Duminica vindecarii a doi orbi si a unui mut din Capernaum

Duminica vindecarii a doi orbi si a unui mut din Capernaum Mareste imaginea.

Hristos, Vestitorul Imparatiei si Medicul universal - (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum) Matei 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Evanghelia din Duminica a 7-a după Rusalii are o structură focalizată pe imaginea Mântuitorului ca Doctor al oamenilor și pe vindecările Sale ca semne ale Împărăției vestite pretutindeni: Îl vedem pe Iisus întorcându-se la Capernaum, urmat de doi orbi în casa Sa, unde-i vindecă pe seama credinței lor, minune urmată imediat de tămăduirea unui mut demonizat, descrisă lapidar și sugestiv, și de reacția diferită, de minunare a mulțimilor, și de indignare a elitei religioase a lui Israel. În final, avem imaginea procesiunii vestitoare și atottămăduitoare a lui Iisus.

O mare parte din Evangheliile rostite în duminicile de după sărbătoarea Rusaliilor au în vedere tocmai dimensiunea tămăduitoare a lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, accentuând continuarea acesteia în Biserica întemeiată la Cincizecime. Chiar acest caracter multiplu al vindecării de la Capernaum, a doi orbi și a unui surd, are un tâlc simbolic, decriptat de exegeții patristici: cei doi orbi sunt Israelul (celor două regate) vechi care suferă de orbire, iar mutul demonizat, neamurile păgâne a căror limbă e legată, pătimind în afazie duhovnicească și în incapacitatea de a dialoga cu Dumnezeu.

Hristos, Doctorul umanității, provoacă dialogic conlucrarea pacienților
Ne putem închipui mulțimea de năpăstuiți care-L îmbulzea pe Iisus, descrisă de altfel în multe locuri evanghelice, căutând să-L atingă, pentru că ieșea din El o putere care-i vindeca pe toți. La fel se petrec lucrurile în preajma marilor sfinți și duhovnici cercetați necontenit de oamenii cu mari necazuri și boli incurabile, ajunși în situații-limită de viață. Dintr-o astfel de mulțime de oameni se desprind, așadar, doi orbi care-L urmăresc cu nădejde pe Iisus și-I cerșesc mila, numindu-L „Fiu al lui David”, adică Îi recunosc identitatea și calitatea de rege mesianic, moștenitor al tronului davidic pomenit de profeți. Dialogul terapeutic dintre cei doi orbi și Medicul ceresc a avut loc în casă, iar nu pe cale, vindecarea petrecându-se înlăuntru, iar nu în văzul mulțimii, din motive de discreție și modestie. Iisus, Medicul oculist al umanității, este un profesionist desăvârșit: provoacă dialogic conlucrarea pacienților, atinge ochii încremeniți în cecitate și-i deschide vederii copleșindu-i cu lumina vieții. Atunci când omul este restaurat în calitatea sa esențială de văzător al slavei lui Dumnezeu, Biserica ne prezintă vindecarea orbului din naștere, iar când ne înfățișează vindecarea generală (a lui Israel) din orbirea păcatului și obturarea vederii de către vălul Legii, ne înfățișează miracolele celor doi orbi tămăduiți de Iisus în Ierihon (Matei 20, 29-34) și în Capernaum (Matei 9, 27-35). De altfel, tot doi erau și ucenicii cu fețele triste care se întorceau în ziua Învierii către Emaus ai căror ochi erau ținuți ca să nu-L cunoască și care-L recunosc uimiți la frângerea pâinii.

Atotputernicia binevoitoare și puterea credinței fac posibilă minunea
Miracolul deschiderii ochilor împietriți reprezintă o intrare piezișă în normalitatea vederii și nu poate fi descris decât de un poet inspirat și versat, cu cuvinte potrivite, precum Tudor Arghezi:

„Mergându-şi Domnul drumurile sfinte,/ Doi orbi ieşiră Domnului nainte./ Legaţi de braţ şi spânzuraţi în bâte,/ Păreau, iscaţi din depărtare,/ O plăsmuire cu-arătări urâte,/ Cu coarne, cu spinări şi opt picioare./ Născuţi în beznă ca-ntr-un mâl de apă,/ Ei au rămas încătuşaţi de-o groapă/ Şi s-au târât şi-au dibuit domol,/ Ca mărăcinii fără de tulpină/ Pe-o ne-ntreruptă margine de gol,/ Între lumină şi-ntre rădăcină./ - Mântuitorule! strigară cât putură,/ Trimite orbilor căutătură./ Spintecă gloata cu Cuvântul,/ Că ne strivesc bolnavii şi ne ceartă,/ Şi porunceşte a cădea pământul/ De pe lumina ochilor-ne moartă./ Iisus întinse mâna şi/ S-a luminat lumea de zi” (Tudor Arghezi, Cei doi orbi, în vol. Alte cuvinte potrivite).


Întâlnirea fericită dintre atotputernicia binevoitoare a lui Dumnezeu și puterea credinței face posibil miracolul. Deși Iisus i-a interpelat pe un ton autoritar pe cei doi orbi vindecați, beneficiari ai minunii, să păstreze discreția și să nu-I aducă elogii în fața altora, semn al unui realism duhovnicesc și al unei smerenii depline, aceștia nu țin cont de poruncă și devin propovăduitori fervenți ai numelui Său în tot ținutul lor natal.


Minunea vindecării celor doi orbi este urmată imediat de cea a exorcizării unui mut care-și recapătă darul vorbirii și are un efect imediat, de cascadă, provocând uimirea poporului („niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel”), dar, în același timp, și invidia bârfitoare a fariseilor („cu domnul diavolilor scoate pe diavoli”). Finalul acestui fragment biblic, un duplex evanghelic al minunilor legate de (re)dobândirea vederii și a vorbirii, are alura unui rezumat destinat să contextualizeze și să prezinte legătura dintre propovăduirea Evangheliei Împărăției pretutindeni, în cetăți și sate, și tămăduirea tuturor prin cuvântul și lucrarea lui Dumnezeu: „Pentru aceasta a fost trimis Hristos, ca să ne învețe că a venit doar ca să facă bine și ați văzut că nu a așteptat pe cei bolnavi să vină ei la El, ci El Însuși S-a grăbit spre ei, aducându-le o îndoită binecuvântare: Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și tămăduirea bolilor lor. Și ca să facă acest lucru a mers peste tot, fără a ocoli chiar și cel mai mic sat” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 32, 3 la Matei).


„Nici iarbă de leac, nici alifie nu i-a vindecat, ci cuvântul Tău, Doamne, cel ce toate le vindecă”
Părinții Bisericii au dezvoltat acest aspect dublu al coincidenței în Hristos între medic și medicină, între terapeut și terapie, Mântuitorul fiind perceput ca Doctor universal al trupurilor și al sufletelor, antidot împotriva morții și leac euharistic al nemuririi: „În limba ebraică, Iisus înseamnă «Mântuitor», iar în limba greacă «Cel Care vindecă». Căci El este Doctorul trupurilor și al sufletelor și Tămăduitorul celor ținuți de duhuri rele. El vindecă și ochii orbilor, dar luminează și mințile. Este Doctorul șchiopilor, dar îndreaptă și picioarele păcătoșilor spre pocăință. Spune slăbănogului «Să nu mai păcătuiești»; dar spune și «Ia-ți patul tău și umblă!» Pentru că trupul aceluia era slăbănogit din pricina păcatului sufletului, a vindecat mai întâi sufletul, ca să aducă prin aceasta vindecare și trupului. Deci, dacă cineva pătimește cu sufletul, din pricina păcatelor, are Doctor! Dacă este cineva aici puțin credincios, să-I spună Lui «Ajută necredinței mele!» Dacă cineva este cuprins de suferințe trupești, să nu se îndoiască, ci să se apropie - căci le vindecă și pe acestea! - și să cunoască: Iisus este Hristos” (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza X, 13).

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos concretizată în vindecările operate de El reprezintă o continuare a unei bogate tradiții vechi-testamentare despre Dumnezeu ca Marele și Adevăratul Vindecător al lui Israel: „De vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului Dumnezeului tău și vei face lucruri drepte înaintea Lui și de vei lua aminte la poruncile Lui și vei păzi legile Lui, nu voi aduce asupra ta nici una din bolile pe care le-am adus asupra egiptenilor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Cel care te vindecă” (Exod 15, 26). De asemenea, pierderea credinței în Dumnezeu ca Medicul Adevărat și încredințarea exagerată sau exclusivă în doctorii trupești și în știința lor medicală, dincolo de legitimitatea lor justificată, dar relativă, erau considerate ca acte de necredință față de Cel care îngăduie boala și suferința, dar Care are puterea de a tămădui orice boală: „Nici iarbă de leac, nici alifie nu i-a vindecat, ci cuvântul Tău, Doamne, cel ce toate le vindecă” (Înțelepciunea lui Solomon 16, 12).

Rețetă pentru vindecarea umanității
Pierderea stării normale de sănătate a fost mereu legată de alterarea relației cu Dumnezeu, de boala și infecția păcatului, iar restaurarea ei, de reintrarea în dialog și invocarea adevăratului Vindecător: `Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine și m-ai vindecat” (Ps. 29, 2). Într-o celebră miniatură medievală (Rouen, 1520), Hristos este înfățișat în ipostaza de Medic universal și Farmacist, stând așezat la tejgheaua farmaciei cerești a Bisericii și scriind o rețetă medicală pentru Adam și Eva, protopărinții umanității, care pășesc timizi către El. Rețeta vindecătoare este El Însuși, Întruparea Sa și primirea cuvintelor și a Tainelor Sale în Biserică. Hristos moștenește titlul de Medic primar, iar profeții și sfinții pe cel de doctori fără de plată ai bolilor oamenilor.

Momentul istoric concret al Întrupării este prezentat de Sfântul Grigorie de Nyssa ca unul strategic ales de Dumnezeu, legat de taina transmiterii răului şi a terorii lui în istorie, dar şi al terapiei totale împotriva infecţiei răului, pusă la cale de Dumnezeu ca Medic al umanităţii: „Poate chiar, mi se pare mie, vom explica aşa de bine că Domnul n-a trebuit să vină de la început şi n-a pregetat să-şi manifeste dumnezeirea Sa decât în ultima vreme: pentru că trebuia să se amestece în viaţa omenească ca să curăţească umanitatea de păcatul său, i-a trebuit s-aştepte până ce răul s-a înrădăcinat adânc şi până ce duşmanul se răspândise pretutindeni. Atunci, Evanghelia o zice, El a adus securea la rădăcina pomilor. Asemenea fac medicii cei mai destoinici: pe măsură ce fierbinţeala cuprinde organele şi infecţia continuă să stânjenească, îngăduie să înainteze boala până ce-atinge apogeul şi-n toat-această vreme impun pacientului un regim necruţător. Numai atunci când răul se stabilizează ei prescriu un tratament: afecţiunea este atunci pe de-a întregul declarată. Aşişderea, Doctorul sufletelor noastre suferinde aştepta ca boala păcatului, care doborâse firea omenească, să fie pe deplin arătată ca să nu poată să-i scape nici un viciu grijii sale; în medicină, nu se pot trata decât tulburările evidente. De ce-n vremea lui Moise, când tot trupul se stricase întru păcat, n-a venit El să-i dăruiască vindecare?” (Omilie la Naşterea lui Hristos).

Taina smereniei Domnului este prezentată prin diverse imagini biblice ori culturale, printre care şi cea a slujirii umile a medicului aplecat peste suferinţe şi mirosurile ei urâte pentru însănătoşirea celor bolnavi. Sfântul Grigorie de Nazianz prezintă în venirea Cuvântului la oameni ca pe leacul cel mare dăruit de Dumnezeu în cadrul pedagogiei Sale de restaurare şi de tămăduire a relelor provocate de căderea omului, concretizate într-o idolatrie poliformă şi o cumplită pervertire morală: „Şi după ce mai întâi a fost pedepsită în felurite chipuri, pentru multele lui păcate, vlăstărite de rădăcina răutăţii, după diferite pricini şi vremuri prin cuvânt, prin lege, prin profeţi, prin binefaceri, prin ameninţări, prin plăgi, prin apel, prin focuri, prin războaie, prin biruinţe, prin înfrângeri, prin semne din cer, prin semne din văzduh, din pământ, din mare, prin schimbări nenădăjduite de oameni, de cetăţi, de neamuri, lucruri prin care strădania era în scopul strivirii răutăţii, la urmă de tot se simte nevoie de un leac (pharmakon) mai mare, pentru bolile din ce în ce mai cumplite, pentru măcelurile dintre oameni, pentru preacurvii, pentru jurăminte strâmbe, pentru desfrânări între bărbat şi bărbat, pentru închinare la idoli şi pentru mutarea închinării de la Ziditorul la făpturi, răul cel mai din urmă şi cel mai întâi dintre toate relele” (Omilia 39).

Lucrarea mântuitoare ca tămăduire are în vedere vindecarea omului întreg
Una dintre cele mai profunde imagini ale Întrupării care ţine de aspectul soteriologic general al acesteia este cea a lui Hristos, Bunul samarinean, pogorându-Se ca un medic umil la uriaşul bolnav care este omenirea întreagă de la Apus până la Răsărit: „Venit-a între noi smerit Creatorul nostru ca făptură: Cel care ne-a plăsmuit pentru noi a fost creat: Dumnezeu înainte de veci, om în timp, ca să-i libereze pe oameni de timp. Vino, Doctore iscusit, să ne vindeci tumoarea. De la Răsărit şi până la Apus zăcea neamul omenesc ca un uriaş bolnav şi dorea după un medic iscusit: Acesta şi-a trimis pe rând slujitorii săi, iar apoi a venit El Însuşi, când toţi disperaseră scăpătând în deznădejde”.

Lucrarea mântuitoare ca tămăduire nu se raportează doar la rănile trupeşti, ci are în vedere vindecarea omului întreg, trup şi suflet. Boala omului pe care Mântuitorul trebuie să o vindece este tumoarea mândriei. Remediul, leacul, medicamentul este moartea pe Cruce a lui Hristos şi Euharistia care face prezentă în chip nesângeros jertfa hristică. Tumoarea mândriei este întinsă, dar umflată şi goală pe dinăuntru, lipsită de substanţă. În acelaşi timp, ea este o boală, fiind o excrescenţă cauzată de păcatul originar al neascultării de Dumnezeu, deoarece oamenii, în loc să fie mulţumiţi în chip realist cu recunoaşterea fiinţei lor, cu deplina lor umanitate, au dorit să fie ca Dumnezeu. De aceea mândria este originea şi rădăcina tuturor păcatelor, iar salvarea se poate petrece prin smerenia desăvârşită a Medicului divin. Prin tumoare nu se înţelege vreun beteşug al trupului, ci umflarea de vanitate şi mândrie, care într-un anumit sens este păcatul originar. Pentru a vindeca această tumoare a venit Hristos ca Medic smerit.

Reiterarea episodului evanghelic al vindecării orbilor și mutului în context liturgic, în casa Domnului, unde avem o perpetuă împlinire euharistică a cuvintelor sfinte, are mereu rolul de a-L aduce pe Marele Doctor să se atingă și de ochii noștri și să dezlege limba noastră legată de răutăți demonice, să ne cuminecăm cu lumina Sa și să sorbim cuvintele Sale tămăduitoare, menite să ne scoată pe toți cei din Israelul cel nou, fiecare suflet și fiecare comunitate, din starea de afazie duhovnicească, din inerție și nerodire, prin redobândirea unor ochi vii și a unui rost doxologic, de-Dumnezeu-slăvitor și cu-Dumnezeu-grăitor.

Pr. Lect. Dr. Jan Nicolae
Sursa:ziarullumina.ro

 

07 August 2016

Vizualizari: 137

Voteaza:

Duminica vindecarii a doi orbi si a unui mut din Capernaum 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE