Pana unde merge nedreptatea

Pana unde merge nedreptatea Mareste imaginea.

Pilda lucrătorilor răi - Evanghelia duminicii a XIII-a după Rusalii


33. Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.
34. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele.
35. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
36. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa.
37. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
38. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
39. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
40. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
41. I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor.
42. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: "Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri"?
43. De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.
44. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. (Matei 21, 33-44)

Folosirea imaginii şi vorbirea în pilde era foarte frecventă în Orient, şi implicit şi la poporul biblic. În Evanghelii se întâlnesc peste cincizeci de parabole, ceea ce ar constitui, conform aprecierilor unor specialişti în exegeza textului biblic, mai mult de o treime din cuvântările Domnului Hristos. Utilizând imaginea, rabinii iudei mânuiau cu multă abilitate parabola în cuvântările lor, fiindcă se preta de minune unui auditoriu nu prea elevat din punct de vedere intelectual. Apelând la parabolă ca la un ideal mijloc oratoric de transmitere a mesajului divin, Iisus s-a adaptat perfect unui astfel de discurs, foarte gustat al vremii.

Arma teribilă a Mântuitorului
Aşa cum se ştie, parabola este o istorioară fictivă, scurtă, creată în anumite circumstanţe, inspirată din viaţa de zi cu zi şi care are legătură directă cu experienţa celor cărora le este adresată.

Evident, ca să înţelegem perfect mesajul unei parabole este necesară transpunerea în cultura şi mentalitatea vremii. Scopul primar al parabolelor Domnului Hristos a fost acela de a face cât mai accesibil mesajul împărăţiei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, parabola a devenit şi o teribilă armă împotriva opozanţilor. Este şi cazul pildei cu viticultorii din această săptămână, pe care Iisus o foloseşte ca pe o sabie cu două tăişuri, împotriva celor care-L contestau fără încetare şi-L tachinau maliţios.

Trei elemente importante apar în parabolele Mântuitorului şi anume: motivul viei, al smochinului şi al măslinului. Pe primul loc rămâne imaginea viei pe care o reia şi în cuvântarea de despărţire (Ioan 17). Întrebarea este de ce s-a raportat Iisus atât de mult la imaginea viei, pe care o folosise cu peste 700 de ani mai devreme Isaia, tot cu scopul de a-i critica pe conaţionalii săi? Dacă profetul a aplicat la Israel, în totalitatea sa, pilda viei neroditoare (cap.5), Hristos a aplicat-o doar la un segment al societăţii foarte refractar în a-L recunoaşte ca trimis al lui Dumnezeu, iar spre finalul misiunii a aplicat-o la Sine şi la Biserica pe care a întemeiat-o.

Via, smochinul şi măslinul – vârstele lui Israel
Cel mai adesea, în parabole, viţa de vie îl reprezenta pe Israel, din momentul aşezării lui în Ţara promisă, până în clipa în care poporul ales l-a respins pe Domnul Hristos; smochinul îl reprezintă pe Israel între momentul respingerii şi cel al întoarcerii lui, iar măslinul îl reprezintă pe Israel aşa cum va fi el în viitor când Domnul se va întoarce pe pământ să judece lumea.

Profetul avertiza că Dumnezeu îşi va lua mâna de pe via Sa prin aceea că nu-i va mai trimite ploi la vreme şi va porunci şi mistreţului sălbatic (adică neamurilor străine) să intre în ea şi să o pustiească. Ca urmare, nu va rămâne nimic din ea, doar lemnul, dar şi acesta pentru că fiind de proastă calitate nu poate avea altă întrebuinţare decât aceea de a fi pus pe foc spre distrugere definitivă (Iez. 15; 19,10-14). Un alt motiv al folosirii imaginii viei este ca să exprime relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său. Într-adevăr, este bine ştiut că dintre toate plantele cea mai folositoare omului, din vremuri ancestrale, rămâne viţa de vie, pentru fructele sale dulci folosite în diverse feluri, atât ca hrană, cât şi ca băutură. Mai mult, rodul viţei era folosit şi în cadrul cultului divin public şi particular. De aceea şi zice psalmistul că vinul veseleşte inima omului sau că îl veseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni (Ps. 103,15).

Deşi apărea ca cea mai nobilă dintre plante, viţa de vie este în acelaşi timp şi cea mai dependentă de priceperea bunului gospodar, fiindcă, după cum toată lumea ştie, fără sprijinul unui stâlp de susţinere ori a unui copac, viţa nu poate aduce roadele mult aşteptate. Însă odată ce i s-au oferit toate condiţiile şi nu aduce roade nu-i rămâne decât să fie tăiată şi aruncată în foc deoarece din lemnul ei nu se poate face chiar nimic.

Viaţa bate pilda
Cei de faţă au realizat de îndată aluzia parabolei şi anume că Stăpânul viei era Dumnezeu, via era poporul Israel, iar lucrătorii viei erau, în primul rând, liderii spirituali ai poporului care nici pe departe n-au fost pe măsura aşteptărilor bunului gospodar. Ca şi profetul Isaia, prin pilda de faţă, Iisus a subliniat consecventa purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru poporul Său, care nu numai că nu i-a pedepsit de îndată pentru lipsa de roade şi nici pentru uciderea mesagerilor, cum ar fi fost de aşteptat, ci le-a trimis chiar pe Fiul Său, ceea ce denotă că Părintele Său este Acelaşi Dumnezeu al milei şi al îndelungii răbdări în ambele Testamente.

Începând cu marele Origen, majoritatea comentatorilor textului de mai sus, în frunte cu Sf. Ioan Gură de Aur, consideră că gardul viei era Legea lui Moise care avea menirea de a-l izola de moravurile şi practicile religioase ale păgânilor, şi de a face din Israel un popor sfânt şi drept şi, ca urmare, unic în lume. Teascul putea fi simbolul recoltării roadelor mult aşteptate, iar turnul de pază reprezenta ochiul mereu vigilent al proniei divine. Plecarea departe a Stăpânului, zice acelaşi Hrisostom, nu este altceva decât îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu oamenii. Trimişii Stăpânului să ia recolta binemeritată erau proorocii, iar roadele în sine nu puteau fi decât dreptatea, în relaţiile interumane, sfinţenia vieţii şi credinţa.

Roadele pe care le aşteaptă Dumnezeu de la oameni sunt descrise de profetul Miheia în felul următor: Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire şi milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău! (cap. 6,8). Nu-i greu de înţeles că ultimul trimis, adică Fiul Stăpânului, nu era altul decât Iisus Însuşi a cărui autoritate n-au recunoscut-o niciodată, iar sfârşitul pe care i l-au pregătit ai Săi consună întru totul cu cel din parabolă.

Problema la zi
Ca şi în alte pilde ale Scripturii, punctul forte apare în elementul final. Mesajul pildei a fost receptat de îndată de cei prezenţi exact cum a şi voit naratorul, întrucât, după relatarea lui Luca (cap. 20,19), de îndată ce a terminat de vorbit, cărturarii şi mai marii preoţilor au vrut să pună mâna pe El ca să-L ucidă însă s-au temut de poporul de faţă care îl aprecia ca pe un mare profet.

Ca să nu-şi piardă din valoare, parabola trebuie neapărat actualizată fiindcă altfel, Biserica nu ne-ar mai fi propus-o spre lecturare. Trebuie să ne întrebăm deci ce însemnătate mai poate avea aceasta pentru noi, care nu mai suntem viticultori în primul rând şi nici arendaşi de alte pământuri încât să ne putem regăsi măcar parţial în situaţia celor vizaţi de Domnul în pildă. Conform Sf. Ioan Gură de Aur, Cel dintâi şi cel mai mare Lucrător a fost şi rămâne de-a pururi Dumnezeu, deoarece pe El ni-L prezintă Scriptura ca fiind permanent la lucru.

Munca văzută cu ochi buni
Dacă abordăm dintr-o altă perspectivă pilda Domnului Hristos, via, poate fi lumea cu toate bunătăţile sale, iar noi oamenii suntem cu toţii lucrători pe proprietatea lui Dumnezeu pe care se cuvine s-o înnobilăm prin munca noastră. Am fost amplasaţi într-un mediu al creaţiei şi nu ne putem justifica în nici un fel existenţă pe pământ, adică în via Domnului, decât aducând roade, fiecare după puterile sale. Spusa lui Iisus: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez, nu trebuie s-o luăm ca pe o simplă afirmaţie ori constatare, ci mai curând apare ca un îndemn adresat nouă oamenilor de a urma exemplul Persoanelor Sfintei Treimi care sunt continuu la lucru. Munca, nu trebuie interpretată, cum eronat o fac mulţi, ca o pedeapsă divină, fiindcă altfel ar rezulta că interpretăm Biblia în favoarea leneşilor. De fapt , textul original ebraic al Bibliei zice: rodiţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. În majoritatea traducerilor s-a redat cu creşteţi. Desigur că se poate traduce şi astfel dar cum creşterea se realizează inconştient, considerăm că textul s-a referit negreşit la aducerea de roade, ceea ce impune altceva, impune efort susţinut.

Munca a fost şi trebuie interpretată din perspectiva Scripturii ca o binecuvântare şi o şansă unică a maturizării noastre spirituale, mai ales dacă roadele muncii sunt folosite şi pentru aproapele iar nu în mod egoist, precum lucrătorii viei din pildă.

▲ Matematică în pilde
Parabola se încadra perfect în practica orientalo-semită a vorbirii în imagini. De fapt, lumea orientală, în general, folosea din abundenţă imaginea şi simbolul. Spre exemplu, folosind imaginea în matematică, gânditorul oriental convingea mai uşor de ce minus cu minus rezultă plus dacă se pleca de la ideea, şi de fapt, practica cotidiană a timpului, de apărare ori de vendetă în cadrul clanului sau al tribului, când duşmanul duşmanului meu îmi putea fi prieten sau dacă nu, era în avantajul meu dacă găseam în el un potenţial aliat. Minus cu plus nu poate rezulta decât minus, dacă se merge tot pe logica de mai sus, adică duşmanul prietenului meu îmi poate deveni şi mie duşman, dacă avem în vedere empatia ori transferul de sentimente. Şi, în final, plus cu plus nu poate fi decât tot plus deoarece, prietenul prietenului meu nu poate fi în nici un caz decât şi un eventual prieten al meu.

Prof. Univ. Petre Semen
Sursa:ziarullumina.ro

26 August 2015

Vizualizari: 595

Voteaza:

Pana unde merge nedreptatea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE