De la pazirea poruncilor la desavarsire

De la pazirea poruncilor la desavarsire Mareste imaginea.

“Dreptmăritori creştini,

Evanghelia propusă spre meditaţie astăzi este cea a Dregătorului bogat, potrivit Sfântului Evanghelist Luca, sau a Tânărului bogat, potrivit textului paralel de la Sfântul Evanghelist Matei (19,16-26). Un bogat, aşadar, vine la Mântuitorul Hristos şi-I pune o întrebare lăudabilă, o întrebare care ar trebui să ne preocupe permanent şi pe noi: „ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” Numai că, bogatul acesta, deşi pune o întrebare bună, dovedeşte totuşi o dublă ignoranţă prin felul în care o formulează, ceea ce şi duce la amplificarea şi complicarea dialogului cu Hristos. Care este această dublă ignoranţă?

Întâia necunoaştere a bogatului constă în faptul că acesta nu ştia cu Cine vorbeşte! L-a numit pe Domnul „Învăţătorule bun“, dar îl considera un învăţător de lege oarecare. De aceea, Mântuitorul l-a întrebat: „De ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu“, iar acela nu a ripostat, să fi zis: „Dar, Doamne, eu asta am vrut să spun, că eşti Dumnezeu şi de aceea Te întreb…” Nu ştia, aşadar, cu Cine vorbeşte.

De ce mai este ignorant bogatul? Pentru felul în care cere „să moştenească viaţa de veci!” Aşa se exprimă el în textul de astăzi de la Sfântul Luca. Cum întreabă tânărul în textul de la Sfântul Evanghelist Matei? „Ce bine să fac, ca să am viata de veci?” Vedeţi? Acela cere „să aibă” viata de veci, iar cel de astăzi „să o moştenească“. I-a corectat, însă, Hristos, şi pe unul şi pe celălalt. Ce le-a răspuns El? De vrei să intri “în viaţă - nu dacă vrei „s-o ai“, şi nici dacă vrei s-o moşteneşti” -, păzeşte poruncile. Vedeţi cum tânărul gândea ca un bogat? A pus problema exact în felul în care gândesc bogaţii. A venit la Hristos conştient de multele sale bogăţii, cerând „să moştenească” şi „să aibă” viaţa de veci. Hristos însă a făcut distincţie şi a arătat că una este „să moşteneşti” ori „să ai“, şi alta „să intri în viaţa de veci“. De ce? Pentru că una este calea poruncilor, şi alta calea desăvârşirii, chiar dacă ambele duc în împărăţia lui Dumnezeu.

În viaţa de dincolo, vor fi unii care se vor mântui aşa, “cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni” ale Domnului, şi prea puţini „aleşi“, care vor ajunge „moştenitori” şi chiar “judecători” ai celorlalţi: „au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?“ (I Cor. 6, 2). Iar despre Sfinţii Apostoli spune că vor şedea şi ei „pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” [Mt. 19,28]. Iată, aşadar, două categorii de „cetăţeni” ai împărăţiei Cerurilor: una, a celor mântuiţi, şi alta a celor desăvârşiţi, sau a sfinţilor.

Ei bine, văzând Hristos confuzia din mintea bogatului, i-a răspuns, afirmând mai întâi un Creştinism pe măsura priceperii lui şi a celor mai mulţi dintre noi. Ce a spus Domnul că trebuie să facă pentru ca să intre în viaţa de veci? „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“. Un Creştinism, vasăzică, simplu, comod, confortabil şi la îndemâna oricui, pentru că aduce de faţă numai poruncile prohibitive din Lege, şi anume doar pe acelea ce se referă strict la relaţia cu semenii. De aceea i s-a şi părut extrem de simplu bogatului, care a şi replicat: „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele“. Atunci, aceasta îţi mai lipseşte, a adăugat Hristos: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor… şi vino de urmează Mie“. Ce a făcut atunci bogatul? I-a întors spatele şi a plecat…

Iubiţi credincioşi,
Ar fi fost foarte comod Creştinismul care doar ne-ar fi oprit să săvârşim adulter, să ucidem, să furăm, să mărturisim strâmb ori să ne necinstim părinţii! Ar fi fost, însă, doar un „Creştinism uman” sau „umanist” şi o „religie prohibitivă“… Hristos însă a promovat un „Creştinism pozitiv“, cerând de la noi şi angajament, devotament şi chiar jertfă, fapt ce nemulţumeşte pe foarte mulţi care, dezamăgiţi, repetă până astăzi gestul tânărului bogat, pun capul în jos şi pleacă „neputincioşi”. Ne-ar fi convenit, poate, un Creştinism în care să fie suficient „să nu ucizi, să nu furi, să nu faci desfrânare, să nu depui mărturie mincinoasă etc“. Dar, oare, Creştinismul aceasta este? O religie al lui „ce să nu facem“? Este un Creştinism prohibitiv? Dacă ar fi aşa, creştin ar fi tot cel ce nu săvârşeşte răul! Nu, însă! Evanghelia de astăzi ne atrage atenţia, chiar cu riscul de a-i întoarce şi noi spatele, că adevăratul Creştinism înseamnă mult mai mult decât atât…

Spun aceasta, pentru că se întâmplă şi astăzi să vină credincioşi la spovedanie şi să înceapă tot în felul bogatului: „Ştiţi, părinte, n-am făcut mare lucru… n-am furat, n-am dat în cap la nimeni, n-am făcut desfrânare şi… cam atât!“. Şi atunci îi întrebăm; „Frate dragă, ai auzit de milostenie? Ai auzm de compasiune? De iertare? De slujirea celor aflaţi în nevoi? De iubirea aproapelui şi a lui Dumnezeu, căci Creştinismul înseamnă şi toate acestea”! Adevăratul Creştinism nu este doar fugă de păcat, ci este, deopotrivă, şi angajament cu toată fiinţa noastră în cultivarea virtuţilor. Este iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, chiar dacă acesta din urmă ne-ar fi vrăjmaş. Şi atunci, sigur că, dintr-odată Creştinismul nu mai pare atât de „convenabil”, „comod” şi la îndemâna oricui. Este şi motivul pentru care mulţi se limitează doar la atitudinea bogatului de astăzi - la Creştinismul acela al lui „ce nu trebuie să facem” şi „ce nu e bine să facem“. In momentul în care, însă, ni se spune că adevăratul Creştinism înseamnă şi post, şi rugăciune, şi milostenie, şi curăţie trupească şi sufletească, şi iubire şi, în scurte cuvinte, multă luptă cu noi înşine, dintr-odată îi întoarcem spatele, sau ne mulţumim doar cu „Creştinismul” acela „rudimentar” şi, de fapt, „insuficient”.

Fraţi creştini,
Bogatul din evanghelia de astăzi a făcut, fără să-şi propună, un lucru deosebit de valoros: L-a „provocat” pe Hristos să ridice ştacheta şi să vorbească despre Creştinismul celor „desăvârşiţi” sau al celor „aleşi”. Adică despre cei care, peste veacuri, nu s-au mulţumit doar cu păzirea poruncilor, ci au tins spre desăvârşire, şi este cazul sfinţilor în general, dar şi al monahilor, care au văzut întotdeauna în invitaţia lui Hristos „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino de urmează Mie” chemarea la votul desăvârşitei sărăcii. Ce a făcut acela? S-a întristat, pentru că avea multe bogăţii, iar acest lucru L-a determinat pe Domnul să spună ucenicilor un cuvânt teribil de greu, ce a căzut ca plumbul şi peste ei şi peste noi:

“Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia cerurilor“.

Un cuvânt greu şi absolut neconvenabil şi neconfortabil! Căci, acestui soi de devotament şi angajament nu numai bogatul de astăzi i-a întors spatele, plecând acasă întristat, ci şi foarte mulţi dintre noi.

Mulţi oameni întorc şi astăzi spatele Creştinismului, ori preferă un Creştinism doar al primei faze. Aceştia, poate, s-ar fi bucurat ca tânărul să nu-L fi provocat pe Hristos să ridice ştacheta atât de sus şi să arate ce vasăzică adevăratul Creştinism! Le-ar fi convenit de minune, probabil, un Creştinism prohibitiv şi care să privească doar relaţiile interumane! Hristos, însă, arată că adevăratul Creştinism nu ne cere doar să fugim de rău, ci să şi căutăm binele şi să-l săvârşim pe el cu toată fiinţa noastră. Mai mult decât atât, Hristos arată bogatului din evanghelie că, dacă voieşte să fie desăvârşit, trebuie să renunţe tocmai la ceea ce iubea el mai mult - avuţiile sale.

Ar putea părea unora că Mântuitorul are ceva cu bogăţia!… Atenţie, însă, care este învăţătura Lui cu privire la bogăţie şi sărăcie: nici bogăţia şi nici sărăcia nu pierd ori mântuiesc prin ele însele. Veţi vedea bogaţi la care avuţia naşte îngâmfare, mândrie, auto suficienţă, lăcomie, nemilostivire, împietrire, dar veţi vedea şi oameni cărora bogăţia nu le-a luat minţile şi nu le-a afectat credinţa ori dragostea faţă de Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte de dreptul Avraam care, deşi era cel mai bogat om de pe pământ, striga din mijlocul bogăţiei lui: „pulbere şi cenuşă sunt eu“! (Fc. 18, 27] Şi a iubit pe Dumnezeu atât de mult, încât a fost gata să-şi jertfească nu doar bogăţiile sale - ceea ce n-a făcut bogatul nostru de astăzi - ci pe propriul fiu, Isaac (Fc. cap. 22). Un alt exemplu, tot din Vechiul Testament, Dreptul Iov. Bogat, cu avuţii nenumărate, pierzându-le pe toate acestea prin îngăduinţa Domnului, L-a iubit totuşi pe El mai mult decât lucrurile cele pieritoare. Căci, deşi şi-a pierdut toată avuţia, a rămas, totuşi, credincios lui Dumnezeu şi răbdător în suferinţă (vezi cartea Iov). Un altul, Iosif din Arimatea: sfet¬nic ales, bogat, dar mare admirator al Mântuitorului Hristos, I-a dăruit Domnului propriul său mormânt ca să fie îngropat în el (Mt. 27, 57-60). Şi mai sunt şi multe alte exemple de oameni pentru care bogăţia nu a fost numaidecât pierzare. Hristos nici nu a afirmat că este cu neputinţă bogatului să intre în împărăţia Cerurilor, ci a spus doar că-i va fi foarte, foarte greu să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semenul său mai mult decât avuţiile sale…

Atenţie că nici sărăcia nu este virtute, dacă nu este dublată de „sărăcia cu duhul“! Sărăcia poate şi ea împietri, înrăi şi neferici, ducând la hoţie, la dorinţă de câştig urât, la invidie faţă de cei care au mai mult, ori la veşnică nemulţumire cu propria stare, lucruri care nu vor zidi niciodată duhovniceşte. Altundeva trebuie căutat înţelesul cu care Dumnezeu ne previne că bogăţia este periculoasă - şi anume că ne leagă inima de ea, ne răpeşte libertatea, făcându-ne robi ai ei. Or, Hristos nu-Şi doreşte în Împărăţia Sa robi. Aţi văzut cum bogatul a cerut “să moştenească” Împărăţia Cerurilor, adică să fie stăpân peste ea? Dar cum ar fi putut fi stăpân el, de vreme ce s-a arătat neputincios de a stăpâni peste sine şi a fost robit de propria avuţie, căci, având de ales între Hristos şi avere, a preferat-o pe aceasta din urmă? Nu i-a convenit acest soi de Creştinism care cere totul! Şi, de ce oare cere totul? Ei bine, cere totul pentru că numai atunci poţi iubi „pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu totul cugetul tău, din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta” (Lc. 10, 27), când eşti gata să renunţi la toate pentru Dumnezeu. A vrut desăvârşire bogatul: iată calea desăvârşirii!

Dragii mei,
Evanghelia de astăzi ne arată tuturor că există un Creştinism simplu, comod, confortabil şi la îndemâna oricui, dar care abia dacă ne va mântui… Ce a cerut bogatul, însă? Abia aflat în pragul mântuirii, a dorit şi a râvnit la desăvârşire! De aceea i-a arătat Hristos că, dacă vrea să fie desăvârşit, atunci nu se mai poate mulţumi doar cu păzirea poruncilor, şi încă a celor mai simple… Evanghelia de astăzi nu aşteaptă de la noi, aşadar, doar să fugim de păcat, ci să ne şi agonisim virtuţile. Adică ne cere să arătăm angajament: să postim, să facem milostenie, să ne rugăm, să slujim lui Dumnezeu şi semenilor, să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, căci acestea „cuprind toată Legea şi proorocii” (Mt. 22,40).

A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele cu toată fiinţa noastră ne obligă să fim gata a renunţa la orice ne-ar putea împiedica de a alerga în urma Lui, iar bogatului de astăzi tocmai avuţiile îi stăteau în cale. De aceea pericopa evanghelică ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice ne-ar tenta ori ne-ar putea distrage de la iubirea şi comuniunea cu El, dacă vrem să putem dialoga cu El cu adevărat. Să nu fim tânărul care şi-a plecat privirea şi n-a mai putut răspunde nimic lui Hristos; n-a mai putut rămâne în comuniune, n-a mai putut fi capabil să ţintească spre desăvârşire. S-a mulţumit cu poruncile prohibitive. S-a limitat doar la a nu săvârşi răul şi, pentru aceasta, s-a arătat incapabil să mai săvârşească binele. Iată ce ne cere pericopa de astăzi!

Nu este suficient, aşadar, un Creştinism definit doar prin fuga de păcat, ci este necesar un stil de viaţă creştin, un angajament şi devotament faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele prin iubire până la jertfă, căci abia acestea vor face din noi oameni capabili să putem intra în „dialog” şi să rămânem în comuniune deplină cu Hristos, fără a-I întoarce spatele pentru că a dus Creştinismul mai departe de respingerea păcatului, la virtute şi luptă pentru desăvârşire. Evanghelia de astăzi ne cere, prin urmare, angajament creştin, luptă, jertfă, dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cu tot ce presupun acestea.

Să cerem, deci, Domnului să ne dăruiască această iubire, capabilă să ne facă să renunţăm la orice pentru El. Să-L punem, adică, pe El în centrul preocupărilor şi al vieţii noastre, iar nu celelalte lucruri - necesare şi acelea până la un punct - însă nu în aşa măsură încât să-I ia locul. Să-L iubim pe Dumnezeu, să-L slujim cu toată fiinţa noastră şi El ne va dărui moştenirea Împărăţiei de veci, Amin”.

† PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor,
Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011

28 Noiembrie 2015

Vizualizari: 1402

Voteaza:

De la pazirea poruncilor la desavarsire 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE