Strigatul orbului din Ierihon

Strigatul orbului din Ierihon Mareste imaginea.

Prin strigătul ierihoneanului, „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“, înţelegem, desigur, durerea lui, dar şi faptul că era portavocea neamului omenesc

„Şi cei ce mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu atât mai tare striga: «Fiule al lui David, miluieşte-mă!»“ Aţi recunoscut în cuvintele de mai sus, credem, strigătul sfâşietor al orbului din Ierihon. În ele se cuprind, deodată, strigătul întregii omeniri şi al fiecăruia dintre noi. Minunea vindecării orbului din Ierihon este, desigur, un eveniment concret, real, o vindecare circumcisă itinerarului pământesc-istoric al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar, ca în cazul tuturor vindecărilor, nu trebuie să privim izolat această minune, ci să ne dăm seama că ea, alături de toate celelalte, anunţă Marea Vindecare, adică mântuirea neamului omenesc. Vindecarea orbului a fost săvârşită cu puţin timp înainte de patimi, moarte şi înviere, evenimente prin care se va pecetlui lucrarea de mântuire (vindecare) a omenirii din robia păcatului şi a morţii, inclusiv, aşadar, din orbirea în care se zbătuse până atunci.

Prin strigătul ierihoneanului, „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“, înţelegem, desigur, durerea lui, dar şi faptul că era portavocea neamului omenesc. Strigătul lui nu este, însă, doar al omenirii de până la el, sau al celei contemporane lui. Este suspinul tuturor oamenilor, până la sfârşitul veacurilor. În acest sens am spus că este şi strigătul nostru, al fiecăruia.

Spre deosebire de semenul nostru din Ierihon, care suferea de o orbire fizică, cu un anumit diagnostic, care - cu mijloacele moderne de astăzi - ar putea fi acum vindecată, noi suferim, trebuie să recunoaştem smerit, de o orbire mult mai gravă, cea a ochilor sufletului, pe care numai Mântuitorul ne-o poate vindeca. În suspinul ierihoneanului recunoaştem propriul nostru suspin: ca şi el, ne dăm seama că numai Iisus, Fiul lui David, ne poate lecui. Desigur, fără a ne exclude pe noi, preoţii, mărturisim acum că ori de câte ori recitim acest episod (la fel şi altele similare) simţim în strigarea lui şi suspinul frăţiilor voastre, mai ales a celor pe care vă ştim că aveţi o suferinţă fizică sau sufletească mai grea, o problemă de familie mai delicată etc. Privindu-vă în aceste momente, parcă vă auzim multora strigarea, chiar nerostită cu voce tare: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă, ajută-mă să mă însănătoşesc! Sau: Vindecă, Doamne, pe cei din familie: tata, mama, fratele, copilul. Sau: ajută-mă să-mi găsesc un serviciu, sa pot supravieţui, să-mi plătesc datoriile; să găsesc un om de caracter pentru căsătorie; să văd şi să înţeleg mai bine rostul vieţii mele pe pământ, că uneori mă simt parcă orb. În rezumat: miluieşte-mă, mântuieşte-mă! Sunt strigăte justificate, cu probleme şi dureri personale, pe care le rostim deseori, privind spre cer. Dar, strigând pentru noi şi cei dragi ai noştri, să nu uităm a striga şi pentru durerile neamului nostru românesc, pentru orbirea lui, pentru decăderea lui, pentru suferinţele de tot felul, dar, mai presus de toate, pentru mântuirea lui. Făcând aşa vom urma pilda tuturor sfinţilor români, dar şi a altor iluştri înaintaşi, care, uitând de ei şi durerile personale, şi-au identificat idealurile cu idealul naţiunii, acela de a vieţui ca un popor demn, nerobit nici de străini, nici de boli, nici de patimi!

Prof. Univ. Vasile Gordon
Sursa: ziarullumina.ro
 

.

21 Ianuarie 2016

Vizualizari: 596

Voteaza:

Strigatul orbului din Ierihon 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE