Pilda iubirii universale

Pilda iubirii universale Mareste imaginea.

Aproape de fiecare dată când a răspuns unor întrebări esenţiale, adresate uneori cu sinceritate, alteori cu viclenie, Mântuitorul a rostit câte o pildă. Aşa a fost şi în situaţia în care a spus pilda samarineanului milostiv.

Scopul acestei pilde este cuprins în ultimele cuvinte ale ei: „Du-te de fă şi tu asemenea!“, cuvinte prin care Mântuitorul îndeamnă pe învăţătorul de lege, dar şi pe noi, pe toţi, la ajutorarea aproapelui, indiferent de neam, religie, condiţie socială etc. Mai concret: pilda invită la iubire universală, care să nu se mai limiteze la graniţe naţionale, nici numai la cei de acelaşi sânge.

Mântuitorul a rostit pilda plecând de la un fapt real, aşa cum este cazul, de altfel, cu majoritatea pildelor, dacă nu cumva cu toate. Se ştie, bunăoară, că drumul coborâtor de la Ierusalim la Ierihon, cu 1.000 m diferenţă de altitudine şi care se întinde pe aprox. 30 de km, era o cale primejdioasă pentru călători, întrucât în grotele de pe laturile lui se ascundeau o mulţime de hoţi, care-i jefuiau şi chiar îi ucideau pe trecători, pricină pentru care a fost numită şi „calea însângerată“. De aceea, întâmplarea descrisă de Mântuitorul este întru totul verosimilă. Mai mult, se pare că pilda a fost rostită într-o casă, ori curte, din Betania, aşezare aflată chiar pe acest drum care lega Ierusalimul de Ierihon. După opinia noastră, rostind această pildă, Mântuitorul are în vedere trei planuri: unul restrâns, cu referire la relaţiile dintre iudei şi celelalte neamuri, reprezentate aici prin samarineni, altul larg, universal, care priveşte opera de mântuire a întreg neamului omenesc şi, în sfârşit, unul care priveşte relaţiile interumane din orice loc şi timp. Trebuie să precizăm mai întâi că învăţătorul de lege făcea parte din tagma cărturarilor, membri ai Sinedriului, care cunoşteau bine Legea Vechiului Testament, fiind acreditaţi, astfel, să-i înveţe şi pe alţii. Considerându-se dascăli exclusivi, erau deranjaţi de faptul că şi Mântuitorul învăţa mulţimile, fiind chiar numit „rabbi“, adică „învăţătorul“. De aceea, invidios şi iscoditor, învăţătorul de lege vine la Iisus şi încearcă să-L plaseze în inferioritate, mai întâi cu întrebarea: „ce să fac să moştenesc viaţa de veci?“, apoi cu a doua: „cine este aproapele meu?“. Mântuitorul evocă nişte personaje, nu întâmplător, desigur: omul căzut, tâlharii, preotul, levitul, samarineanul şi gazda de la casa de oaspeţi, pe care le prezentăm şi noi acum, raportându-le la cele trei planuri enunţate.

În planu restrâns: omul căzut putea fi oricare dintre iudeii călători; tâlharii, inşi certaţi cu munca, cinstea etc., dar prieteni cu săvârşirea tuturor relelor; preotul şi levitul slujitori ai cultului legii vechi, Sfânta Scriptură revelându-ne faptul că preoţii erau recrutaţi dintre fiii lui Aaron, iar leviţii din celelalte familii ai seminţiei lui Levi. Samarineanul făcea parte din acel neam pe care iudeii îl dispreţuiau şi care ar fi avut motive să nu ajute pe cineva din tabăra adversă, dar care, iată, se dovedeşte a fi om de omenie, milos şi iubitor. Casa de oaspeţi a fost un han, ale cărui urme se pot vedea şi acum.

În plan universal: cel tâlhărit reprezintă omenirea căzută în păcat; tâlharii sunt diavolii, care-l ispitesc pe om, îl rănesc şi chiar îl pot ucide cu moarte veşnică. Căci, după cuvintele Mântuitorului, diavolul „de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr“ (Ioan 8, 44); preotul şi levitul reprezintă preoţia şi legea veche, care nu aveau putere să mântuiască omenirea. Samarineanul este Mântuitorul Însuşi, Care, cu „untdelemn şi vin“, adică Sfintele Taine, oferă vindecare, adică mântuire. Casa de oaspeţi reprezintă Sfânta Biserică, iar gazda, „hangiul“ - preoţia Noului Legământ. Cei doi dinari reprezintă darurile cu care Mântuitorul a înzestrat Biserica: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie (doctrina, cultul etc., inclusiv, deci, Sfintele Taine). „Cheltuiala“ ulterioară şi „înapoierea“ ei, simbolizează conştiinciozitatea slujitorilor Bisericii, care va fi răsplătită pe măsură din partea Domnului.

Din cele două planuri prezentate mai sus rezultă cel de-al treilea, al relaţiilor interumane din orice loc şi timp. Pentru a ne raporta cât mai concret la realităţile vieţii: „Cel căzut“ poate fi oricare dintre cei pe care-i numim „aproapele“, care, din nenumărate pricini, nu se poate ridica fără ajutorul nostru. „Tâlharii“ pot fi şi dintre diavoli şi dintre oameni, care acţionează uneori în ascuns, alteori pe faţă. „Preotul şi levitul“ pot fi co-naţionali ori chiar membrii ai familiei, care trec nepăsători pe lângă cei aflaţi în nevoie. „Samarineanul milostiv“ se cade a fi oricare dintre noi, în orice loc, timp şi situaţie. „Casa de oaspeţi“ este, întâi de toate, Sfânta Biserică, dar poate fi şi propria noastră casă, căci nu doar slujitorii hirotoniţi sunt datori a face milostenie, ci fiecare dintre creştini. „Dinarii“, tot ce ne-a dat Dumnezeu, spiritual şi material, pentru a-l ajuta pe aproapele să se ridice, să progreseze, să se mântuiască.

Toate aceste explicaţii date până acum au avut un singur scop: să ne ajute a răspunde corect la două întrebări: „cine este aproapele nostru?“ şi „ce facem pentru el, mai ales în a-l ajuta să se mântuiască?“ Vă supunem, în schimb, întrebările spre meditaţie personală, convinşi fiind că, întrebându-vă conştiinţa, veţi afla uşor răspunsurile, de fiecare dată.

pr. prof. univ. dr. Vasile GORDON

Sursa: ziarullumina.ro

.

14 Noiembrie 2014

Vizualizari: 894

Voteaza:

Pilda iubirii universale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE