Unitatea cosmosului si teoria dublului adevar

Procesul de secularizare, ale carui consecinte sunt cunoscute astazi in toata amploarea, este rezultatul unei mutatii considerabile in cultura europeana, care a schimbat accentul de la Dumnezeu la om, in mod antropocentrist, si a asezat omul in locul lui Dumnezeu pe pamant. Datorita acestui fapt, omul a cautat sa-l izoleze pe Dumnezeu in transcendenta Sa inaccesibila, si sa transforme lumea intr-o masina care functioneaza independent de Dumnezeu si chiar de om. Dupa ce arata ca filosoful Christian Wolff a facut din notiunea de masina (machina mundi) temelia gandirii sale iluministe asupra naturii, Jurgen Moltmann, cunoscut teolog protestant, spune ca in timp ce deismul a facut abstractie de prezenta Divinitatii in creatie, notiunea de masina a distrus ordinea interioara a creatiei, pe care a transformat-o intr-o ordine exterioara, bazata pe legea cauzalitatii mecaniciste.

Consecintele acestor mutatii din cultura europeana nu sunt greu de intrevazut. In primul rand, omul a fost lipsit de radacinile lui adanc infipte in transacendenta divina, in calitate de fiinta zidita dupa chipul lui Dumnezeu, dar si de radacinile lui profund ancorate in imanenta lumii, in calitate de microcosmos, ca sinteza a intregii creatii. Daca in antichitate omul vorbea cu cosmosul, iar in medievalitate cu Dumnezeu, astazi omul vorbeste de unul singur.

In acelasi timp insa, cultura secularizata a pierdut din vedere unitatea interioara a cosmosului, fracturand universul intr-o ordine naturala, care ramane autonoma si omogena in constitutia ei interioara, si o ordine inteligibila sau spirituala, transcendenta celei naturale. Este vorba de disocierea intre lumea sensibila si cea inteligibila, mostenita din cultura antica, care a obligat cultura europeana sa faca apel la teoria dublului adevar, un adevar stiintific si altul religios, fenomen care a dat nastere crizei spirituale si crizei ecologice cu care ne confruntam astazi. Prin eliminarea Divinitatii din creatie, omul secularizat a reusit sa dobandeasca victorii tehnice si stiintifice care depasesc cele mai optimiste asteptari ale iluministilor din veacul al XVIII-lea, dar omul secularizat a inceput sa fie confruntat in viata lui interioara de forte irationale pe care nu le mai poate controla. Apoi, transformarea lumii in masina a avut ca rezultat aparitia unei crize ecologice care a atins dimensiuni planetare. Sperantele pentru depasirea acestei situatii au inceput sa apara de acolo de unde ne asteptam mai putin, de la fizicienii contemporani, care, din momentul in care au patruns in lumea subatomica, au luat in consideratie existenta ordinii imanente sau intrinseci a universului, ajungand sa declare ca: "o ordine implicita, foarte profunda si invizibila, lucreaza in adancul dezordinii explicite. Natura modeleaza direct in haos formele complicate si superior organizate ale viului. La originea creatiei nu exista evenimente intamplatoare, nu exista hazard, ci o ordine cu mult superioara tuturor celor pe care le putem imagina: ordinea suprema care regleaza constantele fizice, conditiile initiale, comportarea atomilor si viata stelelor. Puternica, libera, existenta in infinit, tainica si implicita, invizibila si sensibila, ordinea se afla acolo, eterna si necesara, in spatele fenomenelor, foarte sus, deasupra universului, dar prezenta in fiecare particula".

Importanta decisiva a descoperirii acestei ordini implicite a universului, care reprezinta cel mai important pas pe calea depasirii dihotomiei dintre lumea inteligibila si lumea sensibila, dintre lumea naturala si cea spirituala, a fost pusa in evidenta de Albert Einstein sub trei aspecte principale.

In primul rand, el afirma ca "Dumnezeu nu joaca la zaruri", fiindca dincolo de orice constructie mintala si intamplatoare a omului, exista o rationalitate obiectiva care guverneaza universul. Einstein se distanteaza astfel de gandirea kantiana care cauta sa impuna naturii propriile lui legi mintale, fara sa tina seama de legile obiective ale naturii. In opozitie cu acest mod de gandire, Einstein considera ca rationalitatea obiectiva a universului, desi independenta de subiectul cunoscator, i1 implica totusi pe acesta, in mod necesar, rolul acestuia fiind de a recunoaste si de a descoperi rationalitatea obiectiva care guverneaza universul. Ordinea inteligibila a universului depaseste astfel si opozitia carteziana dintre "res cogitans" (omul rational) si "res extensa" (natura amorfa), fiindca omul n-ar putea patrunde si cunoaste tainele naturii, daca natura n-ar fi rationala in constitutia ei. Legatura dintre obiectul cunoasterii si subiectul cunoscator pune in evidenta importanta principiului antropic (relatia dintre om si cosmos).

In al doilea rand, Einstein spune ca "Dumnezeu nu expune lucrurile Sale la vedere", cautand sa arate astfel ca ordinea intrinseca a universului nu poate fi descoperita la suprafata fenomenala a lucrurilor, ci in adancul noumenal si ontologic al universului. Fenomenele de la suprafata lucrurilor sunt descriptibile si variabile in functie de subiectivitatea fiecarui cunoscator, dar structura ontologica a universului, ca realitate fara imagine, ramane constanta si invariabila pentru toti observatorii ei. Adevarata cunoastere a universului se realizeaza atat la nivelul teoretic cat si la cel empiric, atat la cel fenomenal cat si la cel noumenal sau ontologic, si doar astfel putem descoperi unitatea interioara a intregului univers, fara sa cadem in pluralismul dizolvant, incapabil de o viziune unitara. In al treilea rand, Einstein considera ca "Dumnezeu, desi profund, nu amageste niciodata". Daca, prin afirmatia lui anterioara, Einstein cauta sa ne arate ca secretele naturii nu pot fi descoperite la suprafata lucrurilor, de aceasta data cauta sa sublinieze ca ordinea profunda a universului se defineste in functie de lumina, care nu ne poate amagi. Aceasta convingere a lui Einstein este rezultatul descoperirii lui, ca "lumina are un statut unic in univers".

Astfel, daca corpurile in miscare sunt definite in functie de spatiu si timp, iar spatiul si timpul sunt definite in functie de lumina, atunci lumina nu mai poate fi definita in functie de nimic altceva, decat de ea insasi. Lumina constituie astfel "constanta universala" in functie de care sunt definite toate lucrurile existente in natura. Daca Dumnezeu nu ne amageste, aceasta se datoreaza faptului ca lumina, prin statutul ei metafizic, constituie constanta sau reperul care ne permite sa patrundem si sa descoperim logic ordinea interioara a universului. Fara constanta pe care o reprezinta lumina nu se poate vorbi de adevarata stiinta.

Prin toate acestea, am cautat sa subliniem importanta considerabila a ordinii imanente a universului, pentru a scoate in evidenta valoarea reconstructiei cosmologice pe care Sfantul Atanasie cel Mare a intreprins-o cu mai bine de un mileniu si jumatate in urma, ca sa depaseasca opozitia radicala dintre lumea inteligibila si lumea sensibila, specifica gandirii antice, care constituia un obstacol serios in calea invataturii crestine despre intruparea lui Dumnezeu. Erezia lui Arie, care nega Divinitatea Mantuitorului si vedea in El un simplu om, este rezultatul direct al acestui fapt. Pornind de la unitatea creatiei in Logosul divin, prin care toate au fost facute, dupa cuvantul Evangheliei (Ioan 1, 1), Sfantul Atanasie cel Mare spune urmatoarele: "Deci, Insusi Cuvantul atotputernic, atotdesavarsit si sfant al Tatalui, salasluindu-se si intinzand puterile Lui in toate si pretutindeni si luminand toate cele vazute si nevazute, inteligibile si sensibile, le tine si le strange pe toate, nelasand nimic gol de puterea Lui. Ci dandu-le viata tuturor si pazindu-le pe toate impreuna si pe fiecare in parte [...] alcatuieste o singura lume si o unica randuiala frumoasa si armonioasa a ei, El Insusi ramanand nemiscat, dar miscandu-le pe toate, dupa bunavoirea Tatalui".

Numai astazi putem recunoaste deplin valoarea reconstructiei cosmologice intreprinse de Sfantul Atanasie, care a trecut de la existenta lucrului in sine la existenta lucrurilor in relatie reciproca, aratandu-se ca "doctrina crestina despre Creatie si Intrupare se gaseste la originea conceptului de inteligibilitate contingenta pe care se bazeaza stiinta moderna, dar si a transcendentei si unicitatii lui Dumnezeu, Izvorul creativ al intregii ordini rationale, care da unitate, identitate, obiectivitate si globalitate structurii spatio-temporale in care noi si intreaga realitate creata suntem tinuti impreuna, intr-o unica lume".

Intr-adevar, reconstructia cosmologica atanasiana a pus in evidenta ordinea armonioasa si interioara a cosmosului, care a inceput sa fie descoperita si de marii fizicieni contemporani, pentru ca astfel sa poata reliefa centralitatea Cuvantului intrupat in lumea creata de El, dar si unitatea interioara a creatiei, care depaseste dihotomia dintre lumea sensibila si cea inteligibila si o data cu aceasta si teoria dublului adevar. Trebuie sa retinem insa ca in timp ce fizicienii contemporani au pus in evidenta mai mult componenta naturala a ordinii interioare a universului, Sfantul Atanasie cel Mare a scos in evidenta mai mult componenta supranaturala si transcendenta a acestei ordini, ca si Izvorul ei divin, adica Cuvantul Tatalui, din care provine aceasta. Datorita acestui fapt putem spune ca ordinea interioara a universului are in constitutia ei atat o componenta naturala, cat si una supranaturala, care se manifesta concret prin intalnirea energiilor necreate ale lui Dumnezeu cu energiile create ale lumii naturale.

Importanta acestei ordini imanente a universului, astfel inteleasa, este evidenta din mai multe puncte de vedere. Mai intai, are o importanta considerabila pentru dialogul dintre teologie si stiinta. Este adevarat ca in timp stiinta isi indreapta atentia catre structurile realitatii contingente, de care apartine si omul, teologia se intereseaza cu precadere de Dumnezeu Insusi, in calitatea Sa de Creator al Universului si Izvor al ordinii rationale contingente. Dar oamenii de stiinta si teologii sunt datori sa depaseasca impreuna decalajul dintre progresul spiritual si moral, pe de o parte, si progresul stiintific si tehnologic, pe de alta parte, pentru ca omul sa devina responsabil inaintea lui Dumnezeu, pentru a folosi descoperirile stiintifice si tehnice spre binele omului si al creatiei.

Apoi, aceasta ordine imanenta si transcendenta a creatiei ne ajuta sa tinem impreuna Divinitatea si umanitatea Mantuitorului Hristos. Absenta acestei ordini a avut consecinte dezastruoase asupra doctrinei hristologice, fiindca s-a soldat cu dezintegrarea Persoanei Mantuitorului intre Iisus al istoriei, ca om, si Hristos al gloriei, ca Dumnezeu. Datorita acestei disocieri dintre cele doua firi ale Cuvantului Intrupat, s-a ajuns sa se vorbeasca cand de divinizarea omului in Hristos, cand de umanizarea omului in Iisus, ca si cum Hristos ar fi fost cand Dumnezeu, cand om. Ordinea interioara a creatiei ne permite sa tinem impreuna Divinitatea si umanitatea Mantuitorului si sa aratam ca Dumnezeu S-a facut om pentru a indumnezei omul. Asa cum nu pot fi despartite firile Domnului, tot astfel nu putem desparti intruparea sau umanizarea Mantuitorului de deificarea omului.

In fine, aceasta ordine imanenta si transcendenta a cosmosului mai arata ca dincolo de deism si de masinism, care reprezinta doar o etapa pe calea dezvoltarii culturale europene, Dumnezeu ramane deschis catre lume si lumea ramane deschisa catre Dumnezeu, pentru ca Treimea Sfanta sa coboare in lume, pentru ca lumea sa urce la Izvoarele vietii vesnice ale Sfintei Treimi. Caci lumea a fost zidita si restaurata potential in Hristos si Biserica, ca Logos Creator si Rascumparator, prin iubirea Tatalui, ca sa fie transfigurata plenar la sfarsitul veacurilor, tot din iubire si tot in Hristos, in cer si pamant nou, Imparatie a lui Dumnezeu si Paradis regasit, unde dreptii vor straluci ca soarele. Lumea n-a fost creata de Dumnezeu ca sa fie pangarita de om pentru interese egoiste, ci pentru a fi eliberata de stricaciune si spre a ajunge la marirea fiilor lui Dumnezeu, dupa cuvantul Apostolului (Rom. 8, 20). Toate vin de la Dumnezeu si toate se intorc la Dumnezeu, pentru ca omul si creatia sa fie scaldate in splendoarea luminii necreate, care a stralucit pe fata lui Hristos, cand se afla cu ucenicii Sai pe muntele Taborului.

Parintele Staniloae spune ca Sfanta Treime este structura supremei iubiri. Folosind vocabularul fizicienilor contemporani, am putea spune ca Treimea este constanta universala a iubirii si comuniunii eterne. Multa vreme s-a crezut ca nu se poate face stiinta daca nu este eliminat Dumnezeu din univers. Astazi s-a ajuns la concluzia ca nu se poate face stiinta adevarata, fara sa se tina seama de imanenta lui Dumnezeu in creatie. Caci "misterul" nu este obstacol in calea stiintei, ci imbold de a patrunde tot mai adanc in tainele universului, in speranta intalnirii cu Creatorul lui.

Preot prof. univ. dr. Dumitru Popescu