Duminica a XXIX-a dupa Rusalii - a celor zece leprosi

Duminica a XXIX-a dupa Rusalii - a celor zece leprosi Mareste imaginea.

Evanghelia Duminicii celor zece leprosi: "In vremea aceea, intrand Iisus intr-un sat, L-au intampinat zece barbati leprosi, care stateau departe si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si, vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors, cu glas mare slavind pe Dumnezeu.

Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Iar acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam? Si i-a zis: Ridica-te si du-te! Credinta ta te-a mantuit!" (Luca 17, 12-19)

Sfanta Evanghelie din Duminica a XXIX-a dupa Rusalii ne arata cum zece leprosi s-au vindecat de lepra trupului, dar nu s-au vindecat si de "lepra sufletului", care este nerecunostinta sau uitarea binefacatorului, in afara de unul dintre ei, si anume un samarinean care a fost multumitor si recunoscator Mantuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea primita. Cu alte cuvinte, numai unul dintre cei zece leprosi vindecati de lepra trupului avea si sufletul sanatos, adica sensibil si capabil sa arate recunostinta sau sa aduca multumire cu bucurie.

In Sfanta Scriptura, boala este inteleasa, in primul rand, ca o alterare a sanatatii, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atat infirmitati ale sufletului, cat si ale trupului. In Vechiul Testament, in general in Psalmi, se aud cereri, strigate de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu sa-l vindece de neputinte: "Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios sunt; vindeca-ma, Doamne, ca s-au tulburat oasele mele" (Psalm 6, 2). Alta data, constata cum ii slabesc puterile organismului, cum viata i se apropie de moarte, cum trece fiinta umana: "Ca s-au stins ca fumul zilele mele si oasele mele ca uscaciunea s-au facut" (Psalm 101, 4). De aici constatarea nevoii existentiale de vindecare nu numai de boala, ci si de moarte: "Cuprinsu-m-au durerile mortii, primejdiile iadului m-au gasit; necaz si durere am aflat, si numele Domnului am chemat: "O, Doamne, izbaveste sufletul meu!" (Psalm 114, 3-4).

Mantuitorul Hristos este prezentat inca din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputintele, bolile si suferintele noastre: "El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat" (Isaia 53, 4). In ranile Lui se gaseste vindecarea oamenilor, adica El nu este doar Unul Care vindeca, ci Unul Care sufera si vindeca, in acelasi timp, Unul Care ia asupra Sa suferintele si bolile umanitatii intregi. El Se identifica cu natura umana slabita prin pacat, desi nu are pacat; El nu vindeca din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este in primul rand compasiune, adica impreuna-patimire cu oamenii suferinzi.

In Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mantuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindeca si ei, dar cu puterea data lor de Dumnezeu. In Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mantuitorului. El nu doar predica, ci asa cum spune Evanghelia: "Iisus strabatea toate cetatile si satele, invatand in sinagogile lor, propovaduind Evanghelia Imparatiei si vindecand toata boala si toata neputinta in popor" (Matei 9, 35). Intotdeauna in jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau pentru vindecare sufleteasca si trupeasca. Numarul mare al vindecarilor din Sfintele Evanghelii ne arata cat de importanta era, pentru misiunea lui Iisus in lume, vindecarea. Intr-un anume sens, vindecarea insasi devine o predica, un mod de a proclama puterea si prezenta plina de compasiune a lui Dumnezeu-Omul intre oameni.

De pilda, vedem cum Mantuitorul Hristos vindeca: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 si Luca 5, 12-15); sluga sutasului in Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 si Marcu 1, 29-31); cei doi demonizati din tinutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34; 9,1); slabanogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi si un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); o femeie care de doisprezece ani avea curgere de sange (cf. Luca 7, 11-16); femeia garbova (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leprosi, din Evanghelia de astazi (cf. Luca 17, 12-19); orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slabanogul de la scaldatoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din nastere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Mantuitorul Hristos savarseste si trei minuni de inviere din morti, si anume, inviaza pe: fiul vaduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) si pe Lazar, prietenul Sau (cf. Ioan 11, 1-44).

Din versetele de la Sfantul Evanghelist Matei (4, 23; 9, 35; 11, 4-5) si Sfantul Evanghelist Luca (9, 11), unde se spune ca "multimile, afland, au mers dupa El si El, primindu-le, le vorbea despre imparatia lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuinta de vindecare ii facea sanatosi", intelegem ca vindecarile pe care Mantuitorul le savarseste sunt semnul prezentei Imparatiei lui Dumnezeu in lume. Deci, vindecarile au si un sens profetic, si anume ele sunt inaugurarea sau inceputul unei vindecari finale, care se va realiza intr-un cer nou si un pamant nou, in care nu va mai fi lacrima si moarte (cf. Apocalipsa 21, 1, 4), pentru ca Invierea de obste va fi vindecarea definitiva a tuturor oamenilor de moarte si de stricaciune.

Adesea, iertarea pacatelor este inceputul sau temelia vindecarilor pe care le savarseste Mantuitorul Iisus Hristos. Slabanogului sau paraliticului ii spune mai intai: "Indrazneste, Fiule! Iertate sunt pacatele tale" (Matei 9, 2). Si apoi ii spune: Ia-ti patul tau si mergi la casa ta (Matei 9, 6). Iertarea pacatelor este ea insasi o vindecare a sufletului, pentru ca boala cea mai profunda a sufletului este pacatul. Pacatul inseamna despartirea de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau caderea din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, de aceea pacatul mai este numit si neascultare. Cand decide sa vindece trupul, Hristos Domnul mai intai iarta sufletul si il elibereaza din legaturile pacatului. Apoi, vindecarea sufletului antreneaza si vindecarea trupului.

Vindecarea de o boala trecatoare nu este totul si nu este ultimul scop al venirii Mantuitorului Hristos in lume, ci vindecarea de pacat si de moarte, de pacat si de consecinta lui ultima care este moartea (cf. Romani 6, 23). Din aceasta perspectiva, credinta pe care o cere Hristos celor bolnavi vizeaza mantuirea ca dobandire a vietii vesnice, care inseamna vindecarea de moartea pacatului ca despartire a omului de Dumnezeu.

Sfintii Apostoli, la fel ca Mantuitorul Iisus Hristos, cand vindeca trupul si sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mantuirii, in vederea vindecarii finale, desavarsite si definitive. Ceea ce trebuie sa remarcam insa este faptul ca ucenicii nu vindeca pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci in numele lui Iisus, adica ei sunt purtatori ai vindecarii, ca unii care au primit darul vindecarii, insa nu sunt ei izvorul vindecarii, ci Mantuitorul Hristos, Care este Viata insasi, adica Viata vesnica. El are viata in Sine ca si Tatal si o daruieste cui voieste El (cf. Ioan 5, 26). Iisus Hristos nu este doar Cel inviat, ci si Invierea - "Eu sunt Invierea si Viata" (Ioan 11, 25).

Astazi, Hristos, Cel ce "in vremea aceea" vindeca orice boala si orice neputinta in popor (cf. Matei 9, 35), este prezent in Biserica - Trupul Sau tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o forma a prezentei active a lui Hristos in lume prin harul Duhului Sfant. Ele sunt, cum spunea parintele profesor Dumitru Staniloae, multipla daruire a lui Hristos. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ne arata ca Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezenta si de daruire a iubirii vindecatoare a lui Hristos. Asa cum a vindecat o multime de orbi si ologi atunci, Hristos-Vindecatorul este si acum prezent si lucrator in Sfintele Taine ale Bisericii Sale care sunt lucrari de vindecare si mantuire. In Taina Sfantului Maslu, Hristos este Cel ce vindeca prin preot. Nu Biserica singura mantuieste, ci Hristos prin Biserica, pentru ca ea este Trupul tainic al lui Hristos, iar El este Capul ei.

Dupa Invierea Sa din morti si inainte de Inaltarea Sa la cer, Domnul Iisus Hristos spune ucenicilor: "Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 20). Prin aceste cuvinte intelegem ca Domnul Hristos este prezent in Biserica in mod nevazut, dar lucrator prin harul Sau. Si precum a savarsit vindecari in timpul activitatii Sale pamantesti, tot asa savarseste vindecari si acum in Biserica. In Epistola Sfantului Apostol Iacob se spune: "Este vreunul dintre voi in suferinta? Sa se roage. Este cineva cu inima buna? Sa cante psalmi. Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si Domnul il va ridica, si, de va fi facut pacate, se vor ierta lui. Marturisiti-va deci unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului" (Iacob 5, 13-16).

Aici vedem temeiul Tainei Sfantului Maslu sau al Tainei ungerii bolnavilor. Se cere ca preotii Bisericii sa se roage, desigur, impreuna cu toata obstea. Dar de ce preotii? Pentru ca lor, ca urmasi ai Apostolilor, in mod deosebit, li s-a dat darul iertarii pacatelor sau darul vindecarii de pacat. Puterea iertarii pacatelor este puterea lui Dumnezeu daruita de Hristos ucenicilor Sai dupa Invierea Sa din morti, dupa ce El a biruit suferinta si moartea. Nu a daruit ucenicilor Sai aceasta putere inainte, ci dupa ce a vindecat natura Sa umana de orice suferinta, cauzata de pacatele (rautatile) oamenilor.

Asadar, puterea de iertare a pacatelor ca putere vindecatoare este necesara vindecarii trupului. Iar rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si Domnul il va ridica. Deci, Domnul este lucrator prin preoti si prin Biserica intreaga, prin puterea rugaciunii celor care cred in Hristos. Oamenii se roaga, a lor este rugaciunea, insa a lui Hristos Domnul este lucrarea de vindecare. Preotii pun mainile pe cei bolnavi, ii ung cu untdelemn sfintit, dar vindecarea se daruieste prin harul Duhului Sfant, caci untdelemnul este semnul lucrarii Duhului Sfant Cel de viata facator, este semnul vazut al harului care vindeca, al binecuvantarii si al compasiunii. Untdelemnul era, in Antichitate, un medicament natural folosit pentru vindecare, dar in Sfantul Maslu puterea lui vindecatoare de pacat si boala vine prin harul dumnezeiesc, care daruieste iertarea pacatelor ca baza a vindecarii sufletului si a trupului. Domnul il va ridica, si de va fi facut pacate, se vor ierta lui. Cu alte cuvinte, Taina Sfantului Maslu ca Sfanta Taina speciala de vindecare savarsita de Biserica se intemeiaza pe puterea vindecatoare a lui Hristos prezent in Biserica Sa, care este Trupul Sau tainic.

Asadar, Taina Sfantului Maslu este Sfanta Taina a vindecarii bolnavilor in modul cel mai explicit, din punctul de vedere al Sfintei Scripturi. Exista, insa, tot pentru vindecare - mai ales sufleteasca - si o alta lucrare a Bisericii, si anume Taina Pocaintei sau a Spovedaniei, intrucat foarte adesea, dar nu intotdeauna, multe din bolile fizice ale oamenilor sunt cauzate de bolile sufletului. In acest sens, vindecarea sufletului de patimi egoiste, ca ura, lacomie, rautate, invidie si dispret, contribuie la sanatatea intregului organism.

Pentru unii Sfinti Parinti de odinioara conta mai putin daca trupul era sanatos sau nu. Unii chiar se intristau daca trecea vreun an-doi si nu mai sufereau de vreo boala. Ei foloseau pedagogia bolii ca o aducere aminte de moarte, ca o constientizare a faptului ca omul nu se poate increde deplin in sanatatea lui trupeasca, in propriile forte limitate. Pe acestia ii interesa foarte mult sanatatea sufletului, si anume daca sunt impacati cu Dumnezeu si cu semenii, daca pot iubi pe Dumnezeu si pe semeni. Primul semn al bolii sufletului este constatarea faptului ca omul nu se mai roaga, nu mai multumeste lui Dumnezeu pentru darul vietii.

Cand omul nu se mai roaga inseamna ca sufletul sau este bolnav, ca nu mai respira spiritual, rugaciunea fiind respiratia sufletului in comuniunea iubirii smerite si milostive. Cu cat se roaga mai mult omul, cu atat sufletul lui se afla in miscare de crestere in comuniune cu Dumnezeu. Cand nu se mai roaga lui Dumnezeu, sufletul scade si decade spiritual. Prin urmare, terapia duhovniceasca foloseste rugaciunea ca fiind singurul medicament care nu poate fi inlocuit cu nimic. Intrucat pacatul ca boala a sufletului este ruperea comuniunii cu Dumnezeu, rugaciunea este refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este inceputul insanatosirii omului. De aceea, Sfintii Parinti spun ca rugaciunea este respiratia sufletului, termometrul vietii duhovnicesti, izvor de iubire curata si smerita.

Am vazut cum prin Sfantul Maslu puterea vindecatoare a lui Hristos din Sfintele Evanghelii se manifesta in lucrarea de vindecare a Bisericii. Aceasta lucrare a inspirat Biserica sa organizeze si institutii de vindecare, pentru ca puterea vindecatoare a lui Hristos sa fie aratata intr-o forma mai eficienta, mai organizata, ca raspuns al iubirii omului fata de iubirea lui Dumnezeu. Evanghelia vindecarilor lui Hristos si Sfanta Taina a vindecarii (Sfantul Maslu) au inspirat infiintarea de bolnite de catre Biserica, infirmerii in manastiri si in parohiile mari, spitale, leprozerii, ospicii etc. Exemplul clasic al unei institutii de acest gen este Vasiliada - opera filantropica a Sfantului Vasile cel Mare, in secolul al IV-lea.

Deci, lucrarea filantropica a Bisericii este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos adusa in actualitate. Ea nu este o influenta romano-catolica, protestanta sau umanist-secularizata, ci este revenirea la ceea ce Hristos savarseste in Evanghelie: vesteste iubirea, dar si vindeca boala. Biserica nu se poate margini doar la vestirea cuvantului si la cantare. Ea are Sfinte Taine ale vindecarii - cum sunt Taina Maslului si a Pocaintei -, dar si institutii sau asezaminte ale vindecarii de boala si instrainare, adica: spitale, infirmerii, cabinete medicale, case pentru batrani, camine pentru copii orfani etc. Exista in jurul nostru inca multa suferinta, multa singuratate, multa boala sufleteasca si trupeasca, pentru ca este si multa lipsa de iubire adevarata, nepatimasa, duhovniceasca, lipsa de iubire sfanta care izvoraste din iubirea milostiva a lui Hristos.

In concluzie, subliniem faptul ca un crestin, care desi nu poate ajunge la vindecarea trupului lui, nu trebuie totusi sa cada in deznadejde. Problema existentiala cea mai profunda a omului, dincolo de tratarea medicala, este aceea ca, daca nu poate scapa de o boala, sa ii dea totusi un sens. Intr-o carte scrisa de un medic crestin, cu titlul "In fata suferintei", se spune ca foarte multe genii, oameni mari, au ajuns mari si pentru ca au stiut sa transforme o neputinta sau o infirmitate intr-o lucrare de depasire a starii de suferinta; adica i-au dat suferintei un sens din interior si astfel au biruit-o spiritual, chiar daca aceasta a continuat sa persiste fizic. Foarte adesea, calamitati naturale sau boli grele au determinat oamenii sa gaseasca solutii si sa dezvolte medicina, sa dezvolte tehnica, iar multele incercari prin care a trecut persoana umana au facut ca spiritul creator din om sa biruiasca suferinta, dandu-i sens pe un alt plan.

In aceasta privinta, avem exemplul Sfantului Apostol Pavel, care a vindecat o multime de oameni, desi el insusi era bolnav trupeste. Dar boala sa fizica nu l-a impiedicat sa fie cel mai mare misionar. Cunoscandu-si boala, de trei ori a rugat pe Dumnezeu ca sa-l vindece, iar a treia oara i s-a raspuns: "Iti este de ajuns harul Meu, caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune" (cf. II Corinteni 12, 7-9). Cu alte cuvinte, prin neputinta fizica a omului, uneori marcata de o boala, de o infirmitate, se poate dezvolta puterea lui spirituala, care vine din legatura lui cu Dumnezeu. De aceea, foarte adesea, boala, in pedagogia divina, este o incercare, un examen, o incercare de fidelitate fata de Dumnezeu, o incercare a persoanei care sufera si o incercare a persoanelor care se afla in jurul celui suferind.

Daca, la un moment dat, cineva iubeste o persoana, iar dupa ce constata ca persoana respectiva este bolnava nu o mai iubeste, inseamna ca iubirea sa a fost foarte superficiala. Sau daca omul Il iubeste pe Dumnezeu numai atunci cand ii merge bine, iar cand vine incercarea nu-L mai iubeste, nu mai crede in El, se revolta, aceasta inseamna ca omul respectiv nu a dat un sens mantuitor incercarii sale prin boala, prin suferinta.

Pedagogia bolii, ca forma de smerenie si de apropiere de Dumnezeu, este o taina. De aceea, noi in aceasta taina vedem pe Hristos prezent in cel bolnav, dar si in medicul care trateaza pe cel bolnav. Nimic nu este, din perspectiva filantropica, mai paradoxal decat prezenta lui Hristos deodata in cel bolnav si in cel care-l vindeca. Criteriul Judecatii de apoi, al evaluarii libertatii omului in istorie, este iubirea lui fata de semeni sai. Cat de sanatoasa sufleteste a fost o persoana cat a trait in lume se vede din cat de mult a iubit pe semenii sai. Mantuitorul spune: "Am fost bolnav si nu M-ati cercetat" (Matei 25, 43).

Nu spune ca nu ati cercetat pe cei bolnavi, ci nu M-ati cercetat! Adica El se identifica cu acele persoane care au nevoie de iubirea semenilor lor - cu cel bolnav, flamand, fara haine, intemnitat. Tocmai unde demnitatea umana este umilita mai mult, acolo este Hristos prezent mai intens. Astfel, bolnavul devine un loc al prezentei lui Hristos. Aceasta a fost si motivatia cea mai puternica a operei filantropice a Bisericii: intalnirea cu Hristos in fiecare om suferind. In acelasi timp, Hristos este numit Doctorul sufletelor si al trupurilor si pentru ca El foloseste medicul ca fiind mana Sa vindecatoare. Hristos, ca sa ajute pe unii oameni, foloseste mainile altor oameni. Astfel, omul imprumuta mainile lui, inteligenta si priceperea lui lucrarii milostive si vindecatoare a lui Hristos.

Bolnavul care are nevoie de vindecare cuprinde tainic in el prezenta lui Hristos, Care prin bolnavi ii cheama pe oameni sa exerseze iubirea lor milostiva si smerita fata de semeni. In acelasi timp, cand omul ajuta la alinarea suferintei si la vindecare, Hristos este prezent si in cel ce ajuta. Hristos este Bolnavul care ne cere iubirea noastra si tot El este Doctorul care Se foloseste de iubirea noastra pentru a arata iubirea Lui in lume. Astfel, atunci cand omul lucreaza pentru vindecare si pentru alinarea suferintei, el lucreaza impreuna cu Hristos.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca, dincolo de stiinta si tehnica medicale, sa vedem lucrarea lui Hristos prin medici si prin oamenii care se roaga pentru sanatatea noastra, prin tot ceea ce facem in jurul nostru ca sa contribuim la manifestarea iubirii lui Dumnezeu fata de semeni, spre slava Preasfintei Treimi si a noastra mantuire. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2353

Voteaza:

Duminica a XXIX-a dupa Rusalii - a celor zece leprosi 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE