Predica la Duminica a IX-a dupa Rusalii

Predica la Duminica a IX-a dupa Rusalii Mareste imaginea.

Evanghelia Duminicii a IX-a dupa Rusalii (Umblarea pe mare a Mantuitorului si potolirea furtunii)

In vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Sai ca sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui pe tarmul celalalt, pana ce va da drumul multimilor. Iar El, dand drumul multimilor, S-a suit in munte, ca sa Se roage deosebi. Si facandu-Se seara, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de tarm, fiind invaluita de valuri, caci vantul era impotriva. Iar la a patra straja din noapte, a venit la ei Iisus, umbland pe mare.

Vazandu-L umbland pe mare, ucenicii s-au spaimantat, zicand ca este o naluca, si de frica au strigat. Dar El le-a vorbit indata, zicandu-le: Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! Atunci Petru, raspunzand, a zis: Doamne, daca esti Tu, porunceste-mi sa vin la Tine pe apa. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborandu-se din corabie, a mers pe apa si a venit catre Iisus. Dar vazand vantul, s-a temut si incepand sa se scufunde, a strigat, zicand: Doamne, scapa-ma! Iar Iisus, intinzandu-i indata mana, l-a apucat si i-a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit? Si suindu-se ei in corabie, s-a potolit vantul. Iar cei din corabie I s-au inchinat, zicand: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Si, trecand marea, au venit in pamantul Ghenizaretului. ( Matei 14, 22-34)

Sfanta Evanghelie din Duminica a IX-a dupa Rusalii contine o multime de invataturi duhovnicesti, folositoare mantuirii noastre si intelegerii tainei Sfintei Biserici in care este prezent Hristos si pe care Hristos o conduce.

In primul rand, Evanghelia ne arata ca, dupa ce in mod minunat a saturat mai multe mii de oameni cu cinci paini si doi pesti, Hristos Domnul Se retrage in munte, in singuratate, ca sa Se roage. De ce Se roaga El dupa savarsirea minunii? Ca sa ne invete sa multumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbanda din viata noastra. De ce Se roaga in singuratate? Pentru a nu fi laudat de multimile pe care le-a saturat prin inmultirea painilor si a pestilor, dar si pentru a Se concentra deplin in rugaciune catre Dumnezeu-Tatal. Cand Iisus Se roaga in singuratate Tatalui din ceruri, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatalui ceresc, pe care o impartaseste apoi oamenilor.

Prin aceasta invatam ca dupa un mare succes, dupa o mare realizare, nu trebuie sa cautam lauda sau aprecieri de la oameni, ci in liniste, in adancul inimii noastre si in detasare de slava care vine de la oameni, sa dam slava lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El si sa-I cerem ca harul Lui sa umple sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol printre oameni.

Mantuitorul nu face minuni ca sa impresioneze pe oameni sau ca sa fie laudat de ei, ci savarseste minuni pentru ca Ii este mila de popor. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca minunile lui Hristos sunt patimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adica minunile Lui sunt pline de compasiune sau de iubire milostiva fata de cei saraci, bolnavi, flamanzi, de fiecare om in care demnitatea umana este neglijata sau umilita. Pe de alta parte, patimile sau patimirile Lui sunt minunate deoarece sunt mai presus de intelegerea oamenilor, intrucat Cel ce sufera ca Om este Dumnezeu Creatorul; Cel preaslavit in ceruri Se smereste pe pamant; Cel nemuritor Se face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei si a darui lumii viata vesnica.

Dupa ce a savarsit minunea din iubire milostiva pentru cei flamanzi, Mantuitorul Iisus Se retrage in singuratate pentru a Se ruga. Se retrage nu pentru ca singuratatea sau izolarea ar avea un sens in ea insasi, ci pentru a umple singuratatea persoanei umane cu prezenta iubirii lui Dumnezeu, prin rugaciune staruitoare. Iisus Se retrage in munte ca sa intensifice legatura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatal, aceasta fiind temelia vietii adevarate. Astfel, prin rugaciune singuratatea omului se transforma in comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roaga, chiar daca traieste izolat in pustie, nu este singur, ci impreuna cu Dumnezeu si cu toti sfintii Lui. Omul rugator, chiar daca se afla in singuratate, nu este un insingurat. Insa omul care nu se mai roaga lui Dumnezeu, chiar daca se afla in mijlocul multimilor, devine un insingurat duhovniceste. In acest sens, un filosof existentialist din secolul al XX-lea numea civilizatia contemporana individualista "multimea insingurata".

Intr-adevar, unii oameni nu mai comunica intens intre ei si pentru ca nu mai comunica intens cu Dumnezeu. Aceasta insingurare in individualism inseamna de fapt o traire a existentei ca vid de comuniune. Rugandu-Se lui Dumnezeu, Mantuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne invata ca puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca si satura multimile vine din legatura Sa intima cu Dumnezeu, din smerita si sfanta rugaciune catre Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este in Sine insusi comunicare si comuniune de viata si iubire eterna, este Sfanta Treime.

Prin retragerea in munte, ca sa Se roage, Mantuitorul Iisus Hristos ne invata ca muntele este un loc de inaltare duhovniceasca, intrucat ne indeamna sa-L cautam pe Dumnezeu Creatorul, Cel ce este mai presus de frumusetile si maretia lumii create de El. De aceea, si biserica, lacas de inchinare, este construita, de obicei, pe o colina sau pe un loc mai inalt, care ne cheama la urcus duhovnicesc, la ridicare din grijile pamantesti si cautare a vietii ceresti.

Sfanta Evanghelie precizeaza ca Mantuitorul Iisus Hristos, inainte de a Se retrage in singuratate, in munte, pentru a Se ruga, "i-a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca de cealalta parte a marii, pe celalalt tarm" (Mt. 14, 22), adica Iisus i-a indemnat staruitor pe ucenici sa traverseze marea. De ce Hristos Domnul i-a trimis pe ei sa inainteze pe mare, in timp ce El S-a suit in munte? Pentru ca Invatatorul duhovnicesc al ucenicilor Sai voia sa ii invete pe acestia sa se lupte si singuri, nu doar sa primeasca totul de-a gata, fara nici o lupta. El voia sa-i invete pe ucenici sa treaca prin incercari, prin ispite, prin situatii potrivnice, pentru ca ei sa inteleaga mai bine cat de mare este binecuvantarea ajutorului dumnezeiesc in viata lor. In acest sens, Evanghelia mentioneaza ca vantul era potrivnic directiei alese de ucenicii din corabie, iar valurile invaluiau corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflandu-se astfel in mare primejdie. De obicei, cat timp totul merge bine si realizam ceea ce dorim, nu ne mai gandim de la cine vine darul vietii firesti. Insa, uneori, vin si vremuri de incercare sau probleme neasteptate. Atunci ne intrebam: Unde este Dumnezeu? Nu vede El oare necazul nostru, nu vede El suferinta sau neputinta noastra, nu vede El greutatile noastre? Ne punem astfel de intrebari mai ales cand suntem involburati de ispite si necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care navalesc asupra noastra pe neasteptate.Adesea, viata oamenilor incercati de necazuri este asemanatoare cu trairea momentului de panica, de dezorientare si de descurajare a ucenicilor lui Iisus aflati in corabia cuprinsa de valurile marii si izbita de vantul potrivnic in timp de noapte.

In acest sens, Invatatorul Iisus Hristos ii lasa pe ucenicii Sai singuri pe timp de noapte sa se lupte cu furtuna, cu vantul potrivnic si cu valurile mari pentru a intelege ca uneori ei nu mai pot conta doar pe forta proprie, desi sunt pescari cu experienta pe mare. Totusi, fiind desavarsit cunoscator al oamenilor, Domnul Iisus Hristos stie si care este masura incercarii, pana cand ucenicii pot fi lasati singuri si cand trebuie ca El sa vina spre ei ca sa-i ajute. Evanghelia ne spune ca "la a patra straja din noapte" (Mt. 14, 25), adica in intervalul de timp care incepe la ceasul al treilea dupa miezul noptii si se continua pana la rasaritul soarelui, Mantuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor aflata in primejdie din cauza valurilor ridicate de furtuna. Aceasta venire a lui Iisus catre ucenici la straja a patra din noapte, cand intunericul noptii urma sa fie biruit de lumina soarelui, arata ca El a ales momentul respectiv, ca avand valoare de simbol al luptei duhovnicesti. De ce Iisus venea spre ucenici umbland pe mare ca pe uscat? Ca sa le arate ca El stapaneste peste ape, ca si peste uscat. El a facut cerul si pamantul, marea si uscatul. Cand voieste El umbla pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei (greutatea, opacitatea, rigiditatea, lichiditatea si limitarea sau finitudinea). La inceput ucenicii, plini de teama, din pricina zbuciumului marii, in timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat si, crezand ca este o naluca sau o fantoma care vine spre ei, au strigat de frica. La teama lor de-a nu se scufunda in mare din cauza furtunii s-a mai adaugat si frica de o putere necunoscuta, cu silueta de om, care venea spre ei, umbland pe apa ca pe uscat. Insa Mantuitorul, umbland pe apa si venind spre ei, le-a zis: "Indrazniti! Eu sunt, nu va temeti!" (Mt. 14, 27). Iar cand ucenicii lui Iisus L-au recunoscut dupa voce, fara sa-L vada clar la fata, Sfantul Petru a zis: "Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin pe apa la Tine!" (Mt. 14, 28). Prin aceste cuvinte Sfantul Petru marturiseste, de fapt, ca Iisus este Domn sau Stapan peste stihiile naturii, si crede ca la porunca lui Iisus poate si el sa umble pe apa, asa cum umbla Iisus. De aceea, Mantuitorul i-a zis lui Petru: "Vino!" (Mt. 14, 29).

De ce a dorit Sfantul Petru sa coboare din corabie si sa mearga pe apa, si de ce Iisus i-a permis acest lucru neobisnuit si chiar primejdios pentru el? Daca ar fi avut doar prudenta, nu si credinta, Sfantul Petru nu ar fi coborat din corabie, pe apa, in mijlocul furtunii, si nici Mantuitorul nu i-ar fi spus: "Vino!", ci: "Stai in corabie, ca o sa vin Eu la voi!" Se intelege, asadar, ca Sfantul Petru a dorit sa coboare din corabie si sa mearga pe apa nu dintr-o simpla curiozitate egoista, ci intrucat voia sa-I arate respect si recunostinta lui Iisus pentru ca vine sa-i salveze pe ucenici. Petru era bucuros sa-L intampine pe Iisus, dupa cum un oaspete este intampinat cu bucurie inainte de a intra in casa de cel care il asteapta. Totusi, Sfantul Petru nu coboara din corabie decat la porunca sau cu binecuvantarea Mantuitorului Iisus Hristos. De aceea, el a zis catre Iisus: "Doamne, daca esti Tu, porunceste-mi sa vin la Tine pe apa" (Mt. 14, 28). Astfel, Sfantul Petru arata smerenia si ascultarea sa fata de Hristos-Domnul.

Dupa ce Iisus i-a zis lui Petru: "Vino", acesta a inceput sa mearga pe apa spre Iisus. Cat timp Sfantul Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apa ca si Iisus. Cand insa Sfantul Petru s-a uitat spre vant si s-a temut, atunci a inceput sa se indoiasca in sinea lui si sa se scufunde in apa. Evanghelia spune: "Vazand vantul tare, Petru s-a temut si a inceput sa se scufunde, si atunci a strigat: Doamne, scapa-ma!" (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune "simtind Petru ca vantul este tare", ci "vazand vantul tare", ceea ce inseamna ca la un moment dat Sfantul Petru nu se mai uita direct spre Iisus Hristos, spre Dumnezeu-Omul, ci privea spre vant, spre stihiile schimbatoare ale lumii materiale. Asadar, Petru a inceput sa se scufunde in apa numai cand a slabit credinta sa ca legatura vie si directa cu Iisus, ca relatie spirituala de comuniune cu Persoana divina superioara lumii pamantesti sau stihiilor cosmice create. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arata ca atat timp cat credinta noastra ramane relatie vie si neclintita cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvati tocmai pentru ca El ne ajuta sa nu ne inrobim stihiilor lumii materiale, nici sa nu ne pierdem cu firea in furtuna incercarilor. Cand insa credinta sau iubirea noastra fata de Hristos slabeste si incepem sa ne infricosam de puterile schimbatoare ale lumii materiale mai mult decat Il iubim pe Dumnezeu, atunci incepem sa ne scufundam in nesiguranta, disperare si teama.

Iisus l-a mustrat pe Petru intrucat el a slabit in credinta si s-a indoit in sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea "vantului tare" decat de inaintarea sa catre Hristos Cel Atotputernic, Cel neclintit de vant si de valuri. In aceasta privinta, Evanghelia precizeaza ca "Iisus, intinzandu-i grabnic mana, l-a apucat si i-a zis: "Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" (Mt. 14, 31). Mustrarea adresata de Iisus lui Petru a fost una parinteasca si prieteneasca, deoarece Iisus nu i-a zis lui Petru "necredinciosule", ci i-a zis "putin credinciosule", adica: "om a carui credinta s-a imputinat". In final, Evanghelia ne spune ca,dupa ce Iisus a intrat in corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au inchinat Lui, zicand: "Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu!" (Mt. 14, 33).

Intr-adevar, Iisus potoleste furtuna si salveaza corabia pentru ca El este Dumnezeu Atotputernic si Atotmilostiv. Vedem, asadar, ca dupa ce au trecut prin incercarea grea a furtunii pe mare multumita lui Iisus, ucenicii Lui s-au intarit in credinta si evlavie fata de El, s-au inchinat Lui si au marturisit dumnezeirea Lui.

Evanghelia citita astazi mai are si alte intelesuri duhovnicesti, intrucat ea priveste nu numai pe Sfantul Petru si pe ceilalti ucenici din corabia aflata in primejdie de scufundare, ci profetic ea priveste Biserica intreaga si pe fiecare crestin aparte. Inteleasa in mod simbolic,corabia reprezinta Biserica incercata de valurile sau furtunile istoriei, de persecutii, de erezii, de forte intunecate potrivnice ei. Vantul care este potrivnic corabiei reprezinta vremurile sau situatiile in care Biserica intalneste ostilitate si respingere in lucrarea ei misionara de-a trece pe oameni de la viata pamanteasca efemera la viata cereasca eterna, intr-o lume involburata de pacate, de patimi egoiste individuale si colective. De altfel, in cartea "Constitutiile Apostolice" din secolul al IV-lea se spune ca biserica lacas de cult trebuie construita in forma de corabie sau nava, aratand astfel legatura profetica dintre prezenta lui Hristos in corabie pe mare si prezenta Sa in Biserica din lume.

Totodata, aceasta Evanghelie ne arata si cum trebuie sa lupte sufletul crestin in vreme de incercare. Unii Sfinti Parinti au inteles corabia ca fiind si imaginea sufletului omului credincios in lupta sa cu patimile tulburatoare. In acest sens, cand Mantuitorul Iisus Hristos este asteptat sau chemat si vine cu harul Sau in sufletul omului tulburat de ispite, asa cum a intrat in corabia aflata in primejdie si a potolit furtuna, El potoleste furtuna gandurilor rele, a simtirilor pacatoase, a ispitelor, a necazurilor si a suferintelor care tulbura pe om. Daca Il chemam pe Hristos staruitor in rugaciune, zicand: "Doamne, mantuieste-ne! Doamne, scapa-ne!", atunci El vine la noi si ne ajuta. De aceea, Evanghelia citita astazi este o Evanghelie a incurajarii si a sperantei, o Evanghelie a luptei si a biruintei. Ea ne arata, de fapt, ca iesirea din situatii dificile nu se datoreaza fortelor noastre proprii, ci in primul rand ajutorului dumnezeiesc. Oricat de iscusiti, profesionisti si experimentati pescari si corabieri ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricat de buni inotatori ar fi fost ei, fara ajutorul lui Iisus nu s-ar fi putut salva pe ei insisi, prin propriile lor forte. In mod asemanator, oricat de multi si vrednici slujitori ar avea Biserica, oricat de buni predicatori, oricat de evlaviosi slujitori, oricat de priceputi administratori si oricat de zelosi pastori si misionari s-ar osteni in Biserica, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos in lupta ei cu pacatul din firea umana, cu duhurile rele, cu furtunile persecutiilor si ereziilor, cu valurile necredintei sau ale indiferentei spirituale, ci numai cu ajutorul lui Hristos. El salveaza Biserica Sa cand ea se afla in mijlocul marii involburate a istoriei si in intunericul vremurilor potrivnice luminii Evangheliei mantuirii.

Lectia principala sau intelepciunea sfanta pe care Hristos Invatatorul o daruieste discipolilor Sai si, prin ei, noua tuturor, folosind corabia ca pe o catedra de didactica a mantuirii, este aceasta: toate incercarile si necazurile pe care le intampinam in viata pot fi biruite cu folos duhovnicesc daca nu contam mai intai pe propriile noastre forte, ci ne incredintam mai intai ajutorului care vine de la Dumnezeu.

Sa ne ajute Preamilostivul Dumnezeu sa invatam din aceasta Evanghelie a potolirii furtunii pe mare ca Hristos Domnul ne iubeste, chiar daca uneori ne lasa in incercari pe care nu le intelegem cand ne aflam in mijlocul lor. Desi uneori pare a fi departe sau chiar absent, Hristos-Domnul stie totusi ca avem nevoie de ajutorul Lui si asteapta ca noi sa venim spre El, intrucat si El vine permanent spre noi.

Asadar, numai ajutorul invocat si primit de la Dumnezeu este temelia sigura a mantuirii oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi si bucuria credinciosilor. Amin!

Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2049

Voteaza:

Predica la Duminica a IX-a dupa Rusalii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE