Duminica a IX-a dupa Rusalii. Umblarea pe mare

Duminica a IX-a dupa Rusalii. Umblarea pe mare Mareste imaginea.

Duminica a IX-a după Rusalii. Umblarea pe mare

(Matei 14, 24-26; Marcu 6, 47; Ioan 6,16)

a) Hristos ca pedagog al nostru

Soarele apusese deja şi venea întunericul. Hristos, Care mai devreme hrănise cu doi peşti şi cinci pâini o mare de oameni, S-a suit în munte ca să Se roage deosebi (Matei 14, 23). Iar ucenicii Săi au intrat în corabie şi au plecat spre celălalt ţărm. Intrând in corabie, mergeau în cealaltă parte a mării, la Capernaum (Ioan 6,16). Erau deja obosiţi, deoarece fuseseră cu Hristos sus pe munte până seara, iar acum călătoreau cu pânze şi vâsle. Foarte obositor pentru ucenicii navigatori.

Distanţa de la un ţărm la altul era de circa 12 kilometri. Pe o mare liniştită era nevoie de patru ore pentru a ajunge la Capernaum. Astfel, dacă ucenicii ar fi început traversarea în jur de ora 8 seara, ar fi ajuns la destinaţie la 12 noaptea. Insă au ajuns foarte târziu, dimineaţa, deoarece au prins vânt potrivnic (v. Matei 14, 24). S-a iscat furtună şi se găseau chiar în mijlocul mării, adică străbătuseră cam 20-30 de stadii (v. Ioan 6, 19), adică în jur de 5 kilometri, deci mai aveau vreo 7 kilometri, şi mijeau zorile (v. Marcu 6, 48). Iar corabia era învăluită de valuri (v. Matei 14,24) şi ucenicii se chinuiau vâslind, căci vântul era împotrivă (Marcu 6, 48). Aveau deci în jur de opt ore de când se chinuiau vâslind.

Invăţătorul lor, Hristos, Se ruga în linişte, în munte. Şi deşi pe de o parte, ca Dumnezeu, îi vedea luptându-se cu marea înfuriată, a continuat fără grijă rugăciunea Sa. Când s-a apropiat de zi, către a patra strajă a nopţii, a venit la ei umblând pe mare şi voia să treacă mai departe, pe lângă ei (Marcu 6, 48). De cum L-au văzut, s-au panicat, pentru că era noapte şi au crezut că e o nălucă (v. Matei 14, 26). Inchipuiţi-vă cu cât mai mult s-ar fi panicat dacă această nălucă ar fi intrat în corabia lor! Insă această nălucă nu a intrat în corabie, ci mergea, trecând mai departe pe lângă ei. Era un „tertip" al lui Hristos pentru a-i face să se liniştească. Aşa că le-a zis: îndrăzniţi, nu vă temeţi! Eu sunt! (Matei 14,27). Ucenicii şi-au revenit. Apoi a intrat în corabia lor, iar vântul s-a oprit. Marea s-a liniştit (v. Matei 14, 32).

Insă se găseau încă în mijlocul mării. Navigatorii, ucenicii, erau epuizaţi de vâslitul îndelungat şi aveau înaintea lor încă mult drum de făcut. Dar Atotputernicul şi Preabunul Hristos S-a îngrijit să-i treacă dincolo fără ca ei să priceapă. Intr-un mod minunat, a adus corăbioara la ţărm: Şi îndată corabia a sosit la ţărmul la care mergeau (Ioan 6,21). Iar cei din corăbiei s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! (Matei 14, 33).

Sigur, ne vom întreba: de ce Preabunul Hristos i-a lăsat pe ucenicii Săi să se chinuie atâtea ore? Cu alte cuvinte, de ce a făcut ce a făcut după atâtea ore? De ce nu a liniştit furtuna din prima clipă, de când a început? Pentru binele lor. Orice face Dumnezeu, face pentru binele nostru, indiferent dacă noi înţelegem sau nu.

Intâi: a vrut să-i lase să se lupte, să se „ardă", să devină mai maturi, mai experimentaţi, pentru că în curând urmau să pornească în lume pentru a-L propovădui pe Iisus Hristos, unde aveau să întâmpine situaţii mult mai grele. Al doilea: dacă i-ar fi ajutat din prima clipă când s-a iscat furtuna, fără ca ei să se ostenească vreun pic, n-ar fi simţit ajutorul Său la adevărata lui valoare; acum, când erau epuizaţi trupeşte şi sufleteşte, L-au simţit pe Hristos ca pe un adevărat Izbăvitor al lor. Nu putem descrie cu câtă desfătare au auzit în acea noapte grea cuvintele Sale: îndrăzniţi, nu vă temeţi! Eu sunt! (Matei 14, 27), dar şi cu cât mai mare bucurie au resimţit prezenţa Lui în barca lor. Al treilea: văzându-L pe Hristos venind după atâtea ore de încercare, au primit mesajul că şi dacă nu este lângă ei, Hristos ştie de ei, îi vede, îi urmăreşte şi aşteaptă clipa potrivită pentru a-i ajuta. Au învăţat că întotdeauna există lumină la capătul tunelului. Pot cădea deci în greutăţi, în furtuni, dar nu vor fi niciodată singuri. Hristos îi va vedea, îi va urmări şi, atunci când El însuşi consideră, le va da ajutorul mântuitor. Aşa lucrează pentru toţi Hristos.

„Eu sunt Cel ce prin certare vă îndrept (educ)." Eu sunt învăţătorul vostru, Pedagogul vostru, spunea Domnul israeliţilor (v. Osea 5, 2). Este profesorul cel mai exigent, deoarece este Atotînţelept şi Iubitor de oameni. învaţă aşa cum vrea El însuşi. Ştie cum şi când să îngăduie durerea noastră (v. Iov 5, 18). „Olarul ştie cât trebuie să rămână lutul în foc pentru a deveni cărămidă; nici mult, încât să se sfărâme, nici puţin, încât să se moaie. îl lasă atât cât e nevoie. Şi Dumnezeu cunoaşte cât trebuie să ne lase în cuptorul încercărilor" (Sfântul Efrem Sirul, Everghetinos, voi. A, tema XXIX, VI). Orice încercare ne vine este pe măsura puterilor noastre. Nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât vă stă în putere (I Corinteni 10,13). Certând, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat, zice Prorocul David (Psalmi 117, 18). Domnul este întotdeauna iubitor de oameni!

b) Hristos ca stăpân al zidirii

E noapte. Iisus Se roagă în munte (v. Matei 14, 23). Ucenicii Săi se luptă cu sufletul la gură, în întuneric, cu valurile furioase ale mării (v. Ioan 6,19) şi deodată Il văd pe Iisus pe mare, mergând alături de ei. Nu venea cu un colac de salvare sau înotând, ci păşind pe valurile mării (v. Marcu 6, 48), lucru imposibil unui om. De aceea, ucenicii Săi, când L-au văzut, au crezut că este o nălucă şi au strigat de frică. Toţi s-au tulburat (v. Matei 6, 49).

Un om simplu, oricât ar încerca, nu va reuşi să păşească pe apa. Poate fi cel mai vestit acrobat, să meargă pe cea mai subţire sârmă întinsă peste o prăpastie, să tremure oricine-l vede, însă pe apa mării nu va reuşi să păşească. La primul pas pe care-l va face se va afunda, însă Hristos a făcut acest lucru pe care nu-l poate face nici un om pe pământ: a păşit pe apa mării, tocmai pentru că era Dumnezeu.

Era pe munte, iar ucenicii Săi parcurseseră deja 20-30 de stadii (în jur de 5 kilometri). Cum a ajuns de pe munte pe mare şi cum a ajuns în faţa lor? Păşind de la început pe mare şi zburând ca păsările, a ajuns din urmă corabia. Toate acestea erau cu putinţă pentru Hristos, însă erau cu putinţă şi alte lucruri, ce nici nu ne trec prin minte. Cel mai probabil a fost că a mers ca zburând până a ajuns la ei.

A păşit pe apele mării şi l-a prins de mână pe Petru, care se îneca. L-a ţinut de mână şi au intrat amândoi în corabie (v. Matei 14, 32). Apoi a dat poruncă vântului puternic să se liniştească şi imediat vântul s-a potolit (Matei 14,32). Prin aceste lucrări, Iisus a arătat ucenicilor Săi căera Stăpân şi al vântului, şi al mării, al întregii zidiri1.

Deoarece ekPomn al zidirii, al naturii, putea să-i dea poruncă, aşa încât să plouă patruzeci de zile neîncetat. A şi dat această poruncă în vremea lui Noe. Cu porunca Lui s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi jgheaburile cerului s-au deschis (Facerea 7, 11), încât au căzut de sus valuri de apă multă şi tot pământul s-a acoperit de apă, a devenit o mare imensă, şi pe această mare plutea arca lui Noe. Toate acestea s-au făcut cu porunca lui Dumnezeu Creatorul şi Chivernisitorul zidirii.
De asemenea, El poate da poruncă mării să se despartă la mijloc şi să se facă o cărare, iar apele să stea singure de-a dreapta şi de-a stânga, fără vreun baraj, aşa cum s-a întâmplat în Marea Roşie (v. Ieşirea 14,15). S-a făcut un zid foarte înalt de ape, în jur de 30-40 de metri, pe o lungime de 8-10 kilometri, iar jos, uscat. Dacă priveai, te apuca ameţeala. Poate să dea poruncă mării şi să se evapore, să devină uscat. Sau poate da poruncă pământului să se mişte din locul său, să urce în cer. Poate da poruncă stelelor să dispară de pe cer. Poate şterge întregul univers şi în locul lui să zidească altul.

Acesta este Dumnezeul nostru. Acestuia ne închinăm şi în Acesta credem. Acesta şi nimeni altul S-a făcut om pentru mântuirea noastră, pentru a ne scoate din adâncul păcatului şi pentru a ne duce nu doar pe pământ, ci şi în ceruri. Să ne închinăm, să-L slăvim, să-L cinstim cu toată inima noastră şi cu toată viaţa noastră!

c) Despre credinţă şi necredinţă

Acrobatul francez Charles Blondin a mers pe deasupra înfricoşătoarei cascade Niagara, păşind pe sârmă. „Am pus în capătul cascadei - mărturisea el într-un interviu - o stea luminoasă. Şi tot timpul cât am mers pe sârma întinsă mi-am aţintit toată atenţia mea la acea steluţă. Nici o clipă nu mi-am abătut atenţia de acolo. Şi aşa am ajuns, fără să ameţesc de abisul pe care-l aveam sub mine, şi nici nu am fost influenţat de rafalele ce ieşeau din cascadă." Dacă însă şi-ar fi aţintit ochii mai sus, la Atotputernicul Stăpân, poate ar fi trecut dincolo zburând, fără să mai aibă nevoie de sârmă, învingând astfel legile fizicii. Cu alte cuvinte, atunci când omul se predă pe de-a-ntregul lui Hristos, atunci Hristos, dinlăuntrul acestui om, face lucruri minunate, „imposibile". A făcut cu Apostolul Petru. Petru a păşit şi el pe mare, lucru cu mult mai greu decât mersul pe sârmă.

Deci, atunci când Petru L-a văzut pe Hristos păşind pe mare, I-a cerut, zicând: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apa! (Matei 14,28). Dar Hristos mai ştia ceva: că îl va slava pe Petru. I-a zis: Vino! pentru a-l lăsa să simtă, pe de o parte, propria neputinţă, iar, pe de altă parte, puterea Domnului, care l-a salvat de la un înec sigur.

La început, Petru a pornit bine, dar mai apoi...! Aşa se întâmplă cu noi toţi: monahi, diaconi, preoţi şi ceilalţi. La început pornim bine, cu zel, cu entuziasm, apoi începem să ne obişnuim. Şi cele cinci fecioare neînţelepte au început bine, apoi au rămas în întuneric (v. Matei 25,1-13). Insă nu are importanţă cum am început, ci dacă ne împlinim misiunea până la sfârşit. în cazul atleţilor, gimnaştilor, nu are importanţă doar dacă pornesc bine de la început, ci dacă termină şi cum termină întrecerea.

Cât timp Petru a avut ochii îndreptaţi către Hristos, lucrurile au mers bine: păşea fără frică pe deasupra mării. Insă atunci când şi-a luat ochii de la Hristos şi i-a lipit de valuri, s-a înfricoşat şi a început să se afunde (v. Matei 14, 30). întâi s-a afundat sufletul şi apoi trupul. Doamne, scapă-măl, a strigat panicat către Hristos (Matei 14, 30).

Nimeni n-ar vrea să se găsească în locul lui. Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat (v. Matei 14,31). O fracţiune de secundă dacă ar fi întârziat Hristos, Petru s-ar fi înecat. Nu ştim cât de aproape era Hristos, dar şi la kilometri distanţă de ar fi fost şi ar fi auzit strigătul deznădăjduit al lui Petru, Şi-ar fi „întins" îndată mâna şi l-ar fi salvat. Desigur, putea să-1 salveze şi fără să întindă mâna, fără să-1 prindă nici de păr, nici de umeri, însă Petru, aproape să moară, tre buia să simtă în această clipă înfricoşătoare cum îl prinde şi îl ţine atotputernica mână a Domnului. Cu câtă condescendenţă şi afecţiune lucrează Preabunul Hristos cu făpturile Sale neputincioase!

Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? (Matei 14, 31), i-a zis Hristos lui Petru. „Eram lângă tine, de ce te-ai temut? Nu ai avut încredere în Mine!", voia El să spună. Credinţă înseamnă să avem încredere oarbă în Hristos. Când îţi spune: „Vino! Te voi pune pe umerii Mei şi te voi trece dincolo, peste Oceanul Atlantic, zburând prin " aer!", tu automat, fără nici o îndoială, să-I răspunzi fulgerător: „Da, vin, Doamne Iisuse!", şi să te simţi pe umerii Săi, zburând peste Oceanul Atlantic, cu o siguranţă mai mare decât aceea pe care o simţi păşind pe uscat, deoarece te-ai predat pe de-a-ntregul Atot-puternicului Hristos.

Cuviosul Siluan Athonitul redă o întâmplare asemănătoare, care ne arată că atunci când avem credinţă în Hristos nu ne poate înfricoşa nimic din această lume. El spune că era la praznicul înălţării Sfintei Cruci, în 1932, la ora 10 seara, în Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte, la priveghere. Toţi monahii erau în biserică. Părintele Siluan era la Psaltire. Şi a avut loc un cutremur puternic. Toată clădirea imensă a mănăstirii se mişca. Se mişca şi întreaga biserică. Clopotele băteau singure, chiar şi clopotul cel mare bătea, deşi avea în jur de 12 tone. Lumânările, icoanele, cărţile erau încolo şi încoace prin biserică. Din tavan şi din ziduri cădeau bucăţi de piatră.

Aproape toţi monahii, şi erau sute, au rămas nemişcaţi, continuând să cânte, cu excepţia a cinci-şase, care au ieşit din biserică. „M-am temut puţin, dar m-am liniştit imediat", mărturiseşte cu smerenie Sfântul Siluan. Teama este firească pentru creştin; panica e nefirească. „Vezi, Domnul cel milostiv vrea să ne pocăim", a spus părintelui cu care vorbea şi concluzionează: „Sufletul care L-a cunoscut pe Hristos nu se mai teme de nimic altceva decât de păcat. Sufletul care L-a cunoscut pe Hristos ştie că Domnul ne iubeşte şi, de vreme ce Domnul ne iubeşte, nu avem de ce ne teme2."

Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Psalmi 26, 1-2). Fie ca şi noi să credem aceasta!

ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS

TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR, Editura Sophia

Cumpara cartea "TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR"


Note:

1 învăţătorul vostru nu plăteşte dajdia?, l-au întrebat perceptorii pe Petru. Ba da, le-a răspuns (Matei 17,24-25). Iudeii dădeau în fiecare an două drahme pentru templu. Mergi la mare, aruncă undiţa, ia peştele care va ieşi întâi şi deschizându-i gura vei găsi un statir. Pe acela luându-l, dă-le lor, pentru tine şi pentru Mine (Matei 17, 27). Şi ceea ce a spus Domnul s-a făcut. Cum a fost păcălit peştele să ia o monedă în gură? De ce nu a înghiţit-o? De ce nu a scuipat-o, ci a ţinut-o în gură? Şi cum Hristos era sigur că primul peşte pe care-1 va prinde Petru, din miile care erau în mare, va avea în gura lui moneda? El însuşi, Care este Domn şi Stăpân al zidirii, dăduse poruncă peştelui în mare. O poruncă asemănătoare a dat la începutul vieţii Sale publice miilor de peşti să intre în plasa ucenicilor Săi, să o umple: Au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele (Luca 5, 6).

2 Arhim. Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, 1999, ed. a VUI-a, p. 586.

16 August 2016

Vizualizari: 426

Voteaza:

Duminica a IX-a dupa Rusalii. Umblarea pe mare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE