Calitatea noastra de parinti duhovnicesti

Calitatea noastra de parinti duhovnicesti Mareste imaginea.

Intreaga pilda despre fiul risipitor (Luca 15) se bucura de un echilibru deosebit, in principal pentru ca tatal se poarta absolut dumnezeieste: el le indura pe toate. Cu liniste si blandete, el ia asupra lui crucea nenorocirilor din familia sa. Cei doi fii ai sai au suferit si l-au facut si pe el sa sufere. Cu toate acestea, el se comporta ireprosabil, dumnezeieste. Nu-l stigmatizeaza pe fiul cel mic, numindu-l "risipitor", si nici nu-l mustra pe fiul cel mare, care ii vorbeste foarte necuviincios. Actiunile sale demonstreaza o iubire nemarginita, aducand consolare si mangaiere.

Cu un asemenea Tata, putem fi plini de speranta: vom afla drumul spre casa si ne vom regasi pe noi insine. Noi, oamenii, am fost, suntem si vom fi mereu fiii lui Dumnezeu. Fiul cel mic din parabola ilustreaza intoarcerea noastra acasa, la Tatal ceresc. Putem fi chiar noi tatal din pilda aceasta, adica parintele duhovnicesc, situatie in care acel "om" (Luca 15, 11) din parabola ne arata felul in care trebuie sa ne purtam cu fiii si fiicele noastre duhovnicesti; iar daca, intocmai fiului cel mic, ne-am intors acasa sau suntem pe punctul de a ne intoarce acasa, sa invatam sa ne purtam cu ingaduinta si rabdare fata de ceilalti, in ambele cazuri, ne vom da seama ca suntem slabi si neputinciosi si vom marturisi ca fara Dumnezeu nu putem face nimic (cf. Ioan 15, 5). Dar sa nu deznadajduim, pentru ca nu avem un Tata "care sa nu poata suferi cu noi in slabiciunile noastre" (Evrei 4, 15).

Insa ce se va intampla cu noi daca ne vom afla in situatia fiului cel mic, risipindu-ne averea in tari indepartate, sau in situatia fiului cel mare, dezvinovatindu-ne pe noi insine si invinovatindu-i pe altii? Fara indoiala, ne vom compromite atitudinea de parinte autentic. In pofida intentiilor noastre, care, la urma urmei, pot fi dintre cele mai bune, vom suferi; ceea ce e si mai grav, insa, ii vom face si pe altii sa sufere.

In consecinta, putem distinge doua tipuri de comportare nepotrivita a parintilor duhovnicesti:

1. Prima categorie ii priveste pe parintii sufletesti care sunt raspunzatori de atitudinea fiului cel mic dinaintea intoarcerii sale. Acest tip de parinti duhovnicesti pretind ca sunt deosebit de marinimosi, intelegatori, ingaduitori. Ei se abtin de a face comentarii "discriminatorii", incercand sa justifice purtarile tinerilor si sa le gaseasca scuze mereu, dar nu le pot vindeca "bolile" pentru ca nu au aceasta capacitate.

Indiferent de ceea ce fac fiii si fiicele lor duhovnicesti, ei ii considera perfecti, apreciind ca purtarea lor este absolut fireasca. O asemenea atitudine nu izvoraste din dragoste, ci denota indiferenta si superficialitate; ea este o incercare de a dobandi prietenia de moment a fiilor duhovnicesti.

Acesti parinti-invatatori isi ascund incompetenta si ignoranta in spatele unei pretinse iubiri si intelegeri fata de tineri. De fapt, este vorba despre un dispret inveterat fata de fapturile umane, o abandonare a oamenilor si o desconsiderare a faptului ca acestia au trebuinta de tot ce avem noi mai bun si mai pretios in calitatea noastra de parinti duhovnicesti.

Tinerii ii vor urma pe acesti asa-zisi povatuitori pentru o scurta perioada de timp, fiind amagiti de aparentele inselatoare ale atitudinii lor "liberale" si "cutezatoare", dar imediat ce vor deveni constienti de pericolul vidului launtric al unor asemenea invatatori, ei ii vor abandona - daca asteptarile si exigentele lor sunt sincere, si daca structura lor duhovniceasca e puternica. Aceasta categorie de invatatori este intru totul straina de viata, de firea omeneasca si de setea ei cea mai profunda. "Iar dupa un strain, ei nu vor merge, ci vor fugi de la el, pentru ca nu cunosc glasul strainilor" (Ioan 10, 5).

2. A doua categorie, reprezentata de fiul cel mare, pare sa salasluiasca in casa Tatalui, dar, in realitate, se afla departe de duhul Lui si de maretia iubirii Lui. Astfel de invatatori se investesc pe ei insisi cu darul duhovniciei, considerand ca au slujit cu credinta Tatalui "de atatia ani", fara sa-I fi incalcat niciodata poruncile (Luca 15, 29). Aspri, nemilosi, ei ii critica neincetat pe ceilalti oameni. De obicei, sustin ca ei si-au incheiat lupta, s-au cait, s-au smerit si nu mai au nimic de facut decat sa se preocupe de problemele celorlalti.

Atitudinea lor nu e determinata de o dragoste parinteasca pura si dezinteresata, care le este intru totul straina, ci de o inima vicleana si de o invidie care nu se justifica, mai ales la varsta lor. Dezechilibrul lor launtric si obsesia razbunarii ies repede la iveala. Fizionomia si comportamentul lor n-au nimic comun cu cele ale unui pastor adevarat, care se jertfeste pentru oile sale si "ale cheama pe nume si le scoate afara" (Ioan 10, 3).

Din aceasta pricina, oamenii ii parasesc. Cu cat se indeparteaza mai multi credinciosi de ei - si pe buna dreptate -cu atat se poarta ca niste posedati, proferand injurii si amenintari la adresa celor care nu le mai cauta povetele.

Nu putem sa demonstram mai multa ingaduinta sau exigenta decat cea pe care o arata Tatal nostru Cel ceresc - mai bine spus, nu avem voie sa facem asa ceva. Cu alte cuvinte, atat intelegerea, cat si severitatea noastra le sunt insuficiente si nefolositoare celorlalti atat timp cat nu incetam sa traim asa cum ne inchipuim noi ca e bine si nu ne straduim sa traim pentru Cel ce a murit si a inviat pentru noi. Numai in acest fel vom trai si pentru ceilalti. in noi si prin noi, oamenii il vor vedea astfel pe Stapanul vietii - in loc sa vada infaptuirile noastre si opiniile noastre, care au o insemnatate derizorie, daca nu cumva sunt chiar intru totul lipsite de valoare.

3. A treia categorie ii include pe cei ce s-au intors acasa sau se afla pe punctul de a se intoarce acasa. Un parinte duhovnicesc care face parte din aceasta categorie isi recunoaste propria nevrednicie: "Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau" (Luca 15, 21). In virtutea acestei recunoasteri, el este in stare sa inteleaga dragostea lui Dumnezeu, care-l uimeste. Se vede pe sine insusi ca pe cel mai mare dintre pacatosi, iar pe ceilalti ii vede neintinati ca si sfintii. Un asemenea om iubeste "asemanarea" cu Dumnezeu (Facerea 1, 26); el ne iubeste cu dragostea cu care ne iubeste, ne judeca si ne mantuieste Dumnezeu. Numai prin astfel de oameni se arata dragostea Lui. Numai prin ei isi arata El fata Lui spre noi.

Asemenea oameni nu sunt teologi doar in inchipuirea lor, ci sunt cu adevarat indumnezeiti prin har. Nu e deloc greu sa intalnesti parinti duhovnicesti care se considera pe ei insisi teologi iscusiti - greu este sa-i afli pe cei ce sunt cu adevarat indumnezeiti.

Sfintii ne mangaie si ne conduc spre mantuire. Ei pot sa-si asume lucrarea Tatalui ceresc pentru ca marturisesc adevarul atat prin cuvintele lor, cat si prin faptele vietii lor. Ei ne arata ca lupta trebuie sa fie dusa pana la capat; desi isi poate schimba forma, ea nu inceteaza pana la savarsirea noastra din viata. Pocainta dureaza tot atat cat dureaza si viata noastra. Numai in ziua ingroparii noastre incepe odihna sabatului.

Cei slabi si coplesiti de necazuri doresc sa-i asculte pe sfinti si sa le incredinteze intreaga lor fiinta. Vrem sa ne apropiem de sfinti si sa ramanem langa ei cat mai mult timp posibil, fiindca simtim ca ei ne indragesc si ca-i intereseaza ce ni se intampla. Ei ne vor binele si ne vindeca, indiferent daca sunt aspri atunci cand considera ei ca trebuie sa fie aspri. Dragostea lor de oameni (philanthropia) este o dragoste ziditoare. Aceasta dragoste ne aduce mantuirea. Asprimea lor e indreptatita de philanthropia lor.

Fara dragostea lui Dumnezeu Tatal si fara prezenta sfintilor care-I fac lumina vizibila si-I fac dragostea si blandetea palpabila, viata noastra ar deveni urata, rece si intunecata ca iadul. Locuitorii din tara cea indepartata (cf: Luca 15, 13) ne-ar nimici, trimitandu-ne sa pastem porcii, adica patimile cele trupesti, iar cei asa-zisi "drepti", asa cum se considera pe sine fiul cel mare, ne-ar osandi, fara sa ne accepte nici atunci cand ne caim.

Tatal ceresc, Cel ce ne-a creat, Cel ce traieste in veci de veci, impartaseste suferintele noastre si ne daruieste mantuirea. Atat timp cat il vom avea pe Dumnezeu drept Tata si pe semenii nostri drept frati, intregul univers ne va fi prieten apropiat si liman lin, si nu vor mai exista tari indepartate.

Pr. John Chryssavgis
Reintregirea sufletului. Arta indrumarii duhovnicesti, Editura Sophia

06 Februarie 2014

Vizualizari: 5338

Voteaza:

Calitatea noastra de parinti duhovnicesti 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE