Despre vorbirea in pilde

Despre vorbirea in pilde Mareste imaginea.

R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, dintre cele patru locuri în care cad seminţele: lângă drum, pe piatră, în spini sau pe pământ bun, pe care l-aţi caracteriza a fi cel specific pentru timpul şi mintea omului modern?

Pr. Coman: Cred că cele de la mijloc, când seminţele cad pe piatră. Acestea trimit la un oarecare entuziasm, interes şi bucurie de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, care se sting, însă, foarte repede. Am putea vorbi chiar despre o anumită modă a credinţei! Dar nu este consecventă, pentru că nu este suficientă râvnă. La vreme de încercare, la vreme de strâmtorare, piere acest entuziasm, se uită şi Cuvântul Domnului. Sunt reprezentate toate categoriile, fără doar şi poate. Dar vorbim de cea dominantă. Ar mai fi şi categoria celor prinşi în mreaja grijilor de fiecare zi…

R. Rădulescu: Spinii…!

Pr. Coman: Spinii…, prea multele griji, atracţia plăcerilor şi a bogăţiei, care înăbuşă interesul ce se trezeşte la auzul cuvintelor Evangheliei Mântuitorului Hristos. Acestea două, cred că sunt foarte potrivite pentru a interpreta atitudinea majoritară a semenilor şi a contemporanilor noştri, faţă de vestirea Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.

R. Rădulescu: Aşadar, observaţi o receptivitate a omului de astăzi, receptivitate care poate fi deturnată uşor de alte lucruri, de alte ispite cum le spunem noi în limbaj religios.

Pr. Coman: Tocmai. Nu este suficientă determinare, nu este, după aceea, suficientă râvnă, nu este suficientă strădanie. S-ar părea că omul contemporan nu este dispus la prea mult efort. Trăim într-o epocă în care comoditatea, confortul sunt mai atractive decât strădania şi efortul. Or, pentru a te mentine într-un interes constant fată de Cuvântul Mântuitorului Hristos şi pentru a-l lucra, este nevoie de foarte mult efort, este nevoie de multe renunţări. Orice lucru bun şi pozitiv se face cu foarte multă strădanie, ceea ce nu mai este la îndemâna omului contemporan. Apoi, trebuie să recunoaştem uşurătatea, superficialitatea, lipsa reflecţiei, refuzul de a adânci lucrurile. Nu mai are nimeni timp să mediteze asupra sensului vieţii şi a sensului lucrurilor. Omul contemporan este grăbit să facă, să producă, să fie eficient. Nu mai are înclinaţia spre contemplaţie! Cine se mai gândeşte la sensul ultim al lucrurilor pe care le făptuieşte? Se blochează în sensul imediat, care este folosul individual, câştigul pe termen scurt, etc. Părinţii filocalici aşează tipul contemplativ pe o poziţie superioară tipului uman făptuitor.

R. Rădulescu: De ce ar fi captivant sau de ce ar fi interesant mesajul pe care îl propune Hristos pentru omul de astăzi, care, aşa cum aţi spus, are la îndemână atâtea mijloace ca să-şi facă viaţa comodă? Pentru ce să urmeze un mesaj ca al lui Hristos, cu tragerea de inimă, pe care spuneţi că, într-adevăr, nu o mai avem?

Pr. Coman: Da, este foarte greu să-l convingem pe omul de astăzi să-L urmeze pe Hristos. Două ar fi şansele: Prima, să observe cât mai repede posibil deşertăciunea ofertelor acestei lumi, care, în cele din urmă, nu bucură pe deplin şi nici până la capăt, nu împlinesc, nu răspund aspiraţiilor adânci ale omului. Setea omului după absolut, după desăvârşire, după iubire nu sunt satisfăcute în limitele acestei lumi. Dându-şi seama de această realitate – cu cât mai repede, cu atât mai bine – se poate deschide spre o alternativă, care poate fi cea a Evangheliei Mântuitorului Hristos. Cealaltă şansă poate fi obligaţia de a da un răspuns provocării Evangheliei Mântuitorului Hristos. Orice om cu bun simţ, care se respectă, nu poate evita provocarea Evangheliei lui Hristos. Cultura creştină este atât de prezentă, încât nimeni nu poate spune că nu a auzit de Hristos! Cum ieşim din casă, la cinci metri, la zece metri, dăm peste o biserică. Eşti obligat să te întrebi: Ce reprezintă biserica? Ce rost are această clădire?

Crucea este, de asemenea, prezentă peste tot. Orice om ar fi normal să se poziţioneze faţă de această provocare! Trebuie să-i dea un răspuns. In fiecare clipă auzim Numele lui Hristos. Radiourile, presa scrisă ne vorbesc despre Hristos, despre Evanghelia Sa, despre Biserică, despre preot şi toate celelalte. Dacă nu eşti, totuşi, foarte pasiv la această confruntare permanentă sau dacă nu te eschivezi – şi eschiva este un răspuns – atunci trebuie să-ţi dai un răspuns în legătură cu el. Să spui: „Am cercetat şi am ajuns la concluzia că nu prezintă nici un interes pentru mine!“, este un răspuns! Sau dimpotrivă: „Am cercetat şi lucrurile prezintă interes pentru mine, iar dacă prezintă interes, trebuie să merg până la capăt, să văd ce înseamnă această provocare!“

Aşadar, omul mulţumit de sine şi nepreocupat de împlinirea sa existenţială, pe de o parte, şi omul insensibil la provocările vieţii, pe de altă parte, are puţine şanse să se deschidă Evangheliei lui Hristos. Evanghelia este descoperită cu bucurie de cei care ajung la conştiinţa insuficienţei de sine. Mai aproape de această stare sunt cei urgisiţi de soartă: săracii, bolnavii, neputincioşii. Lor li se adaugă cei care înţeleg repede deşertăciunea acestei lumi şi amăgirile ei. Incă o categorie consistentă o formează cei care ajung la concluzia că nu se pot elibera de sub povara păcatelor, de sub „lanţul cel greu al păcatelor!” Toţi aceştia vor fi bucuroşi să audă despre Evanghelia lui Hristos, vor fi bucuroşi să li se certifice vestea cea bună: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Luca 7,22).

Ceilalţi, cei mulţumiţi de ei înşişi, cei sănătoşi, drepţi, buni, eficienţi vor avea un interes mai scăzut, sau chiar vor fi intrigaţi, deranjaţi de Evanghelia lui Hristos. Nu că ar fi cineva suficient sieşi sau cu adevărat bun, sau drept, sau împlinit, dar mulţi dintre semenii noştri se amăgesc cu această părere de sine. Îmi vin în minte aici cuvintele cu care Sfântul Evanghelist Luca introduce Parabola Vameşului si a fariseului: „Către unii care credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…” (Luca 18,9). Hristos este „prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7,34). De auzul Evangheliei se vor bucura săracii, bolnavii şi păcătoşii şi se vor întrista sau nu vor arăta interes bogaţii, drepţii şi cei sănătoşi. Ciudat, nu!?

R. Rădulescu: Părinte profesor, ne întoarcem la textul ca atare al acestui fragment evanghelic, despre care vorbim. Hristos rosteşte această pildă, dar Apostolii Îi cer să le-o tâlcuiască. Nu înţeleg ce vrea să spună în prima fază Mântuitorul Hristos. Hristos le tâlcuieşte, dar le spune că lor le este dat să afle şi tâlcuirea, iar celorlalţi li se vorbeşte în pilde. Şi spune Mântuitorul Hristos: „Ca văzând să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă”. Mărturisesc, că m-am poticnit în acest text, nu am înţeles ce vrea Hristos să spună cu aceste cuvinte.

Pr. Coman: Este o aluzie directă a Mântuitorului la îndărătnicia poporului din care se născuse, reprezentant fidel, de altfel, al omenirii întregi. Mântuitorul reia un cuvânt frecvent rostit în Vechiul Testament prin care proorocii descriau în aceşti termeni învârtoşarea inimii concetăţenilor lor şi nevolnicia lor: „Ascultaţi acestea, popor nebun şi fără inimă! Ei au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud… Dar poporul acesta are inimă îndârjită şi răzvrătită” (Ieremia 5,21,23). Sau: „Fiul omului, trăieşti în mijlocul unui neam răzvrătit. Aceştia au ochi ca să vadă, dar nu văd; au urechi ca să audă, dar nu aud, pentru că sunt un neam de răzvrătiţi.” (Iezechiel 12,2).

R. Rădulescu: Insist şi vă întreb părinte profesor: „Văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu audă!” Este o camuflare a mesajului, îţi trebuie o iniţiere ca să înţelegi? Ce îţi trebuie, ca să vezi, ce trebuie să vezi şi să auzi?

Pr. Coman: Nu este vorba despre nici o camuflare. Mântuitorul Hristos spune la sfârşit că le-a vorbit deschis, la lumina zilei, nu a avut nimic de ascuns: „Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.” (Ioan 18,20).

Este vorba, însă, de disponibilitatea auditorului, de voinţa lui, sau mai curând de lipsa de disponibilitate şi voinţă. Trebuie să vrei pentru a primi cuvintele cuiva sau limbajul semnelor, al gesturilor cuiva. Dacă nu vrei, dacă te plasezi dintru început pe poziţie contrară, refuzi să vezi ceea ce vezi şi refuzi să auzi ceea ce auzi. Până acolo merge îndărătnicia omului şi mai ales ipocrizia lui. N-au fost ei martori ai minunilor săvârşite de Mântuitorul?! N-au văzut ei orbi din naştere recăpătându-şi vederea, surdo-muţi auzind şi vorbind, leproşi curăţindu-se, demonizaţi vindecându-se, morţi înviind?! Care a fost rezultatul?! Potrivnicia a mers până la a-L acuza că vindecă pe demonizaţi cu ajutorul lui Beelzebul, căpetenia demonilor!!!

Problema contemporanilor Mântuitorului – ca şi a contemporanilor noştri – nu era aceea că nu-L puteau recunoaşte pe Hristos, ci aceea că nu vroiau să-L recunoască! Simţurile fizice slujesc şi se supun – aşa cum le-a rânduit Creatorul -persoanei-subiect al acestora. Adică, ochii văd şi urechile aud, iar mintea înţelege ceea ce vrea posesorul lor. Potrivnicia este una din căderile frecvente ale omului până astăzi. Uşor ironic, prin aceste cuvinte, Mântuitorul parcă le spune: „Vorbesc în pilde, pentru a nu le violenta starea lor de îndărătnicie, pentru a nu le tulbura îndârjirea inimii. Oricum, chiar dacă le-aş vorbi deschis, nu s-ar schimba nimic“. Omul are o problemă într-adevăr! Neputinţa de a se deschide pozitiv, cu încredere, lui Dumnezeu şi celuilalt. El se plasează din start mai curând îndoielnic, suspicios, neîncrezător, potrivnic. Nu eşti crezut în ceea ce afirmi, ţi se cer argumente, ţi se cer semne. Aceasta nu este o stare care să-l ajute pe om să înţeleagă ce i se spune! Indiferent dacă i se spune deschis sau în pilde! Problema ar fi cum poate omul dobândi starea aceea pozitivă, care-i deschide calea receptării şi a înţelegerii vorbirii celuilalt. Antropologia noastră teologică vorbeşte despre sinergie dumnezeiesc-omenească.

Pentru a dobândi capacitatea de a fi încrezător şi înţelegător, omul trebuie să dorească, să vrea cu tot dinadinsul acest lucru. Şi va primi darul credinţei, ca şi cel al înţelegerii. Omul trebuie să vrea să fie ascultător şi să-şi articuleze stăruitor voinţa, şi va primi darul ascultării. Va trebui să vrea să înţeleagă tainele profunde ale lumii şi ale vieţii, raţiunile ultime ale creaturilor şi să articuleze stăruitor această dorinţă pentru a primi darul şi deschiderea înţelegerii.

Pentru epoca noastră aceste cuvinte ale Mântuitorului sunt extrem de provocatoare. Lumea este dominată încă de o cultură raţionalistă, întemeiată pe semnalele simţurilor şi pe prelucrarea acestora de către raţiune. Nimeni nu ia în calcul importanţa „duhului” care stăpâneşte orice subiect al cunoaşterii şi al înţelegerii, intenţia cea mai intimă şi mai persistentă care-l domină pe acesta. Acest „duh” este de fapt factorul determinant pentru ca vederea să fie vedere, iar auzul să fie auz. Duhul fiecăruia „dictează” ce să vadă şi ce să audă, cum să vadă şi cum să înţeleagă. Am să invoc aici cuvântul unui filosof francez contemporan (cred că Gabriel Marcel), care spune: „Nu creierul gândeşte, ci eu!” Extrapolând, putem spune: nu ochii văd, ci eu, nu urechile aud, ci eu etc. Ei bine, acest „eu” este responsabil, şi nu obiectivitatea informaţiilor, oricât de concrete şi de pragmatice ar fi acestea. Eu sunt o conştiinţă de sine, o conştiinţă de dorit cât mai coerentă, care recapitulează în sine un mecanism psihosomatic extrem de complex!

Gnoseologia teologică şi hermeneutica teologică spun că omul ajunge să cunoască şi să înţeleagă atunci când „duhul” care sălăşluieşte în el este Duhul lui Dumnezeu. Este vizibilă taina cea mare a libertăţii umane – şi drama cea mare în acelaşi timp. Actul cunoaşterii şi al înţelegerii nu poate fi consecinţa unei presiunii deterministe şi fataliste a realităţii exterioare asupra omului, ci este dependent de deschiderea şi vrerea liberă a omului. Mai rămâne ca omul să-şi redobândească voia liberă pe care eventual şi-a pierdut-o, supunându-se orbeşte sau uşuratic nenumăraţilor stăpâni dinăuntrul sau din afara lui! Omul mânios este orbit de mânie şi nu vede, nu înţelege sau înţelege ce-i dictează duhul mâniei. Omul indiferent, omul leneş, omul plictisit, omul plin de griji nu poate înţelege, omul care urăşte nu poate înţelege sau înţelegerea lui este viciată de duhul urii. Nu este suficientă nici lipsa acestor „duhuri”, raţiunea pură adică. Pentru a funcţiona la parametri normali şi pentru a realiza actul cunoaşterii şi al înţelegerii, raţiunea trebuie să fie hrănită de o atitudine adâncă pozitivă, de un duh pozitiv. Omul care iubeşte, are o înţelegere mult sporită.

Pr. Constantin Coman,

“Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor"

 

09 Octombrie 2015

Vizualizari: 1248

Voteaza:

Despre vorbirea in pilde 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE