Invierea fiicei lui Iair - Duminica a XXIV-a dupa Rusalii

Invierea fiicei lui Iair - Duminica a XXIV-a dupa Rusalii Mareste imaginea.

Evanghelia duminicii Invierii fiicei lui Iair: "In vremea aceea a venit la Iisus un om al carui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Si, cazand la picioarele lui Iisus, Il ruga sa intre in casa lui, ca numai o fiica avea, ca de doisprezece ani, si ea era pe moarte. Si, pe cand se ducea El, multimile Il impresurau. Iar o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sange si cheltuise cu doctorii toata averea ei si de nici unul n-a putut sa fie vindecata, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si indata s-a oprit curgerea sangelui ei. Si a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toti tagaduind, Petru si ceilalti care erau cu El au zis: Invatatorule, multimile Te imbulzesc si Te stramtoreaza, si Tu intrebi: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, caci am simtit o putere care a iesit din Mine. Si femeia, vazandu-se vadita, a venit tremurand si, cazand inaintea Lui, a spus de fata cu tot poporul din ce pricina s-a atins de El si cum s-a tamaduit indata.

Iar El i-a zis: Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit. Mergi in pace! Si, inca vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicand: A murit fiica ta. Nu mai supara pe Invatatorul. Dar Iisus, auzind, i-a raspuns: Nu te teme; crede numai si se va izbavi. Si, venind in casa, n-a lasat pe nimeni sa intre cu El decat numai pe Petru si pe Ioan si pe Iacov si pe tatal copilei si pe mama. Si toti plangeau si se tanguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plangeti; n-a murit, ci doarme. Si radeau de El, stiind ca a murit. Iar El, scotand pe toti afara si apucand-o de mana, a strigat, zicand: Copila, scoala-te! Si duhul ei s-a intors si a inviat indata; si a poruncit El sa i se dea copilei sa manance. Si au ramas uimiti parintii ei. Iar El le-a poruncit sa nu spuna nimanui ce s-a intamplat." (Luca 8, 41-56)

Minunea pe care o prezinta Evanghelia Duminicii a XXIV-a dupa Rusalii, si anume, invierea fiicei lui Iair, precum si celelalte doua minuni de inviere a mortilor savarsite de Mantuitorul Iisus Hristos - invierea fiului vaduvei din Nain si a lui Lazar din Betania - sunt prefigurari ale Invierii Mantuitorului Iisus Hristos. Prin aceste minuni, Mantuitorul arata ca omul a fost creat nu pentru a sta in mormant, ci pentru a trai vesnic in iubirea Preasfintei Treimi, in Imparatia cerurilor.

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a fi incoruptibil sau nemuritor. Altfel spus, el avea in sine premisele nemuririi, dar nu plinatatea nemuririi. Omul a fost creat dupa chipul Dumnezeului vesnic viu, dar el trebuia sa dobandeasca asemanarea cu Dumnezeu prin libera alegere a vointei sale sau prin stabilitatea sa in comuniunea cu Dumnezeu - Izvorul unic al vietii vesnice. Incoruptibilitatea sau nemurirea nu a fost un dat definitiv al naturii umane, ci mai degraba un dar care trebuia cultivat prin comuniunea spirituala a omului cu Dumnezeu. Aceasta arata ca viata este dar oferit creaturilor de Dumnezeu, Creatorul Care asteapta daruirea de sine a creaturilor, pentru ca existenta lor sa se implineasca in starea de comuniune in iubire.

Harul divin daruieste existenta fapturilor inteligente pentru ca viata lor sa se manifeste drept multumire sau recunostinta-euharistie. Pacatul lui Adam si Eva ca neascultare fata de Dumnezeu este de fapt o ruptura a comuniunii de iubire cu Dumnezeu. Cand omul vrea sa devina ca Dumnezeu, fara Dumnezeu si impotriva lui Dumnezeu, existenta sa spirituala mentinuta de suflarea divina (cf. Facerea 2, 7) inceteaza a mai fi comuniune in univers si incepe sa decada in lacomie patimasa sau irationala a materialitatii terestre, golita de spiritualitatea celesta: "te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facerea 3, 19). Creat dupa chipul Dumnezeului vesnic, omul este chemat sa dobandeasca nemurirea sau viata vesnica prin libera comuniune cu Dumnezeu. "Slava lui Dumnezeu - spunea Sfantul Irineu de Lyon - este omul viu, iar viata omului este vederea lui Dumnezeu." 1 Intrucat comuniunea libera a omului cu Dumnezeu este esentiala pentru a dobandi asemanarea cu Dumnezeu, adica sfintenia si viata vesnica, ruperea comuniunii cu Dumnezeu prin pacat a dus la moarte si stricaciune care sunt contrare vocatiei omului creat dupa chipul Dumnezeului Celui vesnic viu (Facerea 3, 19; Romani 6, 23; I Corinteni 15, 21-22).

Tocmai de aceea Noul Testament nu considera moartea un fenomen natural, ci un dusman al omului de care Hristos ne elibereaza prin Inviere (cf. I Corinteni 15, 26; Apocalipsa 21, 4). Mai mult, intreaga faptura supusa stricaciunii "se va izbavi din robia stricaciunii ca sa fie partasa la libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Romani 8, 21; Apocalipsa 21, 4). Sfantul Vasile cel Mare precizeaza ca "moartea este o urmare necesara a pacatului: ne apropiem de moarte in masura in care ne indepartam de viata, care este Dumnezeu; moartea este privarea vietii: Adam, indepartandu-se de Dumnezeu, s-a expus mortii"2. Prin pacatul lor - tulburare a existentei interioare - Adam si Eva au transmis urmasilor natura lor cazuta, adica supusa coruptibilitatii si mortii.

Sfantul Apostol Pavel ne invata astfel: "precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii" (Romani 5, 12). Sfintii Parinti ai Bisericii, urmand Sfintei Scripturi, invata si ei ca urmarile pacatului care au afectat natura au fost transmise intregii umanitati. Unii Sfinti Parinti considera ca aceasta transmitere se face pe cale biologica inca de la concepere.3 In acelasi sens se exprima Sfantul Grigorie Palama: "Moartea survine in suflet prin pacat; ea nu doar corupe insusi sufletul…, ci impovareaza si trupul cu dureri si patimi, il face stricacios si in cele din urma il supune mortii. De altfel, dupa moartea omului interior prin pacat, Adamul pamantesc a auzit: "Esti pamant si in pamant te vei intoarce" (Facerea 3, 19)".

4 In acelasi timp, mai multi Sfinti Parinti greci afirma un aspect spiritual providential (proniator) si pedagogic al mortii. Astfel, moartea a permis "impiedicarea raului de a deveni nemuritor" (Metodie de Olimp, Grigorie de Nazianz, Ioan Scararul, Ioan Gura de Aur). Potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, moartea a permis ca "puterea sufletului sa nu fie pe veci inchisa in miscarea sa impotriva naturii, ceea ce ar fi insemnat nu doar ultimul nivel al raului si eliminarea evidenta a identitatii omului, dar mai cu seama negarea vadita a bunatatii divine"5. Dar, dincolo de acest aspect pedagogic ori proniator al mortii care impiedica raul sa devina nemuritor sau vesnic, moartea il opreste totusi pe om sa fie pe deplin chip al Dumnezeului Celui Viu si Vesnic.

Din cauza acestui fapt moartea nu este naturala in sensul naturii voite de Dumnezeu, ci doar naturala in sensul obisnuintei omului cu pacatul si cu moartea. Moartea este, asa cum afirma Sfantul Apostol Pavel, "vrajmas" al omului (cf. I Corinteni 15, 26), al celor pe care frica mortii ii tine in robie toata viata (cf. Evrei 2, 15). Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza ca frica mortii exercita asupra tuturor oamenilor o tiranie care ii determina sa faca orice pentru a o evita.6 Sfantul Grigorie de Nyssa descrie faptul ca frica mortii da nastere angoasei, melancoliei, dezgustului, disperarii si, cel mai rau, a urii fata de Dumnezeu si a revoltei impotriva Lui. Refuzul si respingerea mortii determina omul sa se ataseze in chip patimas de viata biologica terestra, ca posesie a bunurilor lumii pamantesti, temandu-se ca le va pierde prin moarte.

7 Pentru ca omul sa nu se mai desparta de Dumnezeu, Fiul vesnic al lui Dumnezeu S-a facut El Insusi Om, unind in Persoana Sa natura divina eterna si sfanta cu natura umana muritoare sau stricacioasa, pentru a vindeca aceasta natura umana de inclinarea spre pacat ca moarte spirituala a sufletului si de coruptibilitate (stricaciune) ca moarte fizica a trupului. Prin ascultarea Sa ca daruire de Sine lui Dumnezeu-Tatal pana la moartea pe Cruce, Hristos a vindecat sufletul uman de neascultare (cf. Filipeni 2, 6-8; Ioan 10, 11; 15, 17; 1 Ioan 3, 16).

Prin coborarea Sa in iad cu sufletul Sau unit cu dumnezeirea Sa si prin Inviere, Hristos a eliberat natura umana de coruptibilitate daruindu-i nemurirea si viata vesnica. Moartea fizica a lui Hristos a fost separarea sufletului Sau de trupul Sau, insa unirea sufletului Sau si a trupului Sau cu dumnezeirea Sa vesnica era mai puternica decat moartea Sa cu trupul. Astfel, Hristos Dumnezeu-Omul a invins moartea trecand prin moarte si intrand in viata eterna. Vindecarea naturii umane de moarte arata ca mantuirea nu inseamna doar iertarea pacatelor, ci si participarea sufletului si a trupului omenesc la viata vesnica a lui Dumnezeu (cf. 1 Petru 3, 21-22).

Viata lui Hristos Cel inviat nu este revenire la o viata biologica terestra patrunsa de coruptibilitate, ci la o viata noua, viata vesnica, nemuritoare si nestricacioasa. Deci, Invierea lui Hristos si invierea de obste (universala) nu inseamna reanimarea unui cadavru sau revenirea la viata pamanteasca, biologica, trecatoare, amestecata cu suferinta si moarte, ci o viata noua, cereasca, in care trupul va fi transfigurat, induhovnicit, liber de determinismele naturii ca foame, sete, teama, durere.

Aceasta Viata vesnica aratata in Hristos Cel inviat este viitorul absolut al omenirii, intrucat ceea ce este acum muritor sau stricacios trebuie sa devina nemuritor: "Carnea si sangele - spune Sfantul Apostol Pavel - nu pot sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu, nici stricaciunea nu mosteneste nestricaciunea… Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest trup muritor sa se imbrace in nemurire… Iar boldul mortii este pacatul… Dar sa dam multumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinta prin Domnul nostru Iisus Hristos!" (I Corinteni 15, 50-57). Credinta in Invierea lui Hristos marturisita de Apostoli si credinta in invierea intregii umanitati promisa de Hristos si predicata de Biserica reprezinta sensul si scopul ultim al intregii vieti omenesti.

Mantuitorul Insusi a spus: "Eu sunt invierea si viata; cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine nu va mai muri in veac" (Ioan 11, 25-26). Cu alte cuvinte, cine crede in Hristos, chiar daca va muri cu trupul, va trai cu sufletul in comuniunea de viata eterna cu Hristos. Vorbind despre Invierea de obste sau universala, Mantuitorul spune: "toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi cei ce au facut cele bune, spre invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, spre invierea osandirii" (Ioan 5, 28-29). Invierea fiind darul lui Dumnezeu pentru toata lumea, toti oamenii vor invia, dar numai cei care l-au iubit pe Dumnezeu pe pamant se vor bucura de fericirea comuniunii cu El si in ceruri, pentru ca Dumnezeu respecta libertatea oamenilor de a crede sau nu in El si nu impune nimanui iubirea Lui.

Crezul credintei crestine are drept incheiere urmatoarea certitudine si speranta: "astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie".

Timpul dintre Invierea lui Hristos si invierea de obste este timpul pregatirii pentru viata vesnica incoruptibila si nemuritoare. Orice saptamana incepe in calendarul crestin cu duminica sau ziua Invierii. Viata pamanteasca este indreptata catre viata vesnica, deoarece moartea trupului nu mai este vesnica, intrucat ea a devenit in Hristos Cel Inviat Paste, adica trecere definitiva a sufletului omenesc in comuniunea cu Hristos Cel Inviat si slavit. Mortii sunt adormiti intru Domnul in asteptarea invierii. Necropola antica - oras al mortilor - si-a schimbat numele in "cimitir", adica loc de odihna. Lumina si bucuria Invierii sunt trasaturile fundamentale ale vietii crestine, in pofida tuturor incercarilor si dificultatilor vietii pe pamant (cf. II Corinteni 2, 4; Filipeni 4, 4; I Tesaloniceni 5, 16; I Petru 1, 8).

Credinta in inviere si in comuniunea vie cu Cel Vesnic Viu, cu Hristos Cel inviat, este pentru Apostolii si Sfintii Bisericii motivatia fundamentala pentru a pretui darul si timpul vietii pe pamant ca loc si durata de pregatire pentru viata vesnica. Lumina si bucuria Invierii ne arata in primul rand ca viata este dar sfant al lui Dumnezeu si comuniune de iubire cu El si cu oamenii (cf. Matei 25, 34-46). De asemenea, faptele bune ale credintei savarsite in timpul vietii limitate pamantesti au o valoare vesnica.

In acelasi timp, cand credinta in inviere, rugaciunea si comuniunea spirituala frateasca slabesc, scade si adevarata bucurie in Duhul Sfant, iar sensul vietii si al mortii omenesti devine nesigur. Fara inviere, ca eliberare definitiva de moarte si stricaciune, orizontul existentei noastre se inchide in dimensiunile pamantescului limitat si trecator, iar credinta si nadejdea par a fi zadarnice, fara continut ontologic si eficienta (cf. I Corinteni 15, 17-19). Din acest punct de vedere, cele mai multe dintre teoriile secularizate legate de sfarsitul vietii umane arata o profunda criza spirituala a civilizatiei occidentale (europeana si nord-americana), adica o saracie spirituala a gandirii care reduce viata persoanei la biologic si identifica autonomia omului cu autosuficienta si lipsa de transcendenta.

In concluzie, intelegem faptul ca omul este creat dupa chipul Dumnezeului personal si vesnic, el este o fiinta personala, chemata sa participe in viata vesnica a lui Dumnezeu. Omul creat de Dumnezeu este chipul vizibil al Persoanei divine necreate si invizibile. Fara trupul sau vizibil, omul nu este om complet.

Biserica se roaga pentru odihna sufletelor celor adormiti in Domnul, cinsteste si cultiva memoria lor si asteapta cu credinta si speranta invierea mortilor si viata Imparatiei lui Dumnezeu. Rugaciunile Sfintilor, trecuti la viata vesnica, inaltate catre Dumnezeu despre care vorbeste Sfanta Scriptura (cf. Apocalipsa 6, 9-10; 7, 15) atesta existenta invizibila, dar reala a persoanei umane dupa moartea sa fizica.

Dupa cum Hristos Domnul a adus sanatate femeii bolnave de hemoragie, prin vindecare, si bucurie lui Iair, prin invierea fiicei sale, tot asa Biserica Lui trebuie sa ajute spiritual si material pe cei bolnavi si sa consoleze pe cei indoliati. Astfel, intelegem ca numai iubirea smerita si milostiva poarta in ea lumina Invierii, spre slava lui Dumnezeu si mantuirea oamenilor. Amin.

Note:
1 Adv. Haer. IV, 20, 7; cf. Irénée de Lyon, Contre les hérésies, trad. Française par Adelin Rousseau, Ed. Cerf, Paris, 1984, p. 47.
2 Sfantul Vasile cel Mare, Dumnezeu nu este autorul relelor, 7; cf. Jean-Claude Larchet, La vie aprés la mort selon la Tradition orthodoxe, Cerf, Paris, 2002, p. 19.
3 Cf. Jean-Claude Larchet, La vie aprés …, p. 20.
4 A Xénée, 10. Cf. Chapitres physiques, théologiques, éthiques et pratiques, 51; citat si de Jean-Claude Larchet, La vie aprés..., p. 19.
5 Maxim Marturisitorul, Scrisori, 10, P.G. 91, 449 BC. Cf. Intrebari catre Thalassios, 61, CCSG, P. 85 - la J-C Larchet, p. 22.
6 Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Epistola catre Evrei, IV, 4.
7 Sfantul Grigorie de Nyssa, Despre morti, PG 46, 517A, citat si de J-C Larchet, La vie aprés…, p. 27.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

IPS Bartolomeu Anania - Invierea fiicei lui Iair - AUDIO

24 Octombrie 2013

Vizualizari: 2702

Voteaza:

Invierea fiicei lui Iair - Duminica a XXIV-a dupa Rusalii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE