Duminica slabanogului din Capernaum

Duminica slabanogului din Capernaum Mareste imaginea.

R. Radulescu: In Capernaum, Mantuitorul Hristos savarseste mai multe minuni. De aici capata faima si numele de vindecator, de persoana care face ceea ce nu mai facuse nimeni pana atunci. Este adus la El un slabanog, un paralizat. Mantuitorul Hristos ii iarta pacatele pentru a vindeca o neputinta fizica a acestui om. Parinte profesor, reiese de aici ca pacatul este legat sau chiar provoaca suferinta. Pacatul este prezent in viata fiecaruia dintre noi, a tuturor oamenilor de la Adam incoace. Unele pacate sunt mai grele, mai mari, altele mai mici. Dar ma gandeam, cum provoaca o suferinta in mine faptul ca mint sau ca desfranez? Ce legatura este intre pacat si suferinta sau cum ma provoaca pacatul pe care il savarsesc?

Pr. Coman: Este o legatura imediata si stransa intre pacat si suferinta, iar Evanghelia de astazi ne arata tocmai acest lucru. Putem intelege aceasta legatura numai in conditiile in care intelegem faptul ca inceputul si suportul existentei omenesti este unul duhovnicesc, sufletesc; ca materia din noi, biologia noastra, fizicul nostru exprima o realitate, o existenta spirituala sau duhovniceasca. In conditiile in care intelegem ca noi existam la nivel sufletesc si ne exprimam la nivel trupesc, daca vreti. Pacatul este tocmai o modificare negativa la nivelul functionarii suportului sufletesc sau duhovnicesc al existentei noastre. Pacatul este un atentat la adresa lumii noastre sufletesti, o violentare a componentei duhovnicesti a firii noastre.

Este o scurtcircuitare a legilor care guverneaza bunul mers al vietii noastre sufletesti. Asa cum te doare cand, din intamplare, calci intr-o groapa si iti rupi piciorul, tot asa ar trebui sa te doara sufleteste cand minti pe cineva, sau cand inseli, etc. Sunt multi oameni care simt durere sufleteasca atunci cand, cu voie sau din greseala, fac astfel de lucruri. Dupa cum sunt si semeni de-ai nostri care nu simt nici o suferinta in astfel de situatii. Dar asta nu inseamna ca pacatul nu le afecteaza fiinta lor duhovniceasca. Le-o afecteaza pana cand o perverteste intru totul si percep raul drept bine. Pacatul este un esec existential. De altfel, cuvantul folosit in greceste pentru pacat, amartia, inseamna etimologic esec, neatingerea tintei. Ce inseamna esec? Inseamna ca un lucru care, conform firii lui, trebuie sa se intample intr-un anumit fel, se intampla altfel, se intampla gresit, sau, pur si simplu, nu-si mai implineste rostul.

R. Radulescu: Cine stabileste cum trebuie sa se intample?

Pr. Coman: Firea lucrurilor. Felul in care noi suntem facuti. Orice creatura are inscris in sine adevarul sau ratiunea ei de a fi, sensul existentei sale, finalitatea pentru care exista. Firea adevarata a marului este sa creasca si sa rodeasca mere care sa arate asa cum arata merele din soiul respectiv. Tot asa si omul este facut pentru a exista intr-un anume fel, cu un anume rost. Daca marul nu face mere sau daca le face rele vom spune despre el ca nu este bun. Daca omul este facut sa iubeasca pe semenii sai, atunci cand ii uraste, ii minte, ii inseala este un om rau. Este un om rau nu pentru ca face rau altora, ci pentru ca rodeste roade rele, impotriva firii sale, care este facuta sa rodeasca roade bune. Iar rodirea rea ii altereaza firea pana la pervertire. Alterarea firii la nivel sufletesc ar trebui sa doara mai mult decat alterarea firii fizice, adica ranile sau suferintele fizice de orice fel. Daca nu doare nu inseamna ca nu se produce raul, ca nu este afectata firea, ci inseamna ca este deja atat de afectata incat nu mai simte nimic.

Se spune si in popor ca obiceiul este o a doua natura. Daca obiceiul este rau, cea de-a doua natura este rea. Morala nu este intai de toate o conventie, ci este reflexul adevarului existentei noastre in act, in manifestarile noastre, in viata noastra. Sigur ca pentru a deveni accesibila perceptia pacatului, a trebuit sa stabilim foarte multe conventii: legi, liste de pacate de exemplu, cataloage cu pacate mai grave si mai putin grave. Trebuie sa intelegem ca aceste cataloage sau liste de pacate reflecta adevarul lucrurilor. Multi dintre semenii nostri se consoleaza cu gandul ca pacatuind n-au facut decat sa incalce o conventie, o porunca sau un sfat. Se inseala amarnic, incalcarea poruncii nu este importanta. Important este ca se intampla raul in el, inauntrul firii lui.

Pana la urma, toate pacatele sunt un atentat la capacitatea noastra de a iubi, intrucat iubirea este ratiunea ultima de a fi a omului. De aceea, tot ceea ce conduce la iubire sau exprima iubirea este lucru bun, iar tot ceea ce impiedica sau afecteaza capacitatea noastra de a iubi este pacat. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca pacatul este alunecarea firii de la ratiunea pentru care exista. Ochiul nostru are functia de a recepta realitatea din jur si de a transmite informatia creierului. Dar nu se epuizeaza aici lucrarea lui. Va trebui sa ne intrebam de ce trebuie omul sa vada realitatea care-l inconjoara?! Pentru a se bucura de ea, pentru a o iubi. Daca privirea lui serveste aceasta finalitate, atunci se inscrie in adevarul firii sale si intareste capacitatea ei de a iubi.

Daca privirea lui nu serveste acestui scop, ci are scopuri viclene: priveste pentru a pofti pentru sine lucrurile, priveste pentru a pofti spre desfranare, priveste pentru a-si insusi lucrul altuia, priveste pentru a barfi etc., atunci privirea este cazuta de la rostul pentru care exista si este pacatoasa, contribuind la distrugerea capacitatii omului de a iubi, la distrugerea ratiunii pentru care exista. Nu mai slujeste relatia frumoasa dintre oameni, sau raportarea noastra corecta si sanatoasa la realitatea inconjuratoare, ci slujeste o raportare patimasa, cultiva patima noastra, pofta noastra trupeasca. Nu este rau sa privim frumusetea lumii acesteia, oamenii frumosi, barbatii frumosi, femeile frumoase. Important este cu ce ochi privim, cum spune poporul! Daca privim cu pofta si cultivam in noi imbolduri trupesti primitive si animalice, este una, dar daca privim admirand frumusetea acestei lumi si mergem, eventual, la Creatorul, care le-a facut pe toate, atunci este cu totul altceva. Orice organ al nostru si orice functie se pot inscrie in adevarul sau, in rostul initial corect si sanatos, sau pot deraia de la acesta, pot esua si pot sluji stari decadente.

Acesta este pacatul. Minciuna este un pacat pentru ca omul nu este facut sa minta, ci este facut sa spuna adevarul. Cand recurge omul la minciuna? Atunci cand vrea sa amageasca sau sa insele pe celalalt; cand vrea sa-si acopere lipsurile si neputintele. Minciuna, desi pare ca ne rezolva, in realitate ea nu ne rezolva. Rezolva aparent o situatie imediata, dar in adancul nostru, in adancul fiintei noastre, se inregistreaza un esec, bifam apelarea unui instrument neconform constructiei noastre psihosomatice.

Noi nu suntem facuti din minciuna, noi suntem facuti din adevar. Apeland la minciuna, apelam la ceva care este impotriva propriei noastre firi.

Esecul se inregistreaza undeva in noi. Si minciuna, si inselaciunea, si trufia, si desfranarea, si betia, si hotia, toate acestea se inregistreaza in adancul fiintei celui care le savarseste, ca lucruri neconforme cu adevarul propriei existente, lucruri care sapa la temelia sanatatii noastre sufletesti. Rationalitatea creatiei ne spune acest lucru. Orice componenta a creatiei are un sens, are o ratiune de a fi. Cand lucrurile pe care le facem se inscriu in realizarea acestui sens si al ratiunii pentru care exista, atunci suntem in adevarul existentei noastre, nu suntem in pacat.

R. Radulescu: Iar acumularea, inregistrarea acestor nereusite in noi, a acestor esecuri, cum le spuneti, provoaca de la sine o suferinta ulterioara? Pentru ca imediat nu suferim. Ne este chiar bine prin pacatele pe care le facem. Avem un interes si ne urmarim interesul mintind, sa spunem. Ati vorbit despre privirea patimasa. Instinctual aproape, vine si gandul atunci cand privesti si te duce la ceva care nu trebuie sa se intample. Cum se declanseaza mecanismul suferintei? Si va intreb acum, suferinta este doar rodul pacatelor sau omul sufera si pentru altceva?

Pr. Coman: Daca am fi un pic atenti sau am beneficia de o anumita trezvie a constiintei, ar trebui sa recunoastem ca cei mai multi dintre noi ne ducem existenta intr-o semi-inconstienta sau intr-o inconstienta totala. Cei care mai au un pic de constiinta, imediat dupa savarsirea pacatului vor avea gustul amaraciunii. Acea intristare este semnalul pe care i-l da propria constiinta.

R. Radulescu: Un sentiment al vinovatiei?!

Pr. Coman: Nu! Nu vinovatie, ci amaraciune! Amaraciunea pe care o traieste cineva in urma unui esec. Daca vrei sa intalnesti pe cineva si nu ai reusit sa-l intalnesti, ai o amaraciune ca nu l-ai intalnit. Ţi-e drag de persoana iubita, vrei sa-i faci o bucurie si n-ai reusit, ai amaraciunea ca n-ai facut-o. Nu discutam in termenii vinovatiei si ai nevinovatiei, pentru ca o astfel de perspectiva ne duce in alta directie.

Cum ajungem de aici la suferinta fizica? Foarte simplu. Medicina de astazi ne confirma acest lucru. Ce ne confirma? Ca stresul, de exemplu, o prelungita stare de ingrijorare sufleteasca, o prelungita stare de intristare, o prelungita stare de amaraciune, toate ne conduc la disfunctii fizice. Genereaza uneori cancerul, boli cumplite, absolut nemiloase. Aceasta perspectiva medicala confirma adevarul pe care Mantuitorul Hristos il spune, anume ca la temelia suferintei fizice este pacatul. Este motivul pentru care, inainte de a vindeca trupeste, Mantuitorul vindeca sufletul paraliticului, iertandu-i pacatele.

Este foarte limpede totul, dupa parerea mea. Cand mecanismul sufletesc nu functioneaza corect, cand noi inregistram esec dupa esec, amagire dupa amagire, inselaciune dupa inselaciune, lucrurile acestea se concentreaza si exercita o presiune fantastica asupra sistemului informational, energetic, care genereaza dupa aceea disfunctii la nivelul intregului mecanism psihosomatic, mecanism care functioneaza in temeiul acestor informatii sufletesti. De aici, foarte repede, se ajunge la tulburarea sanatatii fizice. Ne ingrasam prea mult, uneori. De ce ne ingrasam?! Este lacomia o cauza?! Lacomia este o chestiune sufleteasca, nu este o chestiune trupeasca.

R. Radulescu: Dar nu numai, exista niste dereglari fizice…!

Pr. Coman: Dereglari fizice care pot avea si alte cauze. Ce mi se pare important in intrebarea dumneavoastra este daca prin suferinta platim numai pacatele noastre sau si altceva? Aici, adevarul Evangheliei Mantuitorului Hristos si al Bisericii este foarte clar: exista o solidaritate umana, o complicitate daca vreti, prin care nu platim doar pacatele noastre, ci platim si pacatele celorlalti. Se vede limpede. Nu se poate ca un parinte care are o viata dezordonata, dezechilibrata, care merge din pacat in pacat, sa lase o mostenire sanatoasa pruncilor sai. Nu, acela va da o mostenire din start viciata, mostenire care este urmare a pacatelor parintilor, de care „beneficiaza”, iertati-mi expresia, copiii. Sigur, sunt unele mai grosolane, mai primitive care se vad, cele mai multe nu se vad, dar exista. Eu, o data cu varsta, am constientizat aceasta responsabilitate si mi se pare a fi un pic cam tarziu.

Este o foarte mare responsabilitate a parintilor, ce mostenire sau zestre sufleteasca lasa copiilor. Exista dupa aceea o solidaritate a comunitatii. Intre noi, cum spunea Parintele Dumitru Staniloae, marele nostru teolog, exista o comunicare reala la nivel sufletesc. Natura umana, spunea Parintele Staniloae, recapituland invatatura Bisericii, nu este intrerupta intre individ si individ. Pentru ca natura umana nu se epuizeaza in fizic. Ea contine si componenta sufleteasca, duhovniceasca. Natura umana dintre noi este subtiata. Cu cat relatia dintre doua persoane prinde contur, cu cat are o consistenta mai mare, cu atat mai mult se ingroasa aceasta legatura. Atunci, prin aceste legaturi, exista ca in vasele comunicante, o comunicare.

Nu se poate ca eu sa traiesc intr-o comunitate unde domina marasmul moral, decadenta, si sa fiu curat, sa nu fiu afectat. Nu se poate. Voi fi influentat in starea sanatatii mele sufletesti si in starea sanatatii mele trupesti. De aceea, ati vazut, cand intram intr-o manastire, unde stradaniile sunt mult mai mari spre o viata curata, ne simtim toti bine, beneficiem de aceea atmosfera pe care au creat-o participantii la comunitatea respectiva. Asa si in comunitate: intr-un oras ca al nostru, foarte mare, in care se intampla foarte multe rele, in care colcaie, iertati-mi expresia, pacatul, nu putem sa ne sustragem. Toti vom suferi. Noi ca preoti, cand se intampla sa fim la capataiul unor bolnavi tineri, sau sa slujim inmormantare unor tineri, care este o mare drama, constientizam acest fapt. Constientizam si ne intrebam ca in Evanghelie, ale cui pacate au generat suferinta sau moartea cuiva? Ei bine, este posibil sa fi fost ale parintilor sau ale concitadinilor. Sa nu creada cineva ca pacatul sau esecul sau existential il afecteaza numai pe el. Nu! Afecteaza casa lui, afecteaza comunitatea in care traieste, afecteaza lumea intreaga.

R. Radulescu: Cum se poate, parinte profesor, pana la urma opri acest flux al raului? Pentru ca vorbiti de o contaminare. Cum reusesc sa o opresc, sa o blochez?

Pr. Coman: Biserica este o astfel de tentativa daca vreti, vorbind despre comunitatea liturgica, eclesiala, intai de toate. Atunci cand ne adunam la biserica, la slujba, la Dumnezeiasca Liturghie, ne straduim, cat putem fiecare, sa ne curatim un pic de raul din noi. Ne lasam pacatele, poftele, minciunile, amagirile noastre afara. Si realizam, iata, o societate un pic mai sanatoasa. Exista un instrument extraordinar, pe care cred ca trebuie sa-l punem in discutie cu acest prilej, si anume Spovedania, curatia sufletului, baia sufletului, care este marturisirea pacatelor sub epitrahilul preotului si in fata lui Dumnezeu. Spovedania este o foarte mare taina, este o sansa absolut extraordinara, de care oamenii nu beneficiaza pentru ca nu vor.

Nu ravnesc la ea decat un numar mic de oameni. Ma bucur sa lansez prin microfonul dumneavoastra acest apel: toti simtim povara pacatelor, lantul cel greu al pacatelor, cum spune canonul sfantului Andrei Criteanul. Este cumplit, mai ales la o anumita varsta. Agonisim pacatele din tineretile noastre. Unele esecuri repetate se transforma in reflexe, in complexe grele, in tragedii sufletesti, din care nu mai putem iesi. Suntem ca niste asfixiati sub povara propriilor noastre esecuri existentiale, a propriilor pacate. Ei bine, exista sansa iesirii de sub presiune, din zgura care se aseaza pe sufletul nostru si care pare a nu ne mai da nici o sansa. Deseori cadem in deznadejde. Exista sansa fantastica a spovedaniei.

Preotul nu este psiholog. El nu dezleaga in numele lui, ci in numele lui Dumnezeu. Acolo este cheia si dezlegarea. Asa cum ne spalam trupeste de praful si mizeria care se aseaza pe noi intr-o ora in Bucuresti, tot asa ne putem spala si duhovniceste, la duhovnic. Cine nu a facut experienta aceasta sa o faca! Cine poarta povara pacatului, a oricarui pacat, sa mearga la preot si sa marturiseasca pacatul cu parere de rau. Este cea mai fantastica terapie. Altfel, raul sta acolo, inauntru, si creeaza o stare sufleteasca inconfortabila, ca sa folosesc un eufemism.

Este prilejul sa spun un cuvant despre iertare. De ce este atat de importanta iertarea?! Pacatul nostru afecteaza pe semenii nostri si, in ultima analiza, daca mergem cu gandul pana la capat, aduce ofensa lui Dumnezeu Insusi. Pacatul, perceput ca realitate duhovniceasca, separa pe om de Dumnezeu. De aceea relatarea Sfantului Matei este concentrata pe iertarea pacatelor paraliticului.

Esentiala si primordiala pentru recuperarea sanatatii, a starii de normalitate, este recuperarea relatiei cu Dumnezeu. Iertarea pacatelor vine de la Fiul lui Dumnezeu si aceasta presupune o putere: „Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele…!” (9,6). De aceea, depasirea consecintelor pacatului este posibila prin iertare. Iertarea este o miscare sufleteasca, o miscare launtrica, duhovniceasca, singura in masura sa refaca relatia dintre cel care greseste si cel caruia i se greseste.

Pr. Constantin Coman,

“Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor"


 

 

.

07 Iulie 2015

Vizualizari: 2989

Voteaza:

Duminica slabanogului din Capernaum 5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE