Bogatul cel nemilostiv si saracul Lazar

Bogatul cel nemilostiv si saracul Lazar Mareste imaginea.

Evanghelia pomenită astăzi de Biserică este de o extremă importanţă teologică şi spirituală, căci Domnul ne dă învăţătură de mare limpezime cu privire la soarta sufletului după moarte, la adevărata natură a Iadului şi la pocăinţă. Această pildă este relatată numai de către Sfântul Luca.

Ne aflăm către sfârşitul misiunii pământeşti a Domnului şi este cu putinţă ca El să fie deja în drum către Ierusalim1 (dar această „urcare” va dura mai mult timp, vreme de câteva luni). Mulţime mare Îl urmează, iar El o învaţă, mai cu seamă în pilde. În această mulţime se află vameşi şi păcătoşi… care se apropiau să-L asculte (Lc 15, 1). Aceasta atrage furia fariseilor şi a cărturarilor care cârtesc împotriva Lui. El spune atunci pildele Oii şi a Drahmei pierdute, cea a Fiului risipitor, apoi cea a Iconomului necredincios, pentru a arăta mila lui Dumnezeu, Tatăl Său ceresc. Toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de argint, şi-L luau în bătaie de joc (Lc 16, 14). Domnul, atunci, le vorbeşte şi spune această pildă care îi priveşte direct.

Ea pune în scenă două personaje: un bogat care duce o viaţă de huzur, şi un sărac cerşetor, bolnav, care moare de foame dinaintea uşii bogatului. Bogatului nu-i pasă nicidecum de acest sărac, de care se îngrijesc doar câinii vagabonzi: îi ling bubele. Trebuie să amintim că saliva animalelor – şi mai ales cea a câinilor – este un antiseptic cunoscut. Aceste lucruri au un înţeles duhovnicesc: când omul se poartă ca un animal, prin împietrirea inimii şi egoismul său, se întâmplă ca animalele să se poarte mai bine decât el. Aşa este şi aici, deoarece au milă pentru un sărman, care fusese pus de către bogat în rând cu câinii. Trebuie să remarcăm că bogatul nu are nume, în timp ce săracul are: Lazăr. Bogatul, neasemănându-se cu Dumnezeu, nu poate ajunge la viaţa ipostatică, pe când cel sărac este asemănător lui Dumnezeu. Lazăr înseamnă în ebraică: Dumnezeu ajută (sau a ajutat)2. Omul care îşi recunoaşte sărăcia poate deveni bogat în Dumnezeu3.

Cum săracul nu are nimic de mâncare, nici măcar firimituri, resturi de la mesele bogatului (care sunt aruncate), moare. După puţin timp, bogatul moare şi el. Diferenţa dintre soarta celor doi este cutremurătoare: Lazăr este purtat de îngeri în sânul lui Avraam4, imagine biblică însemnând „împărăţia lui Dumnezeu”, raiul, în timp ce bogatul este îngropat, pus în pământ. Unul este înălţat, celălalt coborât. Urmarea povestirii ne arată că este vorba de sufletele lor, deoarece amândoi au cunoscut moartea, moartea fizică, despărţirea sufletului de trup. Evanghelia nu spune „sufletul lui Lazăr”, nici „sufletul bogatului”, căci persoana rămâne legată de sufletul cel viu. După moarte, persoana trăieşte în continuare în sufletul său. Urmarea acestei povestiri este uimitoare: are loc o lungă convorbire între bogat şi Avraam, care închide o comoară teologică, o adevărată iniţiere în cele de pe urmă.

Trebuie mai întâi să remarcăm că, deşi îi desparte o prăpastie adâncă, iar bogatul este „departe” de Avraam şi de Lazăr, ei se pot vedea, se recunosc şi îşi vorbesc. Aceasta înseamnă că, dacă trupurile celor răposaţi sunt în aşteptarea Învierii de obşte, sufletele lor continuă să trăiască, dar într-un context diferit. Sufletul Omului nu este nemuritor5, dar este incoruptibil. Şi se pot recunoaşte pentru că au păstrat aceeaşi formă, aceeaşi aparenţă exterioară. Într-adevăr, sufletul omului are facultatea de a păstra amprenta trupului, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa: este memoria trupului6. La fel cum are facultatea de a regăsi în univers atomii trupului său, în ziua Învierii, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin şi alţi Părinţi. Acest fapt mai înseamnă şi că prăpastia care îi desparte nu este de ordin geografic, nici material. Raiul şi iadul nu sunt „locuri”, ci stări duhovniceşti, a căror experienţă o putem face de altfel din timpul vieţii pământeşti (numeroşi sfinţi au fost transfiguraţi din timpul vieţii lor pământeşti, ca Sfântul Serafim al Sarovului, iar alţii au făcut experienţa Iadului veşnic, ca Sfântul Siluan Athonitul).

Apoi, trebuie să constatăm că bogatul continuă să se gândească doar la el însuşi. Sufletul unui răposat rămâne ce a fost pe pământ, în bine ca şi în rău: omul păstrează aceleaşi „stări sufleteşti”. De aici importanţa luptei duhovniceşti şi a ascezei din timpul vieţii. El suferă mult şi cere să i se vină în ajutor. Mai rău, îl consideră pe Lazăr ca pe o slugă, pe când în timpul vieţii nici nu se sinchisise de existenţa lui: Părinte Avraame,… trimite pe Lazăr să şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Şi a păstrat mentalitatea de bogat. Nici măcar nu se miră să vadă pe sărac, care trăgea să moară la uşa lui, strălucind de Slava lui Dumnezeu, plin de lumina necreată, într-atâta soarta acestui om îi este indiferentă. Nu are nici o pocăinţă pentru răul pe care l-a făcut, adică pentru binele pe care nu i l-a făcut (şi care nu l-ar fi costat nimic! Însă ar fi trebuit să se intereseze de acest sărman şi să l vadă). Nici nu i cere iertare lui Lazăr.

Lazăr cel schimbat la faţă nu spune nimic, nu-i face morală şi nu-l copleşeşte, nu se arată triumfător: a rămas smerit, sărac cu duhul. Este mângâiat de toate suferinţele pe care le a îndurat pe pământ. Îl lasă pe părintele său Avraam să vorbească şi să înveţe, pentru că aceasta este voia Tatălui ceresc.

Cum Avraam dă bogatului răspuns după cuviinţă şi desăvârşit, bogatul face o nouă cerere, care poate părea milostivă: trimite pe Lazăr (iarăşi socotit ca rob!) să înştiinţeze pe cei cinci fraţi ai mei ca să nu vină şi ei în acest loc de chin… De fapt, este vorba tot despre el însuşi: sănătatea mea, bunăstarea mea, familia mea, fraţii mei… Este mereu centrat asupra lui însuşi. Răspunsul lui Avraam cade ca un trăsnet. De fapt, Hristos răspunde cărturarilor şi fariseilor, prin gura „părintelui lor Avraam” la care se referă mereu pentru a se împotrivi lui Hristos, şi răspunde şi tuturor creştinilor şi tuturor fiinţelor omeneşti până la sfârşitul timpurilor. V-am vorbit de Moise (Lege) şi de Proroci, apoi v am vorbit Eu Însumi, cu gura Mea, Eu, Cuvântul Tatălui. Dacă nu Mă ascultaţi, dacă nu vă schimbaţi inimile, chiar dacă aş plini toate minunile dinaintea voastră, nimic nu va fi cu putinţă pentru voi: nu veţi putea intra în Împărăţia Tatălui Meu. Este clar şi limpede şi fără drept de apel.

Ajungem aici la un element esenţial al acestei pilde, care este crucial pentru orice fiinţă omenească. După ce bogatul a cerut lui Avraam puţină apă pe limba care îl ardea7, Avraam dă un răspuns înfricoşător care în cea de a doua parte este cu adevărat teologic: între voi şi noi este o prăpastie adâncă şi nu se poate trece de la unul la altul, nici într-o parte, nici în cealaltă; este de netrecut. Ce este această prăpastie? Episcopul Ioan de Saint Denis a spus într o predică admirabilă8 că prăpastia de netrecut este refuzul pocăinţei. Nu este vorba de un canon, de o regulă juridică pe care ar fi impus o Dumnezeu în mod arbitrar. Este vorba numai de refuzul pocăinţei care taie pe om de Dumnezeu pentru totdeauna, cel puţin atâta vreme cât nu vrea să se schimbe. Dumnezeu ne dă toate. Singurul lucru pe care nu-l poate face este să se pocăiască în locul nostru, pentru că atunci voia noastră liberă ar fi nesocotită. Trebuie să înţelegem bine că, până şi în Iad, omul rămâne liber: bogatul cel rău refuză să se schimbe. Acest lucru este întărit de experienţa duhovnicească excepţională a Sfântului Siluan Athonitul în secolul XX9. Domnul a îngăduit să fie coborât în Iadul cel veşnic ani în şir, şi acolo, în inima acestei prăpastii, i a arătat acest adevăr uimitor: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Deznădejdea împiedică pe om să iasă din acest cuptor şi să intre în comuniune cu Dumnezeu. Însă antidotul deznădejdii este pocăinţa: este poarta strâmtă, şi singura, a Împărăţiei. Sfântul Siluan a trăit ceea ce spunea Sfântul Efrem Sirul în secolul al IV lea: chiar şi în Iad cineva se poate pocăi, şi deci se poate ieşi din Iad.

O altă pildă a Domnului stă mărturie despre aceasta a contrario, pilda Ospăţului ceresc, în versiunea relatată de Sfântul Evanghelist Matei10. După ce Împăratul a spus îngerilor Săi: siliţi-i să intre, căci vreau să fie plină cămara Mea de nuntă, intră El Însuşi în cămară pentru a vedea pe oaspeţi. Şi aici, vede un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, adică nu îmbrăcase veşmântul alb al botezului, pe Hristos, şi se miră (prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?). Omul rămâne mut, fără glas, adică nu are nici un cuvânt de scuză sau de pocăinţă. Iar Stăpânul atunci îi spune: daţi-l afară, aruncaţi-l în întunericul cel dinafară…, Iadul. Putem să beneficiem de o indulgenţă extraordinară sau de un concurs de împrejurări excepţional – care este o taină dumnezeiască –, dar apoi trebuie să ne schimbăm: trebuie să ne îmbrăcăm cu Hristos.

Lucrul stigmatizat de Hristos în această pildă nu este bogăţia exterioară ca atare, ci reaua folosire a acestei bogăţii. Primul scop al oricărei bogăţii este asemănarea cu Dumnezeu: îndreptăţirea bogăţiilor acestei lumi este generozitatea. Şi nu trebuie niciodată să uităm că pe toate le avem de la Dumnezeu: trebuie să „dăm” slavă lui Dumnezeu. Dar cel mai important lucru este că Domnul ne dezvăluie aici soarta sufletului după moarte şi ne iniţiază în purtarea duhovnicească cea mai înaltă: pocăinţa, care este poarta spre Cer.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris
Sursa: apostolia.eu

Note:

1. Cf. Luca 14, 25: Mulţime multă urma pe Iisus: El se întoarse şi le spuse…
2. Lazăr: „el azar”, care s a transformat în „Eleazar”. Lazăr a dat termenul „lazaret”, care în mai multe limbi, dintre care italiana (şi româna), înseamnă „spital”, adică un loc unde sunt îngrijiţi bolnavii.
3. Cf . „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” (Mt 5, 3). Sărăcia exterioară este aici simbolul sărăciei interioare, în duh. Faptul că Lazăr cerşeşte este o acceptare implicită a sărăciei sale.
4. Avraam este părintele credincioşilor, primul om după cădere care a ascultat pe Dumnezeu, a renunţat la idoli, şi cel care a acceptat să jertfească lui Dumnezeu pe propriul său fiu, Isaac, adică să dea ascultare lui Dumnezeu fără să înţeleagă, din dragoste pentru El. El răscumpără neascultarea Evei şi a lui Adam. „A fi în sân” înseamnă a fi zămislit: creştinii sunt fii ai lui Avraam. Hristos este urmaş al lui Avraam.
5. Numai Dumnezeu este nemuritor din fire. „Sfinte fără de moarte” este unul dintre numele Duhului Sfânt, Cel care înviază morţii. Dar omul poate primi de la Dumnezeu darul nemuririi, împărtăşirea cu viaţa dumnezeiască.
6. De aceea există duhuri, care sunt pomenite de două ori de Hristos în Evanghelie: cu prilejul îmblânzirii furtunii şi atunci când Se arată ucenicilor Săi după Înviere. În cele două cazuri, El vrea să arate ucenicilor că nu este „un duh”, adică un suflet care a păstrat înfăţişarea trupului său. Aceste duhuri se manifestă atunci când un suflet nu reuşeşte să se desprindă de cele pământeşti, adesea datorită tragediilor trăite de către acea persoană pe pământ (şi în general acolo unde a suferit sau a făcut pe alţii să sufere). Aceste suflete nu pot fi eliberate de legătura lor faţă de un loc şi nu se pot înălţa, decât prin rugăciunea şi prin slujbele săvârşite de cei vii.
7. Trebuie să amintim, urmând pe toţi Sfinţii Părinţi, că focul necreat de la Schimbarea la Faţă – cel al Împărăţiei lui Dumnezeu – şi focul Iadului sunt unul şi acelaşi foc, cel al iubirii dumnezeieşti pentru om (şi pentru toată zidirea), dar în primul caz această iubire este primită (prin pocăinţă), iar în al doilea caz este refuzată (prin refuzul pocăinţei). De aceea mulţi dintre Părinţii duhovniceşti numesc focul Iadului „foc îngheţat” (cel care îl suferă în acelaşi timp arde şi scrâşneşte din dinţi, ca de frig).
8. Eugraf Kovalevsky (1905 1970), uns episcop de către Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco în 1964. Această predică, pe care am auzit o cu urechile mele acum aproape 45 de ani, a lăsat urme adânci în inima mea.
9. Sfântul Siluan Athonitul (1866 1938): călugăr rus de la Muntele Athos între 1892 şi 1938. El a trăit Iadul veşnic timp de aproape 15 ani. Către anul 1906 Hristos i a dat un răspuns.
10. Mt 22, 1 14. Domnul relatase această pildă cu puţin timp înainte, în timpul unei cine, chiar în casa unui Fariseu (Lc 14, 1).

.

31 Octombrie 2014

Vizualizari: 2252

Voteaza:

Bogatul cel nemilostiv si saracul Lazar 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE