Tamaduirea fiului lunatic

Tamaduirea fiului lunatic Mareste imaginea.

Predica Sfantului Ioan Hrisostom la Evanghelia tamaduirii fiului lunatic

“Scriptura ni-l arata pe acest om foarte slab in credinta. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinta celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: “Ajuta necredintei mele!”; din porunca data de Hristos demonului ca sa nu mai intre in fiul lui; si in sfarsit din cele spuse de om lui Hristos: “Daca poti!”

As putea fi insa intrebat:

- Dar daca necredinta aceluia a fost de vina ca ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos ii mai invinuieste?

- Ca sa le arate ca pot vindeca intotdeauna, chiar fara credinta celor ce se apropie de ei.

Dupa cum de multe ori a fost de ajuns credinta celui ce cerea pentru a dobandi cererea chiar de la sfinti mai mici, tot asa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfintilor pentru savarsirea unei minuni, chiar daca nu credeau cei care veneau la ei.

Amandoua aceste cazuri se vad in Sfintele Scripturi. Corneliu si cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinta lor. Pe vremea lui Elisei insa un mort a inviat fara sa creada cineva. Cei care au aruncat mortul in groapa lui Elisei, l-au aruncat fara nici o socoteala si la intamplare, nu din credinta, ci de teama; temandu-se de talhari, au aruncat mortul in groapa si au fugit; iar mortul a inviat numai prin puterea sfantului trup al lui Elisei. De aici se vede ca si unii din ucenici erau slabi in credinta, dar nu toti. Stalpii nu erau acolo.

Priveste acum si in alt chip nesocotinta omului acestuia! Vine la Iisus si, de fata cu toti oamenii, vorbeste impotriva ucenicilor Lui, spunand: „L-am adus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece”. Hristos insa, in fata intregii multimi, scapa pe ucenici de invinuirea adusa si arata ca vina cea mare o are el, tatal copilului, spunand: „0, neam necredincios si indaratnic! Pana cand voi fi cu voi!”

Nu adreseaza aceste cuvinte numai tatalui copilului, ca sa nu-l rusineze, ci tuturor iudeilor. Daca Hristos n-ar fi luat apararea ucenicilor Sai, poate ca multi din cei de fata s-ar fi smintit si ar fi gandit despre ucenici ce nu trebuia.

Prin cuvintele: „Pana cand voi fi cu voi!”,Domnul arata cat de placuta ii este moartea; arata ca o doreste, ca vrea sa plece cat mai repede si ca pentru El nu rastignirea e grea, ci ramanerea impreuna cu iudeii.

Hristos insa nu S-a marginit sa-l tina numai de rau.

- Dar ce spune?

- “Aduceti-Mi-l aici.“

Hristos il intreaba pe tatal copilului de cata vreme se chinuie fiul lui. Pune aceasta intrebare si pentru a apara pe ucenici de invinuire, dar si pentru a sadi in sufletul tatalui bune nadejdi, ca sa creada ca fiul lui va fi izbavit de boala sa. Apoi il lasa pe copil sa se zvarcoleasca. N-o face spre lauda – ca se adunase multimea si a tinut-o de rau -, ci o face pentru tatal copilului; pentru ca tatal, cand va vedea pe demon ca se tulbura de cuvintele Domnului, sa fie adus macar asa sa creada in minunea pe care o va face.

Cand tatal ii spune: “Din pruncie” si: „Daca poti, ajuta-ma!”, Hristos ii raspunde: „Toate sunt cu putinta celui ce crede!”, si intoarce impotriva tatalui invinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor. Cand leprosul a spus: “Daca vrei, poti sa ma curatesti”, leprosul a dat marturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a laudat si a intarit spusele lui, zicand: „Vreau! Curateste-te!” Cand insa tatal copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunand: „Daca poti, ajuta-ma!”, Domnul il indreapta pentru ca nu graise asa cum trebuia.

- Si ce-i spune Domnul?

- „Daca poti sa crezi toate sunt cu putinta celui ce crede!” Cu alte cuvinte Hristos ii spune asa: „Atat de mare este puterea Mea, ca pot sa dau si altora puterea de a face minuni. Deci, daca crezi cum trebuie, si tu poti vindeca si pe fiul tau si pe altii multi”. Si dupa ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe indracit. Tu insa sa vezi aici nu numai purtarea de grija si facerea de bine a lui Hristos, ci si aceea ca din clipa aceea n-a mai ingaduit demonului sa locuiasca in el, ca daca tanarul nu s-ar fi bucurat si atunci de multa purtare de grija a lui Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Ca spunea tatal lui ca il arunca in apa si in foc. Iar demonul care a indraznit aceasta l-ar fi ucis negresit, daca Dumnezeu n-ar fi pus frau puternic marii lui furii, asa cum i-a aparat si pe indracitii aceia care umblau goi, care alergau prin pustietati si se taiau in pietre.

Sa nu te tulburi ca tanarul acesta este numit lunatic, si nu indracit. Asa il numea tatal lui.

- Pentru ce atunci si evanghelistul Matei spune ca Hristos a vindecat multi lunatici?

- Il numeste asa, slujindu-se de felul de a vorbi al multimii. Ca diavolul, ca sa huleasca luna, tabaraste peste cei stapaniti de el si-i face sa mearga dupa mersul lunii. Nu trebuie insa sa se creada ca luna lucreaza asupra lor – Doamne pazeste! -, ci ca diavolul falsifica adevarul pentru a huli luna. De aceea, aceasta parere gresita a prins in popor; unii oameni simpli, inselati fiind, numesc pe unii ca acestia demoni; dar nici aceasta nu-i adevarat.

“Atunci apropiindu-se ucenicii Lui indeosebi, L-au intrebat pentru ce ei n-au putut sa scoata demonul”. Mi se pare ca apostolii L-au intrebat pentru ca erau nelinistiti si se temeau sa nu fi pierdut harul ce li se daduse. Ca primisera putere impotriva demonilor necurati. De aceea il si intreaba, apropiindu-se de El indeosebi; nu-L intreaba indeosebi pentru ca le-ar fi fost rusine – ca fapta se petrecuse, iar neputinta lor, vadita, asa ca era de prisos sa le mai fie rusine sa-si marturiseasca neputinta lor si cu cuvantul -, ci pentru ca voiau sa-L intrebe despre un lucru mare si tainic.

- Ce le-a raspuns Hristos?

- „Din pricina necredintei voastre, le-a spus El. Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar si veti zice muntelui acestuia: «Muta-te!», se va muta si nimic nu va va fi cu neputinta”.

Daca ai intreba: „Ce munte au mutat apostolii?”, iti voi spune ca ei au facut minuni cu mult mai mari, inviind nenumarati morti. De altfel nici nu este acelasi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune ca mai tarziu unii sfinti, cu mult mai mici decat apostolii, au mutat si munti cand a fost nevoie. Asadar e lamurit ca, daca ar fi fost nevoie, ar fi mutat si apostolii munti. Nu-i invinui, dar, daca n-a fost nevoie atunci sa mute muntii! De altfel si Hristos n-a spus: „Negresit veti muta munti”, ci ca „veti putea face si asta”. Iar daca n-au mutat munti, nu i-au mutat, nu pentru ca n-au putut – cum sa nu fi putut, cand au tacut minuni mai mari? -, ci pentru ca n-au voit, nefiind nevoie. Se poate insa ca apostolii sa fi mutat si munti, dar sa nu se fi scris. Ca nu s-au scris toate minunile pe care le au savarsit.

Dar pe vremea aceea, cand li s-a adus lunaticul, apostolii erau cu mult mai nedesavarsiti.

- Ce vrei sa spui? Nici aceasta credinta n-o aveau atunci?

- N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de credinciosi. De pilda Petru, o data este numit fericit de Domnul, alta data este tinut de rau. Si ceilalti apostoli au fost tinuti de rau ca sunt niste nepriceputi, cand n-au inteles pilda cu aluatul. S-a intamplat, dar, ca si atunci, cu acelasi prilej, apostolii sa fi fost slabi in credinta. Ca inainte de rastignire nu erau desavarsiti.

Hristos vorbeste aici de credinta in minuni si aminteste de grauntele de mustar, ca sa arate cat de mare este puterea credintei. Grauntele de mustar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare decat toate semintele. Hristos da deci ca pilda grauntele de mustar pentru a arata ca chiar putina credinta adevarata poate foarte mult. Si nu s-a marginit numai la atata, ci a si adaugat ca si muntii ii poate muta credinta. Merge chiar mai departe, ca spune: „Nimic nu va va fi cu neputinta”. Te rog sa admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor si puterea Duhului. Filozofia ucenicilor, ca nu si-au ascuns slabiciunea; puterea Duhului, ca pe cei care nu aveau credinta nici cat un graunte de mustar, Sfantul Duh i-a urcat incetul cu incetul atit de sus, incat a izvorat din ei credinta bogata ca raurile si izvoarele.

„Acest neam de demoni nu iese decit cu rugaciune si cu post”. Hristos vorbeste aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stapanesc pe lunatici. Si iata ca le pune de mai inainte temeiul invataturii despre post.

Sa nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au scos demonii si fara post! Chiar daca poti spune un caz sau doua de oameni care sa fi scos fara post pe demoni, iti spun ca este cu neputinta ca un om, care traieste in desfatari, sa izbaveasca pe cineva care sufera de o astfel de boala.

Pentru vindecarea unui om, care are o boala ca aceasta, este mai cu seama nevoie de post.

- Dar daca ai credinta, pentru ce trebuie sa mai si postesti? m-ar putea intreba cineva.

- Pentru ca impreuna cu credinta postul ne da mai mare putere. Postul sadeste in sufletul omului filozofie, face din om inger, doboara puterile cele netrupesti; dar nu postul singur, ci e nevoie si de rugaciune; si in primul rand de rugaciune.

Sa-ti arat la cate bunatati da nastere rugaciunea unita cu postul! Omul care se roaga cum trebuie si posteste nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate indragi banii si averile, ci este inclinat spre milostenie. Cel care posteste este usor si inaripat; se roaga cu mintea treaza, postul stinge poftele cele rele, pogoara mila lui Dumnezeu, smereste sufletul ingamfat. De aceea si apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roaga si posteste are doua aripi si este mai usor decat vantul. Cand se roaga nu casca, nu se intinde, nu amorteste, cum patesc cei mai multi, ci este mai iute ca focul si este mai presus de pamant. De aceea mai cu seama unul ca acesta este dusman si vrajmas demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roaga cum trebuie. Daca o femeie a avut puterea sa induplece pe un judecator crud, care nici de Dumnezeu nu se temea si nici de oameni nu se rusina, cu mult mai mult va atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roaga neincetat Lui, care-si infraneaza pantecele si alunga de la el desfatarea si imbuibarea.

Daca iti este trupul neputincios si nu poti posti neincetat, nu iti este neputincios ca sa te rogi, nici fara putere ca sa dispretuiesti poftele pantecelui. Chiar daca nu poti sa postesti, totusi poti sa nu te imbuibezi. Nu-i putin lucru si acesta, nici departe de post, ci in stare sa puna capat furiei diavolului. Ca nimic nu este atat de placut diavolului, ca desfatarea si betia, pentru ca ele sunt izvorul si mama tuturor pacatelor. Cu betia si imbuibarea i-a facut odinioara diavolul pe iudei sa se inchine la idoli. Cu ele a aprins in sodomeni pofte nelegiuite, ca spune profetul: “Aceasta este faradelegea sodomenilor, se rasfatau intru mandrie, in imbuibare cu paine si in desfatari”. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumarati altii si i-a aruncat in iad. Ce rau nu savarsesc betia si desfatarea? Face din oameni porci si mai rai decat porcii. Porcul se tavaleste in noroi si se hraneste cu murdarie, dar omul care bea si se imbuibeaza mananca la o masa mai dezgustatoare decat masa porcului; ca la o astfel de masa pune la cale impreunari neingaduite si iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebeste de un indracit: este tot atat de nerusinat, tot atat de furios. De indracit ne este mila, pe acesta il uram, ii intoarcem spatele.

- Pentru ce?

- Pentru ca de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta si face canaluri de hazna din gura, din ochi, din nas, intr-un cuvant, din toate madularele sale. Daca ai putea sa te uiti acum si inauntrul lui, ai vedea ca sufletul lui e inghetat si amortit ca in vreme de iarna si de ger, iar din pricina furtunii prea mari carma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Ma rusinez sa spun cate rele sufera – barbati si femei – din pricina betiei si a imbuibarii; o las pe seama constiintei acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai rusinos decat o femeie beata sau numai ametita? Cu cat vasul e mai slab, cu atat si naufragiul e mai mare, fie ca e femeie libera, fie ca e roaba. Femeia libera se face de ras in fata cetelor ei de roabe; roaba iarasi la fel, intre roabe. Si fac – si una si alta – sa fie hulite de oamenii fara de minte darurile lui Dumnezeu. Cand se intampla astfel de betii, aud pe multi spunand: „Sa nu mai fie vin”. Ce nesocotinta! Ce nebunie! invinuiesti darurile lui Dumnezeu pentru ca pacatuiesc altii? Aceasta insa e curata nebunie! Nu-i vinul de vina, ci neinfranarea celor care se folosesc rau de vin. Spune, dar, „Sa nu fie betie! Sa nu fie imbuibare!”; dar daca spui: „Sa nu fie vin!”, vei spune, pasind inainte putin cate putin: „Sa nu fie cutit!”, din pricina ucigasilor; „Sa nu fie noapte!”, din pricina hotilor; „Sa nu fie lumina!”, din pricina clevetirilor; „Sa nu fie femeie!”, din pricina desfranarilor; si, ca sa spun pe scurt, ai desfiintat tot ce e pe lume.

Dar sa nu faci asa! Gandul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci betia! Ia pe betiv, cand este treaz; zugraveste-i toata hidosenia betiei si spune-i: „Vinul a fost dat ca sa ne veselim, nu ca sa ne facem de ocara; ca sa radem, nu ca sa fim de ras; ca sa ne insanatosim, nu ca sa ne imbolnavim; ca sa indreptam slabiciunea trupului, nu ca sa surpam taria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit cand a dat pe pamant acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocara cu necumpatarea ta? Asculta ce spune Pavel: „Foloseste-te de putin vin, pentru stomacul tau si pentru desele tale suferinte”. Daca Timotei, sfantul acela, care era bolnav si suferea de nenumarate boli, n-a baut vin pana ce nu ia ingaduit Pavel, dascalul lui, ce iertare mai putem avea noi care, sanatosi fiind, ne imbatam? Aceluia Pavel ii spunea: „Foloseste-te de putin vin pentru stomacul tau “; iar acelora dintre voi, care va imbatati, va spune: „Folositi-va de putin vin pentru desfranarile voastre, pentru desele voastre cuvinte de rusine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le naste betia!”

Iar daca nu vreti sa va abtineti de la vin pentru pricinile acestea, abtineti-va cel putin pentru rusinea si necazurile ce le aduce cu sine betia! Vinul a fost dat ca sa ne veselim. „Vinul, spune Scriptura, veseleste inima omului”; dar voi pangariti si aceasta insusire a vinului. Ce veselie poate sa-ti mai faca vinul, cand nu mai esti in toata firea, cand te doare tot trupul, cand vezi ca toate se invart in jurul tau, cand te ia ameteala si cand te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-si frectioneaza capetele cu untdelemn?

Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez tuturora; nu pentru ca toti va imbatati – Doamne fereste! -, ci pentru ca cei care nu se imbata n-au grija de cei ce se imbata. De aceea ma adresez mai degraba voua, celor sanatosi; pentru ca si doctorul lasa pe bolnavi si vorbeste cu cei care stau langa bolnavi. Catre voi, dar, indrept cuvantul meu, rugandu-va sa nu fiti stapaniti vreodata de aceasta patima si sa scapati de ea pe cei stapaniti de ea, ca sa nu para mai rai decat animalele.

Animalele nu beau mai mult decat au nevoie; betivii insa sunt mai lipsiti de judecata decat animalele, ca depasesc hotarele cumpatarii. Cat de superior le este magarul? Cat de superior le este cainele? Fiecare din aceste animale si din toate celelalte animale, fie de mananca, fie de bea, cunoaste hotarul satiului si nu trece dincolo de trebuinta! Chiar de-ar fi nenumarati cei care le-ar sili, nu vor vrea sa manance si sa bea mai mult decat le trebuie. Deci si in aceasta privinta, voi, betivilor, sunteti mai rai chiar decat animalele cele necuvantatoare; nu numai oamenii treji va socotesc asa, ci chiar voi insiva. Ca voi insiva va socotiti mai rai decat cainii si magarii se va vedea din cele ce voi spune.

Pe animalele acestea nu le silesti sa manance peste masura; iar daca cineva te-ar intreba: „Pentru ce?”, i-ai raspunde: „Ca sa nu se imbolnaveasca!” De tine insa n-ai niciodata aceasta purtare de grija! Vezi ca te socotesti a fi de mai putin pret decat animalele acelea? N-ai nici o grija de tine, desi esti necontenit in mijlocul furtunii. Nu te simti rau din pricina betiei numai in ziua in care te-ai imbatat, ci si a doua zi. Si dupa cum unui om, care scapa de friguri, ii mai ramane in trup slabiciunea pricinuita de friguri, tot asa si tie, dupa ce ti-a trecut betia, se mai invarte in sufletul si trupul tau mahmureala pricinuita de betie. Nenorocitul tau trup sta intepenit, ca o corabie dupa naufragiu; iar sufletul tau, mai nenorocit decat trupul, dezlantuie furtuna, desi se potolise. Si tocmai cand se parea ca se cuminteste, atunci i se aprinde pofta, atunci mai cu seama il apuca dorul de betie si-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle si pahare pline. Si dupa cum o corabie, naufragiata de furtuna, dupa ce a trecut furtuna ramane cu paguba pricinuita de furtuna, tot asa si cu betivul. Si dupa cum corabierii, in timpul furtunii, arunca in mare marfurile din corabie, asa si betivul arunca de la el toate faptele lui bune. De-ar fi cu trupul si cu sufletul curat, de-ar fi rusinos, priceput, bland, smerit, betia le arunca pe toate acestea in oceanul faradelegii. Dar dupa ce a fost aruncat totul afara, nu mai este nici o asemanare intre corabie si betiv. Corabia se usureaza dupa ce a aruncat incarcatura, dar betivul se ingreuiaza si mai mult. In locul bogatiei aceleia primeste nisip, apa sarata si toate gunoaiele betiei, care ineaca indata corabia cu calator si cu carmaci cu tot.

Ca sa nu patim si noi asa, sa ne izbavim de aceasta furtuna. Nu poti vedea imparatia cerurilor daca esti betiv. „Nu va inselati, spune Pavel, nici betivii, nici hulitorii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu”. Dar pentru ce vorbesc eu de imparatia cerurilor? Daca esti betiv nu poti vedea nici lucrurile de pe lumea asta. Betia face din zi noapte si din lumina intuneric. Betivii au ochii deschisi, dar nu vad nici ceea ce le sta inaintea picioarelor. Grozavia nu-i numai atata, ci, pe langa asta, betivii mai indura o alta pedeapsa si mai cumplita: sunt tristi fara pricina, furiosi, bolnavi, luati necontenit in ras si ocariti. Ce iertare mai pot avea acesti oameni, care isi pricinuiesc singuri atatea nenorociri? Nici una!

Sa fugim, dar, de aceasta boala, ca sa dobandim si bunatatile de aici si pe cele viitoare, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in vecii vecilor, Amin”.

Textul a fost preluat din Omilii la Matei - Sfantul Ioan Gura de Aur, EIMBOR, Bucuresti, 1994

.

21 August 2013

Vizualizari: 3286

Voteaza:

Tamaduirea fiului lunatic 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE