Duminica invierii fiului vaduvei din Nain

Duminica invierii fiului vaduvei din Nain Mareste imaginea.

Duminica invierii fiului vaduvei din Nain (Luca 7,11-16)

a) Scopul minunii
Hristos a făcut până acum multe minuni: a vindecat demonizaţi şi mulţi alţi bolnavi, dar nu a înviat nici un mort, aşa că lumea nu avea o imagine completă a puterii Lui. Trebuia deci să arate lumii nu doar că vindecă bolnavi, ci poate învia şi morţi, că nu are putere doar asupra celor vii, ci şi asupra celor morţi. Şi a considerat că acum a venit clipa potrivită pentru a arăta lumii puterea Sa.

Nain era un oraş situat la 35 de kilometri depărtare de Capernaum, iar drumul ce le lega urca, aşa încât era nevoie de opt ore ca să-l străbată cineva. Nain înseamnă frumuseţe. Era într-adevăr un oraş frumos, ridicat pe un loc înalt, atrăgător. Şi cum Iisus Se găsea în Capernaum, a aflat că în acest oraş frumos a murit un tânăr, fiul unic al unei femei văduve. Şi fără ca cineva să-L anunţe sau să-L cheme, aşa cum s-a întâmplat cu fata lui Iair (v. Luca 8, 41), sau cu prietenul Său Lazăr (v. Ioan 11, 3), a pornit dis-de-dimineaţă către Nain (v. Luca 7,10-11), fără să Se preocupe dacă va ajunge la timp ca să învie mortul.

Iar când S-a apropiat de porţile cetăţii, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă şi mulţime mare din cetate era cu ea (Luca 7, 12). In faţă mergeau groparii şi bocitoarele, care cântau cântecele de îngropare. Urmau mama şi rudele apropiate ale mortului; după ele era mortul, pe năsălie, iar în urma lui veneau ceilalţi, prieteni sau cunoscuţi. Deoarece mortul era tânăr şi singur la părinţi, a venit, ca de obicei, multă lume la înmormântare şi pentru a o consola pe văduvă (v. Luca 7,13).

Nu plânge!, i-a zis Hristos mamei (Luca 7, 13). Şi asta nu pentru că nu era bine să plângă, ci pentru că acum avea să-l vadă pe fiul ei din nou viu. Şi Hristos S-a apropiat de cel mort. Cei care-l duceau pe cel mort s-au oprit. Hristos l-a atins pe tânărul mort şi, fără să Se roage, fără să ceară ajutor de Sus (pentru că El însuşi era Dumnezeu şi nu avea nevoie de ajutor divin), a vorbit mortului, aşa cum şi noi vorbim cu oamenii vii. Şi, ca să nu creadă nimeni că vorbeşte cu altcineva, i-a spus: Tinere, ţie îţi spun: Scoală-te! (Luca 7,14), şi a înviat mortul şi a început să vorbească. Atunci l-a luat de mână şi l-a dat mamei sale (Luca 7,15). Nu l-a lăsat să meargă singur la mama lui şi nici nu a spus altora să-l ducă, aşa cum a făcut în alte situaţii, când a dat poruncă să-l aducă pe orb lângă El (v. Luca 18,40). Inchipuiţi-vă această scenă frumoasă: Hristos ţinându-l de mână pe fiul înviat şi predându-l mamei sale văduve. Ca întotdeauna, Domnul e plin de omenie. Transmiţând, în paralel cu această mişcare a Sa, şi mesajul plin de nădejde: „Eu sunt Domnul viilor şi al morţilor. Credeţi în Mine!" Intr-adevăr este surprinzător ca cineva să învie un mort şi, în situaţia noastră, unicul fiu al văduvei din Nain. Mai surprinzător este că mortul nu a înviat încet-încet, aşa cum şi-ar reveni cineva care ar fi fost în comă, ci a înviat dintr-odată, la fel cum tot repede şi-a revenit la ritmul firesc al vieţii. S-a ridicat mortul şi a început să vorbească (Luca 7, 15). Inchipuiţi-vă ca, la înmormântarea unui tânăr depus în biserica din parohia voastră, acesta să se ridice atunci când cineva s-ar apropia de el şi i-ar spune: „Tinere, ţie îţi spun: ridică-te!" Apoi să coboare, să vorbească, să umble. N-aţi fi şocaţi? Nu v-aţi întreba: cine este acesta care are o asemenea putere, încât să învie morţii şi mai ales cu atâta uşurinţă? Exact acelaşi şoc l-au simţit şi cei care au văzut învierea fiului văduvei din Nain. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi îl slăveau pe Dumnezeu, zicând: Mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu Şi-a cercetat poporul! (Luca 7,16).

Ne putem problematiza: de ce Hristos, din proprie iniţiativă, l-a înviat numai pe acest fiu al acestei văduve, şi nu a înviat mulţi alţi copii care s-a întâmplat să moară în zilele Sale? Răspunsul: Hristos nu a venit pe pământ pentru a învia trupurile cele moarte, ci pentru a învia, cu predica Sa mântuitoare, sufletele celor morţi. Care ar fi fost „câştigul" Său dacă ar fi înviat morţii, golind cimitirele, însă sufletele oamenilor ar fi rămas moarte? Dacă ar fi dăruit viaţă trupurilor celor moarte, în timp ce sufletele ar fi rămas tot moarte?

Pe cât de uşor îi era să învie trupuri moarte, pe atât de greu îi era să învie sufletele cele moarte, deoarece sufletul mort trebuie singur să ia iniţiativa, să facă primul pas spre înviere. Lucru foarte greu, pentru că e vorba de suflete cu adevărat moarte. De aceea, cel mai mare lucru pe pământ este învierea unui suflet mort (pocăinţa) şi nu învierea unui trup mort, care poate fi făcută cu atâta uşurinţă de Atotputernicul Domn.

Hristos nu a venit pe pământ să-Şi arate puterile Sale de a face minuni, ci a venit pentru a lucra la învierea, la mântuirea lumii, iar minunile pe care le-a făcut au avut tocmai acest scop: de a întări predica Sa, ca oamenii să creadă în El ca în Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, şi nu doar ca într-un făcător de minuni.

Hristos, prin învierea Sa, a biruit moartea pentru noi. In ciuda acestui fapt, moartea continuă să existe. Oamenii mor şi după învierea lui Hristos la fel cum mureau şi înainte. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: Omul, prin păcatul lui Adam, a devenit arogant. Moartea e, pentru un astfel de om, smerirea lui finală, ultima umilinţă. Dar reprezintă totodată şi cel mai bun leac, cel mai bun antidot pentru aroganţa lui. De aceea Dumnezeu nu i-a făcut omului doar trup stricăcios, ci l-a făcut să şi putrezească după moarte, să miroasă insuportabil, să scoată viermi, să se dezintegreze. Conducându-l astfel pe omul trufaş la smerenie (Omilia către goţi, P.G. 63:505).

Inchipuiţi-vă cum ar fi fost să nu existe această „sperietoare", moartea. Nu ar fi existat nimic pe lume care să-l sperie şi să-l facă să-şi revină. Răul ar fi fost mai rău. De aceea Domnul, deşi a biruit moartea, permite să mai existe moarte, până în ziua celei de-a Doua Veniri.

Aşa cum e valabil cuvântul: „Toate cu înţelepciune le-a făcut", tot aşa e valabil şi cuvântul: „Cu înţelepciune lucrează pe pământ pentru mântuirea noastră." Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

b) Pentru Hristos nu există fundături

O corabie călătorea pe o mare învolburată, cu valuri înfricoşătoare. Era în pericol. S-a luptat ce s-a luptat, dar în final s-a scufundat. Era miezul nopţii şi foarte frig. Câţiva călători au reuşit să ajungă la ţărm. Au intrat într-o colibă şi cu greu au aprins focul. Când au început să se încălzească puţin, coliba a luat foc. Au sărit afară, iarăşi în frig. „Suntem pierduţi!", şi-au zis ei. Tocmai atunci trecea pe aproape o altă corabie şi, văzând focul, căpitanul a înţeles că sunt naufragiaţi şi s-a apropiat să-i recupereze. Ceea ce crezuseră a fi condamnarea lor (arderea colibei) a devenit cauza salvării lor.

Cam aşa lucrează şi Hristos în viaţa noastră. Dintr-o situaţie fără ieşire poate să ne aducă la libertate, ne poate aduce învierea. Dacă trecem prin vreo încercare şi ne-am pierdut omeneşte orice urmă de speranţă, să nu deznădăjduim, deoarece pentru Hristos nu există probleme de nerezolvat. Cine se aştepta că, în clipa în care mergeau să-l îngroape pe fiul văduvei, va apărea Hristos şi-l va readuce la viaţă? Insă asta s-a întâmplat, deşi nimeni nu se aştepta.

Pe de o parte, mortul, fiul văduvei, pe de alta, învierea acestui mort de către Iisus Hristos. Pe cât de dureroasă este prima perspectivă, moartea, pe atât de îmbucurătoare este a doua: învierea din morţi. Dacă privim lucrurile doar din perspectiva morţii, atunci îngroparea tânărului, fără prezenţa lui Hristos, fără învierea pe care El o aduce mortului, este cu adevărat deprimantă, dezamăgitoare, fără speranţă, jalnică. Dacă însă unim această perspectivă cu cea a învierii, atunci toată această întunecime şi deznădejde se spulberă şi în locul ei apare bucuria, nădejdea, lumina. Să nu vedem deci încercarea noastră fără de Hristos, ci să o vedem unită cu Hristos! Alături de încercarea noastră să punem şi nădejdea în Hristos. Alături de crucea noastră să punem şi învierea ce va înflori din crucea noastră. Fără cruce nu există înviere!

Şi crucea lui Hristos, fără învierea Lui, este o tragedie. Este o eşuare lamentabilă (a lui Hristos...). Insă, cu învierea Sa, El învinge moartea, iar crucea Sa capătă sens. De aceea crucea Sa nu este înţeleasă fără înviere. „Crucii Tale ne închinăm şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim." De aceea, în biserica noastră nu vorbim doar de moarte, ci şi de înviere. Alături de moarte punem întotdeauna învierea.

De observat că în vremea slujbei înmormântării se pune icoana învierii lui Hristos. Deasupra morţii punem învierea lui Hristos. Deasupra întunericului punem Lumina. Şi astfel moartea capătă speranţă, lumină. Deci cel mai potrivit leac, cea mai bună mângâiere pentru mama care şi-a pierdut fiul este să ştie că fiul ei se odihneşte în braţele lui Hristos. Fericită este calea pe care mergi astăzi, suflete, căci loc de odihnă ţi s-a pregătit, spunem la înmormântare (Psalmi 114, 7). Calea şi nu ţinta este moartea, pentru că îl conduce pe om la locul odihnei. Prin cel mai întunecat eveniment al vieţii sale este condus către cel mai desfătător eveniment: către împărăţia Domnului, şi asta datorită Crucii şi învierii Domnului.

Scriitorul francez Andre Malraux a luat parte la un congres al partidului comunist, în Franţa, în anii '30-'40. Un camarad i-a prezentat cu entuziasm programul partidului: „Vom face asta, vom face ailaltă, vom face, vom face!..." In acea clipă s-a nimerit un confrate de-al lor, probabil mai vârstnic, care i-a pus pe toţi pe gânduri cu întrebarea: „Camarade, dar după moarte ce va fi?" „Ce să fie?" -i-a răspuns camaradul guraliv. Ce-ar fi putut răspunde toţi camarazii din acel congres, care aveau rezolvare pentru orice altă problemă. Martor ocular, Andre Malraux ne spune că întrebarea aceasta a rămas fără răspuns. S-a aşternut tăcere, confuzie. Moartea este amară, fără speranţă1.

Lucrul cel mai rău pentru societate este să nu audă cuvântul lui Dumnezeu, cuvintele mângâietoare despre implacabilul şi tulburătorul eveniment al vieţii, care este moartea. Foame numeşte Dumnezeu lipsa cuvântului dumnezeiesc (v. Amos 8,11), vrând să spună că, pe cât de înfricoşătoare este lipsa apei şi a hranei, pe atât de înfricoşătoare este şi lipsa dumnezeiescului cuvânt. „Mai spune-mi! Ce cuvinte sunt astea pe care le aud?", zicea o mamă atee deznădăjduită, care-şi pierduse fata - cuvinte adresate unui medic, prieten de-al meu, care-i vorbea despre învierea lui Hristos şi despre viaţa veşnică.

Fericiţi sunt toţi cei care predau poporului cuvintele dătătoare de viaţă ale lui Hristos! Prin urmare, fericiţi toţi cei ce primesc aceste cuvinte dătătoare de viaţă ale lui Hristos, deoarece se mută de la moarte la viaţă!

c) Moartea şi învierea sufletului

Unicul fiu al văduvei, care a fost înviat, nu a trăit după aceea veacuri de-a rândul pe pământ, ci a murit şi el, a fost înmormântat, s-a sfârşit. Şi aşa sărbătoarea care a msoţit învierea lui s-a prefăcut mult mai târziu în bocete şi jale; la fel a murit şi a fost înmormântată şi mama lui, precum au murit şi au fost îngropaţi şi rudele şi prietenii săi, care îl însoţeau arunci la locuinţa din urmă. Aşa va muri şi va fi îngropat fiecare om ce se găseşte în viaţă pe pământ, oricât de sănătos sau de plin de putere ar fi. Căci ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă şi apoi dispare (Iacov 4, 14). Este partea pe care e de folos s-o plătească fiecare om de pe pământ, pentru păcatul părintelui nostru Adam. „Acum tatăl meu plăteşte păcatul lui Adam", zicea cu jale un preot în clipa în care coborau în mormânt trupul mort al tatălui său...

Când împăraţii romani mergeau la război şi se întorceau victorioşi în capitală, poporul îi primea cu cinste, cu muzică, cu urale şi altele asemenea. Senarul trimitea în această manifestare de sărbătoare un vornic care, conform protocolului, pe toată durata intrării triumfale a împăratului în oraş, mergea înainte şi striga către el: „împărate, toţi cei ce au împărăţit înainte de tine nu mai există! La fel şi tu, într-o zi nu vei mai fi!" Ceva similar se petrecea şi la întronizarea împăratului. Era prezentat în faţa sa un meşter de sicrie, ţinând în mână „dovezile materiale": lemn, porfiră, cuie şi celelalte cu care construia sicriele, şi acesta îi spunea împăratului: „Alege! Din ce material vrei să-ţi fac de pe acuma sicriul?" Ceva similar se petrecea şi în Constantinopol. Patriarhul îi dădea împăratului, în mod simbolic, la întronizare, o cutie cu pământ, ca să-i amintească că toate cele pământeşti sunt ţărână. Chiar şi la întronizarea papei în Biserica Catolică, aprindeau înaintea lui vreascuri, arătând prin aceasta că, precum ard vreascurile şi se prefac în scrum şi fum, la fel şi slava omenească dispare şi se pierde ca fumul.

Sfântul Ioan Gură de Aur se obişnuise cu această deşertăciune şi atât de mult s-a folosit de aceasta, încât una dintre „slăbiciunile" sale era cimitirul. Intr-o zi, când a slujit într-o biserică de cimitir, a spus în predica sa: „îmi place acest loc, cimitirul. Din toate locurile de aici îl iubesc cel mai mult, de aceea îl şi vizitez des. De multe ori vin din oraş şi mă opresc aici. Stau singur, în pustietate, înconjurat de morminte. Imi plimb ochii de pe un mormânt pe altul, privesc cu atenţie toate mormintele, şi ale bogaţilor şi ale săracilor, şi ale celor mici şi ale celor mari, şi mă gândesc: viaţa noastră seamănă ca traiectorie. Nu are nimic statornic. Toate trec, toate fug. Şi cele fericite şi cele nefericite." Privea cimitirul şi îşi revenea. Il umplea de viaţă, deoarece înăuntrul lui nu exista mormânt, moarte, ci viaţă.

In paralel cu cei morţi din cimitir, care se îngroapă în morminte cu trupul, există şi morţi cu sufletul, care se îngroapă în mormintele vii ale păcatului şi ale patimilor. Şi, aşa cum există înviere din moartea trupească, există şi înviere din moartea sufletească. Prima, învierea trupurilor moarte, se face exclusiv de către Hristos, şi cu oarecare uşurinţă, precum l-a înviat pe fiul văduvei din Nain. A doua, învierea sufletelor moarte, se face la dorinţa acestora, a sufletelor, aşa precum s-a întâmplat cu fiul cel risipitor.

Acesta şi-a zis atunci: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15,18). Asta vrea să spună Domnul atunci când zice: Adevăr, adevăr vă spun: Vine ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu. Şi cei ce vor auzi vor învia (Ioan 5, 25).

Să avem deci mereu deschise urechile inimilor noastre, aşa încât să auzim cu inima noastră cuvintele dătătoare de viaţă ale lui Hristos. Dar să le şi împlinim! Astfel, sufletul nostru mort va învia din morţi. Şi atunci va trăi şi va experimenta alte lucruri, superioare, şi, mai mult de atât, viaţa adevărată, viaţa veşnică ce a izvorât din mormântul lui Iisus Hristos. Doar aşa, prin învierea sufletului, dobândim astfel de experienţe dumnezeieşti. „Lucrurile mari le experimentăm cu inima noastră, şi nu cu ochii sau cu urechile noastre" - Helen Keller.

Arhim. Vasilios Bacoianis

Taine si descoperiri in Evangheliile duminicilor, Editura de suflet Editura Tabor

Cumpara cartea "Taine si descoperiri in Evangheliile duminicilor"

 

Nota:

1 Din cartea Mitrop. Nicopolei, Meletie, Ce este Hristos, ed. Livani, Atena, 1999.
 

04 Octombrie 2016

Vizualizari: 579

Voteaza:

Duminica invierii fiului vaduvei din Nain 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE