordonate carteziene si la reproducerea lui prin desen, pictura sau fotografie. Ele implica o analiza a obiectelor ce compun acest spatiu, a formelor si dimensiunilor lor, a distantelor ce le separa si a prezentei pe care o au in raport,cu coordonatele stabilite. Aceasta inseamna o geometrizare a lui.

- Pentru cunoasterea spatiului terestru omul a mai facut o inventie ale carei consecinte teoretice si practice sunt incalculabile. Este vorba de reprezentarea codificata a spatiului pe o suprafata: planurile si hartile. Ele sunt rezultatul interventiei unui mecanism mental remarcabil capabil sa reduca aspectele tridimensionale si dimensiunile realitatii la aspectele bidimensionale si dimensiunile planului, hartii si mai tarziu suprafetei sferice a globului geografic.

- Harta (sau planul) dupa mine este rezultatul insa al folosirii unui adevarat limbaj pictografic care trebuie sa fi fost descoperit de foarte mult timp, caci a fost gasit la populatii inca primitive sau la popoare cu o civilizatie foarte veche. Astfel Foster, care a insotit pe Cook in Polinezia, a adus o harta intocmita de o capetenie locala, iar parintele Clavejo povesteste ca Yucatecii din Mexic aveau harti destul de exacte. In cartile hermetice stim ca se aflau harti ale Egiptului, iar istoria culturii europene aminteste de primele harti intocmite de Anaximandru din Milet inca din secolul VI. Harta, repet, nu este doar un model reductionist (care reduce prin proiectie realitatea tridimensionala la o reprezentare bidimensionala), ci este transpunerea realitatilor intr-un sistem semantic special, cum a aratat foarte clar printre altii Kotarbinski, sistem ce implica un cod si reguli precise (o adevarata gramatica).

- Te Intrerup sa fac o paranteza.

- Ma rog...

- Cu hartile si planurile se intampla un lucru ciudat. Sunt anumiti teoreticieni si practicieni ai radiesteziei ( "dowsing") care sustin ca intre realitatile unui teren si plan sau harta exista un anumit tip de corespondente in asa fel incat unii "subiecti sensibili" pot detecta - cu un mic pendul - surse de ape, depozite de metale, zacaminte de petrol etc. pe harta sau planul terenului respectiv. Este un exemplu tipic al principiului "corespondentelor" din gandirea magica.

- Aceasta radiestezie cartografica este si mai putin explicabila stiintific decat radiestezia clasica geofizica!

- De aceea radiestezia clasica, dar mai ales cea cartografica nu poate fi acceptata decat ca un fenomen paranormal de perceptie, inexplicabil prin metodologia stiintelor exacte, dar care se incadreaza intr-o teorie ce face apel la factori transfizici sau magici de orientare in spatiu. Am cunoscut o "vrajitoare" americana care sustinea (nu am nici o proba) ca poate detecta pe o harta sau un plan un obiect ascuns sau o persoana sechestrata. Toate aceste fenomene poate fac parte din acele "coincidente semnificative" (sau "sincronicitati") evidentiate de K. Jung, coincidente in cadrul carora principiul cauzalitatii nu joaca nici un rol -... si pe care stiinta le considera drept nesemnificative, bazate pe hazard.

- Mai este un aspect pe care vreau sa ti-l amintesc in legatura cu felul cum oamenii au gandit organizarea spatiului terestru. Pe pamant au identificat locuri impadurite, altele pustii, munti si rauri, lacuri si mari, vai adanci s.a.m.d. Toate au fost descrise si notate pe harti si planuri de geografi. Dar nu s-au multumit cu aceasta. Traditia primordiala si traditiile succesive au atribuit la randul lor anumitor "locuri" proprietati spirituale deosebite in asa fel incat se poate vorbi in istoria culturii de o adevarata geografie sacra. Aceste "locuri sacre" (de ex. sanctuarele dacice de la Gradiste), adeseori tainuite cu strictete, sunt consfintite prin mituri si sunt sediul unor rituri ce se transmit din generatie in generatie. Este totdeauna vorba "de o arie delimitata, care face posibila (sub forme foarte variate) comunicarea cu sacralitatea". Multe din aceste spatii sacre s-au organizat fie in jurul unor centre totemice sau al locurilor in care au trait figuri mitice sau personagii sacralizate (de ex.-sfinti).

- Cred ca de conceptul de spatiu sacru trebuie legat si cel de "centru al lumii" de care s-a ocupat candva Mircea Eliade.

- Centru lumii, cum am mai spus, se gaseste in toate traditiile in punctul unde se intalnesc fortele uraniene (ceresti) cu cele chtonice (terestre). In principiu e locul unde "axul lumii" atinge pamantul, in centrul crucii punctelor cardinale. Este numit si ombilicul sau buricul ( "omphalus", "tabbur") pamantului. Adesea se gaseste in varful muntilor sacri (ca muntii Meru, Tabor, Golgota), a "muntilor cosmici" cu o puternica influenta magica (transfizica). Alteori centrul lumii este situat intr-un sanctuar cu o origina mitica legata de cosmogonie. Prin extensiune (remarca Eliade) notiunea de centru al lumii a fost atribuita altor sanctuare, palatelor sau oraselor regale.

Centrul lumii face o legatura nu numai cu fortele ceresti. In foarte multe traditii sub centrul lumii, in sens invers, exista o legatura cu fortele subterane, cu materia in stare de haos ( "apsu" la Caldeeni. "tchom" in textele talmudice). Astfel sub stanca Ierusalimului ar fi apele tchom-ului (mai tarziu infernul din cosmologia lui Dante). Granet, analizand traditiile chineze, arata ca si ei au conceptul de centru al lumii situat langa Arborele Vietii, care face legatura dintre Cer, Pamant si Infern.

Centrul lumii contine un maximum de densitate spirituala, de aceea este adesea considerat ca un centru de unde creatiunea se desavarseste ca in unele traditii budiste.

Dorinta omului de a ajunge in Centrul Lumii, de a avea acest centru la el in casa este expresia cea mai universala a sacralizarii spatiului si ea e legata de nostalgia arhetipala a Paradisului pierdut. De aceea in practicile magice intalnim tehnicile de creare a unui spatiu mistic centrat de Centrul lumii considerat nu ca un centru geometric ci ca un centru de concentrare spirituala intr-un punct limita intre domenii ontologice diferite.

- Dupa cate imi amintesc Levy-Bruhl s-a preocupat mult timp de problema spatiilor sacre.

- El. A.P. Elkin. A.R. Radcliffe-Brown s.a. Ceea ce este surprinzator este permanenta acestor locuri ( "situri"), chiar cand structura populationala si religia locala se schimba. Pajistile, padurile, muntii, izvoarele etc. considerate sfinte in preistorie sau protoistorie se mentin uneori sacre si in epoca crestina.

- Este un fenomen cu totul remarcabil.

- De aceea cand vorbim de structura spatiului terestru trebuie sa mentionam si aceste centre sau poli spirituali. Astfel, din timpuri imemoriale, la Meca era un pol spiritual centrat de o piatra sfanta, o hierofanie litica, vestita Kaaba. Cand populatiile arabe au trecut la islamism, Meca a continuat sa ramana un spatiu spiritual, ba chiar a devenit cel mai puternic pol al spiritualitatii musulmane, fiind considerat centrul lumii.

Un lucru similar s-a petrecut cu Ierusalimul. Initial era vorba de un centru religios canaanit, numit Shalem, al carui rege mitic Melchisedec, mare preot, este pana astazi considerat drept prima veriga a lantului hirotonisirilor sacerdotale, chiar si in lumea crestina. Dupa instaurarea iudaismului, orasul a devenit centrul spiritual al noii religii (incepand din timpul regelui David), centru consfintit prin zidirea Templului.

Distrus ca oras (cu templu cu tot) de catre Titus, aria Ierusalimului nu isi pierde caracterul de centru spiritual. Mai mult inca devine orasul sfant si al crestinilor care ridica biserica Sf. Mormant in timpul ocupatiei bizantine.

Dupa trecerea in stapanirea musulmana. Ierusalimul devine si pentru Islam un centru spiritual (catva timp Mahomed oranduise chiar ca musulmanii sa se inchine cu fata in directia Ierusalimului). Califul Abd-el-Malik, pentru consfintirea locului, a ridicat celebra moschee a Stancii pe platforma sacra a vechiului templu iudaic (in locul moscheii provizorii de lemn ridicata de Omar). Curand alaturi va fi inaltata moscheea Al-Aksa, a treia moschee ca importanta spirituala a Islamului, dupa cele de la Mecca si Medina.

Ierusalimul este considerat centrul lumii si astazi de esoterismul crestin (potrivit modelului medieval al universului spiritual). El ocupa un loc interesant in simbolismul Apocalipsei crestine dar si al sufismului si ismailismului.

Exista si locuri sacre care, fara sa fie preluate de noile religii ale populatiilor locale, isi pastreaza caracterul de centru mistic, cum ar fi de exemplu marele templu solar megalitic de la Stonehenge, cea mai ampla realizare a preistoriei europene careia populatia locala - care a uitat semnificatia lui reala - ii acorda si astazi o veneratie superstitioasa. In ansamblu toata regiunea din jur de Amesbury cuprinde sanctuare neolitice si necropole din epoca bronzului, ceea ce inseamna ca in preistorie se bucura de prestigiul unei regiuni sacre.

- In istoria spirituala a omenirii se pot gasi multe exemple de permanenta a unor spatii sacre venerate, indiferent de mutatiile etnice sau confesionale. Aceasta permanenta este folosita printre altii de M. Eliade ca unul din argumentele in favoarea ideii ca spatiile sacre nu sunt alese si consacrate de oameni ci ca se impun oamenilor prin atributele lor spirituale.

- Cunosc acest principiu. In general se admite ca sanctuarele, manastirile, anumite edificii sacre nu au fost construite la intamplare ci in urma identificarii drept sacre a locurilor unde au fost inaltate.

- Sigur ca da. Mai mult inca, amintirea identificarii acestor locuri se pastreaza de obicei sub forma unor mituri sau legende.

- Daca nu gresesc, spatiile acestea sacre de cele mai multe ori sunt ingradite.

- Da, si imprejmuirea respectiva are semnificatia unei limite mistice ce nu trebuie incalcata decat cu o anumita pregatire spirituala si cu un anume respect. Trecerea acestor limite nu e lipsita de pericole. Astfel si astazi evreii, care respecta riturile, nu urca pe platforma fostului lor templu de la Ierusalim.

- Dar exista si posibilitatea creerii unor spatii sacre nu numai a identificarii lor.

- Incontestabil! In cadrul demersului lor magic, unii oameni dotati cu "puteri" de exceptie, sau utilizand rituri (tehnici magice) pot crea si delimita un spatiu sacralizat. Acesta are de obicei forma unui cerc sau patrat, caci aceste figuri ale geometriei plane au o puternica valoare simbolica. Cercul este dinamic, exprima perfectiunea; se refera la cer, la infinit. Patratul este static, echilibrat teluric, finit si se refera la cvaternar.

Este adevarat ca realizarea de catre om a unui spatiu magic nu se rezuma numai la trasarea rituala pe pamant sau podea a unui cerc sau patrat. Una din "tehnicile" de creare a spatiilor sacre este dansul in cerc. Astfel s-a nascut inca din neolitic si hora care la origine era o ceremonie sacra in cursul careia se imprejmuia cu dansatorii un cerc magic in jurul unui centru mistic, unui "axis mundi", unui buric al pamantului. Acelasi lucru se poate afirma si despre jocul calusarilor care, printre altele, foloseste si prajina ca simbol al coloanei cosmice. Tehnica delimitarii unui spatiu sacru apare si cand se construieste un edificiu religios. De aceea - printre altele - planul bisericilor crestine a fost fie circular (ca bisericile ridicate de templieri), fie pornind de la patrat ( "ad quadratum"). Mult mai interesant e faptul ca bizantinii au combinat cele doua simboluri si au realizat (ca la Sf. Sofia) acele cupole magnifice (simbol al cerului) sprijinite pe "un tambur circular, care la randul sau era suportat de un patrat (realizand astfel simbolul cvadraturii cercului). Pe pandantivele care fac trecerea de la cerc la patrat sunt reprezentati fie Heruvimi, primii din ierarhia ingerilor (ca la Sf. Sofia), fie ingerii tetramorfi, fie doar cei patru evanghelisti cu simbolurile lor.

Trebuie sa-ti mentionez ca inainte de epoca noastra materialista si ateizanta, ridicarea unui cort sau construirea unei case erau si ele operatii cu conotatii magice, care implicau anumite rituri (astazi pierdute sau trivializate) si care evocau sau modelau miturile cosmogonice. De altfel casa este un spatiu magic, izolat de restul lumii, in care omul se inchina, tine simbolurile sale religioase (larii, penatii, cruci, icoane etc.) si traieste evenimente profund sacralizate in trecut (ca viata sexuala, nasterea, somnul, moartea etc). De aceea in trecut - asa cum fac taranii si astazi - constructorii de case le orientau pe axul magic est-vest si cu fatada spre miazazi, respectand atributele spirituale ale punctelor cardinale.

- Cred ca acelasi lucru se poate spune si despre fundarea oraselor.

- In acest sens cunoastem ritualul (descris de Ovidiu) constructiei Romei de catre Romulus sau cel al constructiei oraselor africane amintit de Frobenius. De asemenea nu pot sa nu citez faptul - bine analizat candva de Saintyves - ca zidurile oraselor nu sunt numai o aparare fizica, dar si una magica. De aceea in caz de primejdii (o epidemie bunaoara) locuitorii fac procesiuni religioase ocolind zidurile. Organizarea unui spatiu sacru (trasarea limitelor, construirea ingradirii, ridicarea"unui sanctuar sau altar, plantarea unui simbol (piatra, stalp, cruce, statuie etc.) se face respectand anumite rituri uneori foarte complicate. Aceste rituri evoca mituri stravechi legate de hierofania sau hierofaniile locale, ceremonii initiatice al caror sens adesea s-a pierdut sau realizeaza o modelare mistica a cosmogoniei. in unele cazuri ele implica sacrificii animale sau chiar umane ca in legenda mesterului Manole. Adesea se fac daruri si rugaciuni pentru a castiga favoarea spiritelor locului. De aici deriva obiceiul pastrat pana astazi de a face o sfestanie cand se incepe temelia unui edificiu si de a se ingropa cu acest prilej un text sacru sau profan, insotit de una sau mai multe monede.

- Trebuie sa plec acuma, sunt asteptat la hotel.

- Ar fi interesant sa ne intalnim maine sa continuam discutia noastra.

- Foarte bine, ne intalnim maine dimineata la ora 10 jos in vale si facem o plimbare pana la Cabana Piscul Cainelui. Pe drum vom discuta.

Constantin Balaceanu Stolnici