Biserica, corabia mantuitoare in furtunile veacului

Biserica, corabia mantuitoare in furtunile veacului Mareste imaginea.

Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar el le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

După întristarea provocată de omorârea mişelească a lui Ioan Botezătorul, Evanghelistul Matei ne spune că „Iisus a plecat singur, cu corabia, în loc pustiu“ (Mt. 14, 13) ca să se roage, dar a fost aflat de mulţimile de oameni din cetăţi („cinci mii de bărbaţi cu femeile şi copiii lor“) cărora le-a vindecat bolnavii şi pe care i-a hrănit către seară din cina iubirii care sporeşte merindele şi face din puţin mult. Ucenicii, îndemnaţi mai întâi să hrănească ei mulţimea de oameni, după petrecerea lor minunată cu Domnul, au fost siliţi de Acesta să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor (Mt. 14, 22). Aşadar, ucenicii călătoresc cu corabia cu care Domnul a venit în pustia unde S-a rugat şi apoi a hrănit şi a vindecat sărmanii.

Petru caută confirmarea lui Hristos

După liberarea şi binecuvântarea acestora Iisus s-a retras în munte pentru rugăciune în singurătate, la ceasul înserării şi, în mod sigur, şi în toiul nopţii. Ne sare în ochi contrastul între tihna rugăciunii sihăstreşti a Domnului şi învolburarea corabiei ucenicilor în valurile potopitoare şi vânturile împotrivitoare. Domnul Se roagă în suflarea lină a Duhului, iar corabia se împleticeşte în faţa vântului potrivnic. În momentul spaimei celei mai mari, Iisus a venit la ucenici, către corabie, umblând pe apă, „la a patra strajă din noapte“ (Mt. 14, 25). Adică cândva între orele 3:00 şi 6:00; căci evreii împrumutaseră de la romani împărţirea nopţii în 4 străji a câte 3 ore. În puterea nopţii, în punctul culminant al primejdiei, Domnul vine umblând pe mare către corabia ucenicilor Săi, istoviţi de vâslirea împotriva furtunii şi copleşiţi de spaima sporită de bănuiala unei năluciri demonice. Nu era nălucire, ci era strălucire căci, aşa cum S-a schimbat la Faţă pe muntele Taborului la ceas de rugăciune în preajma celor doi ucenici săgetaţi de lumina dumnezeiască, tot astfel Faţa Domnului strălucea de departe în puterea nopţii, în mijlocul furtunii. Dacă cei trei martori de pe Tabor au căzut cu faţa la pământ, acum toţi ucenicii, văzându-I lumina, sunt loviţi de spaimă ţipătoare. La strigătul lor, urmează prompt răspunsul Domnului care confirmă prezenţa Sa în lumina acelei străluciri înfricoşătoare: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi“ (Mt. 14, 27). Teama lor însă nu se potoleşte decât odată cu furtuna şi cu izbăvirea lui Petru verhovnicul din încercare, prin mâna puternică a Domnului şi prezenţa Sa deplină în corabie. La dorinţa lui de a avea o confirmare directă, personală, la îndemnul Domnului, Petru se coboară din corabie şi calcă pe mare, păşeşte pe valuri ca pe uscat, dar îndreptându-se spre Iisus, odată crescându-i în suflet temerea în faţa vântului potrivnic, începe să se scufunde şi să ceară grabnic ajutor: „Doamne, scapă-mă!“ (Mt. 14, 30). Aceasta este rugăciunea cea mai des rostită în văzduhul istoriei de oamenii ajunşi la capătul răbdării, la ceas de mare primejdie ori la ananghie, în faliment existenţial ori pe buza neantului: „Doamne, scapă-mă!“ Răspunsul este felurit, după fiecare situaţie concretă de viaţă, dar întotdeauna în miezul lui se află mâna puternică a Domnului. Dacă astăzi există ocupaţia de salvamar ori de salvator, iată că primul dintre ei a fost Iisus, conferindu-i acestei îndeletniciri prestigiu şi un statut de nobleţe.

Când stihiile se mută înlăuntru

Atâta vreme cât ochii lui Petru au fost aţintiţi spre Domnul, furtuna nu avea efect asupra lui, dar atunci când privirea s-a abătut în afara Feţei Domnului urgia stihiilor dezlănţuite s-a mutat înlăuntrul său sporindu-i îndoiala, pentru care este mustrat după salvarea sa: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Mt. 14, 31). Deci îndoiala este semnul puţinei credinţe şi alungătoarea încrederii. Îndoiala este dezbinare lăuntrică, pierderea idealului, debusolarea în momentele delicate ale existenţei. Credinţa este opusul acestora: unitate interioară, ideal ferm şi bună orientare în primejdii, iar toate acestea ca urmare a privirii neabătute la ţinta eshatologică care este Hristos Domnul, busola vieţii noastre. Urcând Domnul în corabie, aduce pacea Sa şi în sufletele ucenicilor, şi în natura dezlănţuită, urmată de închinare ca semn al recunoaşterii dumnezeirii Lui, sursa adevărată a acestei pacificări depline: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu“ (Mt. 14, 33).

Corabia pe care Domnul o încredinţează ucenicilor Săi şi pe care revine în furtună, umblând pe valurile învolburate ale istoriei, este un semn profetic al Bisericii ca arcă a salvării umanităţii şi a făpturilor. Deloc întâmplător, bisericile noastre au această formă simbolică de corabie, iar Hristos, Cel care stă la cârmă, este noul Noe, adică Cel care salvează lumea din potopul secularist al istoriei. La prora ori la catargul corabiei se află Fecioara Maria, Maica Domnului, ea însăşi proră eshatologică a Bisericii, cristelniţă, potir şi arcă a mântuirii, aşa cum o cinstim în acest răstimp liturgic al Postului Adormirii Sale, în slujba Paraclisului şi a Acatistului său spunându-i: „Bucură-te, corabia celor ce vor să se mântuiască!; Bucură-te, limanul celor ce umblă cu corăbiile acestei vieţi“. De multe ori, în absida altarului, este înfăţişată Maica Domnului ca ancorare a corabiei Bisericii în limanul Împărăţiei şi ajutor puternic pentru lina „trecere dincolo“ (Mt. 14, 34) a tuturor celor din „mântuitoarea corabie“. Maica Domnului este icoana Bisericii, arca noetică, profetică, baptismală si euharistică, adică a acelei minunate treceri înspre veşnicie prin îndrăznirea cea bună a pocăinţei şi a credinţei, prin Botez şi Împărtăşanie.

Şi pentru că ne aflăm la mijlocul unui an prin excelenţă euharistic, s-ar cuveni accentuat tocmai acest aspect esenţial al Bisericii, reluând acel adagiu patristic „Euharistia face Biserica, Biserica face Euharistia“ (Sfântul Irineu al Lyonului). Adică pacea Domnului o primim astăzi, în zilele veacului, prin venirea Sa euharistică, tainică, în corabia Bisericii, şi această venire reverberează în lume prin viaţa celor care-L primesc cuminecându-se. În măsura în care-L primim la Liturghie, împărtăşindu-ne din miezul de foc al cuvintelor Lui şi din Trupul şi Sângele Lui, devenim cu adevărat Biserică, adică Trup din Trupul Lui, Mireasa Dumnezeului Celui Viu. În chip euharistic, primim acea ardere lăuntrică a iubirii neţărmurite pentru salvarea întregului univers. În mod concret, acum, de pildă, prin compasiune pentru cei încercaţi de inundaţiile din Oltenia, acea parte de ţară unde arta medievală ne-a păstrat o imagine alegorică a corabiei euharistice a mântuirii, evocată magistral de vlădica Bartolomeu Anania: „În Mănastirea Hurezi, şi anume în pridvorul bisericii bolniţă, poate fi văzută următoarea scenă: Pe apa unui fluviu pluteşte o corabie cu vâsle. În spate, la cârmă, Iisus Hristos. În faţă, la proră, Sfinţii Apostoli Petru si Pavel. Pe laturi, trăgând la lopeţi, cuvioşi părinţi. Pe mal, capii ereticilor, cu nişte cârlige lungi în mâini, străduindu-se sâo agaţe şi sâo abată din drum. În mijlocul corabiei, pe un podium, o masă. În jurul mesei, preoţi şi arhierei în odăjdii. Pe masă, o cutie mică, în care poate fi uşor recunoscut un chivot în care se păstrează, de obicei, Sfânta Euharistie, adică Trupul şi Sângele Domnului. Aşadar, în aceeaşi navă, Hristos istoric şi Hristos euharistic. Corabia este Biserica, adică Împărăţia cerurilor în devenire, iar în mijlocul ei se află Liturghia, adică Împăraţia cerurilor, statică şi dinamică în acelaşi timp, oferind pregustarea celei finale, desăvârşite şi veşnice“.

Lect. Nicolae Jan
Sursa: ziarullumina.ro

 

17 August 2016

Vizualizari: 421

Voteaza:

Biserica, corabia mantuitoare in furtunile veacului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE