Chemarea

Chemarea Mareste imaginea.

Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi. (Luca 14, 16)

Mare este cina Sfintei Liturghii – viţelul s-a înjunghiat şi toate sunt gata pentru desfătarea duhovnicească. Într-o discuţie care a avut loc în zilele noastre între un evreu şi un creştin, evreul spunea creştinului: noi am fost de la început, poporul Israel a fost scos din ţara Egiptului, nouă ni s-a dat Legea, la noi au fost toţi proorocii, de ce veniţi voi goimii acum (aşa numesc evreii celelalte neamuri) şi spuneţi că Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul vostru? Creştinul a răspuns: e adevărat că voi aţi fost de la început, dar tot aşa cum atunci când se pregăteşte o cină, unii sunt cei care o pregătesc şi alţii sunt cei care vin şi mănâncă, tot aşa voi aţi pregătit masa, iar noi am venit şi ne-am aşezat la masă. Voi îl aşteptaţi pe Mesia să vină în viitor, noi de două mii de ani stăm cu Dânsul la masă. Evreul a rămas fără de grai.

Din pilda cu fiul risipitor (cf. Luca 15, 11), ştim că la întoarcerea fiului risipitor tatăl său a făcut cină mare. Atunci celălalt fiu, care a fost tot timpul lângă tatăl său, din zavistie nu a vrut să intre. Fiul risipitor reprezintă neamurile care şi-au cheltuit viaţa în păcate, dar apoi s-au întors la Dumnezeu, Care le-a primit cu bucurie. Evreii îl reprezintă pe celălalt fiu, care a fost tot timpul lângă Dumnezeu; văzând primirea neamurilor, ei n-au vrut să intre în această bucurie şi stau şi acum afară.

Chemarea este orice lucru pe care îl cere Dumnezeu de la noi. Chemat a fost Noe să-şi facă corabie şi toată lumea râdea de el, aşa cum şi astăzi oameni râd de acei oameni cinstiţi, de cei care se feresc de destrăbălările tinereţii şi de nebuniile lumii, zicând că sunt nebuni pentru că nu fac ceea ce face toată lumea. Sfinţii Părinţi ne spuneau despre vremurile de acum în care lumea va înnebuni şi le vor spune nebuni celor care nu sunt la fel ca ei. Dar tot aşa cum râsul celor din timpul lui Noe s-a stins în apele potopului, tot aşa râsul celor de astăzi se va transforma în plângere atunci când vor vedea că se duc din viaţa asta fără nici o nădejde de mântuire.

Chemat a fost şi Avraam, care a lăsat toate şi a mers în acel pământ străin în care l-a trimis Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie se spune că cine a lăsat ţarini, femeie, fraţi, surori pentru numele lui Hristos, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică (cf. Matei 19, 29). Noi nu numai că nu lăsăm, ci chiar ne batem şi ne judecăm pentru ele în loc să le lăsăm pentru chemarea lui Hristos. Se pare că pentru noi ceea ce spune Hristos nu mai înseamnă nimic, noi vrem să venim de formă la biserică şi să facem ce vrem noi, iar nu ce spune Evanghelia.

Chemat a fost şi David de la oi şi a fost făcut rege, chemaţi au fost proorocii ca să spună poporului cuvântul lui Dumnezeu, chemaţi au fost apostolii ca să adune neamurile la credinţă.

Pe noi ne cheamă Dumnezeu la pocăinţă; astăzi lumea s-a făcut comodă, nu mai vrea să ştie de nevoinţă.Deşi Împărăţia lui Dumnezeu este o comoară, noi vrem s-o luăm fără să săpăm. Oamenii găsesc fel de fel de motive ca să nu ţină postul: pentru că muncesc, de parcă postul a fost dat pentru cei ce stau degeaba; pentru că pleacă în străinătate sau la şcoli, de parcă noi nu ar trebui să fim lumina oamenilor şi, în loc ca oamenii să înveţe ceva de la noi, facem şi noi ca ei sau de parcă postul s-ar fi dat doar pentru cei ce stau acasă; nu ţin postul pentru orice boală ce li s-ar întâmpla, când de fapt postul este chiar un remediu pentru boală (în afară de unele boli foarte severe în care lipsa unor alimente pun în pericol viaţa). Acolo unde sunt preoţi pentru care canoanele Sfinţilor Părinţi nu mai înseamnă nimic, sunt credincioşi care ţin doar câte o săptămână din post şi îndrăznesc să se ducă să se împărtăşească.

Este o chemare la sfinţenie, sfinţenia însemnând nu numai un tipic strict în viaţă, ci mai ales cultivarea bunătăţii. În zadar postim, citim la Psaltire, facem metanii, dacă ne comportăm cu răutate; e ca şi cum luăm medicamente care nu-şi mai fac efectul.

Este o chemare de la întuneric la lumină, la lumina cuvântului lui Dumnezeu pe care îl găsim în Scriptură şi la Sfinţii Părinţi. La Pildele lui Solomon, la capitolul 9 se spune:Înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi, a înjunghiat vite pentru ospăţ, a pregătit vinul cu mirodenii şi a întins masa sa. Ea a trimis slujnicele sale să strige pe vârfurile dealurilor cetăţii: „cine este neînţelept să intre la mine”.

Noi ne-am adunat la acest ospăţ pentru a ne înţelepţi: aici Se pogoară Duhul Sfânt, aici se frânge cuvântul lui Dumnezeu; trebuie însă să recunoaştem că suntem neînţelepţi. Ca să primim har, trebuie să ne smerim, altfel vom ieşi afară deşerţi.

„Pogorât-a pe cei puternici de pe scaune şi a ridicat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi, iar pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi”; cum vom mânca de nu vom fi flămânzi?

De aceea ne întoarcem de la Liturghie deşerţi, pentru că stăm în biserică de parcă am fi sătui, nu avem nici o sete de a cunoaşte, de a ne sfinţi. Cum ne vom umple, când noi suntem plini? De aceea, fericiţi sunt cei smeriţi, săraci cu duhul, care se defaimă pe ei înşişi, care se arată goi pentru a se umple în harul lui Dumnezeu.

„Cine este neînţelept să vină la mine” – spune Duhul Sfânt, numai că „înţelepţii” acestei lumi nu vor să mai ştie de altfel de înţelepciune afară de nebunia lor. Ei măsoară, caută peste tot, în ceruri şi în mări, dar niciodată nu coboară în adâncul sufletelor lor să vadă ce este acolo, să scoată acel mort din lăuntrul lor.

Este o chemare la pacea sufletelor departe de războiul poftelor. „Nimeni dintre cei legaţi cu pofte şi cu desfătări lumeşti nu este vrednic să vină” (rugăciune ce o spune preotul în taină în timpul Sfintei Liturghii). „Cine tânjeşte păcătuieşte” – spun Sfinţii Părinţi. Dorinţele noastre din care se nasc multe gânduri ne fac ca în timpul Sfintei Liturghii, deşi suntem în biserică cu trupul, totuşi să fim departe prin gândurile noastre.

Este o chemare a conştiinţei. Omul pe care nu-l mustră conştiinţa este mort sufleteşte. Conştiinţa este acel cocoş care cântă şi ne aduce aminte, ca oarecând Apostolului Petru, că am greşit. Ea ne cheamă la această cină să ne cerem iertare şi să ne împăcăm cu Cel pe Care prin purtarea noastră L-am trădat.

Clopotele şi glasul slujitorilor ne cheamă la acest ospăţ, noi însă ne îndeletnicim cu altele. Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies s-o văd; te rog, iartă-mă (Luca 14, 18; s.n.). Ţarina reprezintă treburile cu care ne îndeletnicim şi pentru care nu dăm curs chemării lui Dumnezeu. Mulţi oameni muncesc fără pauză şi nu fac nimic ca să-şi cultive sufletul. Ba chiar ei se simt îndreptăţiţi în munca pe care o fac şi cer să fie înţeleşi de Dumnezeu: „Te rog, iartă-mă”. Dar care a fost răspunsul: nu vor gusta din cina Mea. Câţi nu muncesc astăzi prin străinătate fără a mai face nimic pentru suflet?

Ei se odihnesc cu un ajutor financiar pe care îl dau Bisericii, numai că în Împărăţia lui Dumnezeu nu se intră cu bani, ci cu suflete curate; păcatele nu se şterg cu bani, ci cu pocăinţă; dacă nu ne curăţim sufletele de patimi, totul este în zadar, pentru că: nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Câţi din cei de la ţară în sezonul muncilor nu mai ştiu nici de duminică?! Şi toţi aceştia se odihnesc cu gândul că muncesc pentru copii, pentru casă, însă nici casa, nici copiii nu ne vor mântui. Şi chiar ei vor fi osândiţi dacă nu vor avea sufletele curate; dar cum să le aibă dacă văd că părinţii lor nu merg la biserică, nu se roagă, nu citesc Scriptura, cum vor face copiii ceea ce nu fac părinţii? Doar să fie ei mai înţelepţi decât părinţii, însă ce război vor avea, căci bineînţeles că cel ce nu are odihnă niciodată faţă de treburile lumeşti îşi va sili şi copilul să iasă la ele. Nu vrem să defăimăm munca, ci vrem să tragem către calea de mijloc: mâncarea este indispensabilă omului, dar prea multă îi strică, somnul la fel, la fel munca este indispensabilă pentru viaţa omului, dar orice lucru bun făcut fără dreaptă socoteală devine rău.

Altul a răspuns: cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. De ce cinci? Pentru că cinci sunt simţurile omului: mirosul, auzul, văzul, gustul şi pipăitul. Acestea reprezintă boii care îl trag pe om către satisfacerea poftelor trupeşti. Pofta gustului şi a mirosului, fascinaţia auzului şi a văzului, dezmierdările pipăitului, toate acestea neţinute sub control ne depărtează tot mai mult de viaţa curată în Dumnezeu. Dorinţa de a stăpâni, de a-şi însuşi un lucru nu se poate naşte fără cele cinci simţuri fără de care n-am putea percepe acel lucru; această dorinţă de a stăpâni ne face să nu mai vrem să fim supuşi.Astfel, oamenii avari după cele materiale ajung împietriţi la inimă şi nu-i mai sensibilizează durerea altora. În felul acesta creşte în ei răutatea şi, încet-încet, coboară într-o prăpastie întunecoasă, rece şi fără de dragoste a unei vieţi ce nu vrea să ştie de Dumnezeu.

Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Dacă această pildă s-ar fi spus în zilele noastre, poate că, în loc să se zică „femeie mi-am luat”, se spunea „televizor mi-am luat”, pentru că nu femeia opreşte pe om de la viaţa în Dumnezeu, ci preocuparea omului, acea însoţire a lui, acele îndeletniciri care-l îndepărtează de Dumnezeu. De data aceasta nu e ocupat cu munca, nici cu dorinţa de a tot strânge, ci acum are o altă îndeletnicire: cea a timpului pierdut în desfătări şi desfrânări.

Cei chemaţi nevoind să vină, a zis stăpânul casei către slugă: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Noi suntem acei săraci care ne-am adunat la Liturghie, care precum săracii cerem Har de la Dumnezeu. Suntem neputincioşi în viaţa duhovnicească, orbi de lumina înţelepciunii sfinte, şchiopătând în calea Domnului. Şi nu se ruşinează Dumnezeu cu noi cei slabi vrând să-i ruşineze prin noi pe cei tari, nu se ruşinează Dumnezeu cu noi cei neînţelepţi vrând să-i ruşineze pe înţelepţii lumii acesteia.

S-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Totdeauna mai este loc. Uşa este deschisă pentru cei care până acum încă n-au gustat din cina Domnului. Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. Noi, slujitorii cuvântului lui Dumnezeu, suntem trimişi – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – să convingem prin predică poporul să se întoarcă la Dumnezeu, către cina pâinii cereşti, şi cât de frumos spune Sfântul: să silim prin frumuseţea cuvântului lui Dumnezeu. Iată care este sila de la Dumnezeu: bunătatea Sa. În loc ca noi oamenii să ne rugăm la Dumnezeu, Dumnezeu se roagă la noi: veniţi la Mine toţi cei însetaţi şi Eu vă voi adăpa pe voi.

Pământul dacă nu este însetat nu trage apa de la ploaie, aşa şi noi, dacă nu suntem însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu şi suntem monotoni în viaţa noastră duhovnicească, nu vom primi nimic de la Dumnezeu.

Este o chemare la mucenicie. Dacă Sfinţii Mucenici se sfârşeau în chinurile tiranilor, şi viaţa fiecăruia dintre noi poate fi o mucenicie: murind pentru omul cel vechi din noi şi înnoindu-ne zi de zi în viaţa cu Hristos; este o mucenicie înceată şi până la moarte ne topim ca o lumânare în încercările din viaţa noastră, arzând pentru dragostea lui Hristos.

Este o chemare la propovăduirea vieţii creştineşti. Nu numai noi, preoţii, putem predica, ci fiecare dintre creştini poate fi o lumină pentru cei din jur prin faptele sale – felul cum se îmbracă, cum se poartă; acestea sunt o predică tăcută care mustră în tăcere pe cei care nu fac la fel.

Este chemarea la împărtăşirea cu Hristos. Ca să ne împărtăşim cu Preacuratele Taine trebuie să avem ceva din asemănarea lui Hristos; ceea ce Hristos a făcut pe pământ să fie pentru noi un exemplu. Această Evanghelie se citeşte în preajma sărbătorilor de iarnă şi dacă vrem să ne împărtăşim şi să semănăm cu Hristos trebuie să ştim că Hristos nici n-a umblat mascat, nici n-a pocnit din bici şi nici n-a aruncat cu petarde.

Şi mai este o ultimă chemare. Dacă până acum la celelalte chemări cine a voit a dat curs, iar cine nu a voit nu a venit, la această ultimă chemare, ori că vor voi, ori că nu vor voi, cu toţii vor veni. De această dată slugi neînduplecate vor veni la noi şi atunci nici ţarina grijilor vieţii, nici boii dorinţelor lumeşti, nici femeia distracţiilor noastre, nimic din toate acestea nu îi vor mai îndupleca pe cei trimişi ca să nu ne ia cu ei. Este acea chemare pe care toţi trebuie să o urmeze: moartea şi chemarea la judecata lui Dumnezeu. Chema-va cerul de sus şi pământul de jos, ca să judece pe poporul Său (Psalm 49, 5). Atunci toate se vor da pe faţă şi se va vedea de ce a fost atâta suferinţă pe acest pământ, atunci vom primi fiecare după ceea ce am făcut în viaţă. Nu Dumnezeu ne va judeca, ci însăşi viaţa noastră; ceea ce am făcut ieri, ceea ce facem astăzi, noi singuri ne suntem judecători prin ceea ce am ales: dacă am ales răul, la rău vom merge, dacă am ales binele, la bine vom merge.

Ierom. Ioan Buliga,
Desertaciunile lumii. Editie completa. Editura Egumenita

Cumpara cartea "Desertaciunile lumii. Editie completa"

04 Septembrie 2015

Vizualizari: 616

Voteaza:

Chemarea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE