Pilda fiului risipitor - IPS Antonie de Suroj

Pilda fiului risipitor - IPS Antonie de Suroj Mareste imaginea.

Pilda fiului risipitor este deosebit de bogată în semnificații. Ea se află în inima spiritualității creștine și a vieții noastre în Hristos; ea îl prinde pe om de fiecare dată când acesta Îi întoarce spatele lui Dumnezeu, uitându-L, pentru a-și urma propria cale într-un tărâm părăginit, unde el crede că va afla viață din abundență. Această pildă descrie, de asemenea, progresul – mic la început, dar triumfător la sfârșit – care-l aduce înapoi, cu inima înfrântă și supus de bunăvoie, înapoi la casa tatălui său.

Un prim aspect este că această pildă nu este pur și simplu povestea unui simplu păcat. Ni se dezvăluie însuși adâncul păcatului și puterea sa nimicitoare. Un om avea doi fii: cel mai tânăr își cere partea sa de moștenire. Suntem atât de obișnuiți cu descrierea sărăcăcioasă a scenei în Evanghelie încât o citim fără tulburare – pentru noi nu este decât începutul poveștii. Și totuși, dacă ne oprim pentru un moment să vedem ce vor să spună cu adevărat cuvintele, vom fi cuprinși de groază. Această simplă expresie: „Tată, dă-mi…”, înseamnă: „Tată, dă-mi, aici și acum, ceea ce oricum va fi al meu după ce vei muri. Vreau să-mi trăiesc viața, tu-mi stai în cale; nu pot aștepta ca tu să mori, voi fi prea bătrân atunci pentru ca să mă bucur de ceea ce bogăția și libertatea îmi pot dărui. Deci mori! Tu nu mai exiști pentru mine, acum sunt om matur, nu am nevoie de nici un tată! Nu vreau decât libertate și toată roada vieții și a muncii tale! Mori și lasă-mă să plec!” .

Oare nu este aceasta chiar esența păcatului? Oare nu ne adresăm și noi lui Dumnezeu la fel de direct precum fiul mai mic din Evanghelie, dar cu aceeași cruzime naivă, pretinzând de la Dumnezeu tot ceea ce ne poate El dărui: sănătate, putere trupească, inspirație, minte sclipitoare, tot ceea ce putem fi și tot ceea ce putem avea, pentru a primi acestea de la El și a le risipi, uitând cu totul de El și părăsindu-l? Oare nu cumva și noi, din nou și din nou, săvârșim această crimă spirituală împotriva atât a lui Dumnezeu, cât și a aproapelui nostru – copii și părinți, soți și soții, prieteni și rude, colegi de școală și de serviciu? Oare nu cumva ne purtăm de parcă Dumnezeu și aproapele sunt aici doar pentru scopul de a ne sluji și a ne da roadele vieții lor, da, chiar ale vieții lor, deși ei nu au nici o importanță pentru noi?

Oamenii, Dumnezeu nu mai sunt persoane, ci împrejurări sau obiecte. Și, după ce am luat tot ceea ce aceștia puteau da, le întoarcem spatele și ne aflăm infinit de departe de cei care nu mai au chip pentru noi, nici ochi în care să privim. După ce am șters existența dătătorului, devenim proprietari de drept și ne excludem din taina iubirii, fiindcă nu mai putem primi și suntem incapabili de a da. Aceasta este esența păcatului – eliminarea iubirii, a cere de la cel care iubește și dăruiește să iasă din viața noastră, să se împace cu propria-i dispariție și să moară; această ucidere metaforică a iubirii este păcatul, păcatul lui Satan, al lui Adam, al lui Cain.

După ce intră în posesia întregii averi pe care moartea tatălui a revărsat-o asupra lui, fără măcar să privească înapoi, cum fac tinerii ușuratici, tânărul părăsește siguranța plicticoasă a căminului său și, cu pas iute, se grăbește către tărâmul unde nimic nu-l împiedică să fie liber: liber de orice constrângere, de orice legături morale, el poate acum să se predea fără nici o rezervă tuturor impulsurilor inimii sale neînfrânate. Trecutul nu mai există, ci doar prezentul, ademenitor prin promisiunile sale, strălucind ca un nou apus de soare, iar viitorul zace înaintea lui, nemărginit. Este înconjurat de prieteni, este centrul lumii, viața este orbitoare și încă nu bănuiește că ea nu-și va ține făgăduințele. Își închipuie că noii săi prieteni îl îndrăgesc; adevărul e că se comportă cu dânsul așa cum și el s-a comportat cu propriul tată – nu există, decât în măsura în care este bogat, doar în măsura în care ei pot fi părtași la strălucirea traiului său exuberant. Ei mănâncă, beau, se veselesc; el este plin de bucurie, dar cât de diferită este această bucurie de fericirea tăcută și adâncă a Împărăției lui Dumnezeu dezvăluită la masa nunții din Cana Galileii.

Dar apoi vine vremea când îl trădează și când totul dispare și nu mai rămâne nimic pentru prietenii săi decât el însuși. Conform legii implacabile a lumii seculare și spirituale (Mt. 7,2: „cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura”), ei îl părăsesc, fiindcă niciodată nu au văzut vreun rost pentru persoana sa, iar soarta lui o oglindește pe cea a tatălui său: el nu mai există pentru ei, este singur și sărac. Îi este foame, îi este sete, frig, se simte singur și respins. Este lăsat singur așa cum și el l-a lăsat singur pe tatăl său, dar pentru a se confrunta cu o nefericire infinit mai mare: nimicnicia sa lăuntrică. În timp ce tatăl său, deși abandonat, era bogat și avea o nebiruită iubire față de aproapele, acea iubire care l-a făcut să-și pună viața pentru fiul său, să accepte repudierea, pentru ca fiul său să o poată apuca liber pe drumul pe care îl dorește. Află ceva de lucru, dar aceasta este pentru dânsul o nefericire și o degradare chiar și mai mare: nimeni nu-i dă nimic de mâncare, iar el nu știe cum să facă rost de ea. Și ce umilire este să locuiască împreună cu porcii, un simbol al necurăției pentru evrei, la fel de necurați precum demonii pe care Hristos i-a izgonit! Munca sa este o pildă a stării în care se află, necurăția sa lăuntrică se potrivește cu necurăția ritualică a turmei sale de porci. A ajuns la fundul sacului și acum își jelește nefericirea.

Și noi, de asemenea, jelim pentru nefericirea noastră mai des decât mulțumim pentru bucuriile din viața noastră, nu fiindcă încercările prin care trecem sunt atât de grele, ci fiindcă le înfruntăm atât de fricoși, atât de lipsiți de răbdare. Părăsit de toți prietenii săi, respins din toate părțile, rămâne față către față cu sine însuși, și pentru prima dată privește înăuntru. Eliberat de orice atracție și ademenire, de toate minciunile și capcanele pe care le socotea libertate și împlinire, își aduce aminte de copilăria sa, de timpul când avea un tată, când nu era orfan, când încă nu devenise un vagabond lipsit de inimă sau de casă. El înțelege, totodată, că crima morală pe care a săvârșit-o nu l-a ucis pe tatăl său, ci s-a ucis singur; înțelege că tatăl și-a dăruit viața cu o iubire atât de deplină încât aceasta îi permite să nădăjduiască, și atunci se ridică, își părăsește viețuirea-i silnică și pornește spre casa tatălui, hotărât să se arunce la picioarele lui și să-i implore mila. Nu doar amintirea casei sale, a focului din sobă și a mesei pline de mâncare îl face să pună un nou început; primul cuvânt al spovedaniei sale nu este „iartă”, ci „tată”.

El își aduce aminte că iubirea tatălui său îi era dăruită gratis și că toate lucrurile bune din viața sa izvorau din ea. (Hristos a spus: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi se vor adăuga” – Cf. Mt. 6,33) El nu se întoarce la un străin care nu-l va recunoaște, căruia va trebui să-i spună: „Nu-ți aduci aminte de mine? A fost o vreme când aveai un fiu care te-a trădat și abandonat… Eu sunt acela”. Nu, numele de „tată” este cel care se ridică din adânc, care îi grăbește pasul, care-i îngăduie să spere. Și prin aceasta el descoperă adevărata natură a pocăinței, fiindcă adevărata pocăință împletește vederea propriului rău cu certitudinea că există iertare chiar și pentru noi, fiindcă adevărata iubire nu poate nici să șovăie, nici să se stingă. Pocăința rămâne neîmplinită atunci când ne privim greșelile lipsiți de orice nădejde; naște remușcare, dar poate duce la disperare. Iuda a înțeles cu adevărat ceea ce făcuse, a văzut că trădarea sa era iremediabilă; Hristos a fost osândit, El a murit. Dar nu și-a amintit ceea ce Domnul a dezvăluit despre Sine și despre Cerescul Său Tată, nu a înțeles că Dumnezeu nu-l va trăda așa cum L-a trădat el pe Dumnezeul său. Iuda își pierde orice nădejde și se duce să se spânzure. Gândul îi era la propriul păcat, la propria persoană, și nu la Dumnezeul său, Tatăl lui Iisus și chiar Tatăl său, de asemenea.

Fiul risipitor se întoarce acasă fiindcă amintirea tatălui său îi dă curaj să se întoarcă, iar spovedania izvorăște din sufletul său; ea este curajoasă și deplină: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi”. (Lc. 15, 18-19)

El stă osândit înaintea propriei sale conștiințe, nu se poate ierta pe sine, dar în iertare există o taină a smereniei pe care trebuie să o învățăm din nou și din nou; trebuie să învățăm să acceptăm iertarea printr-un act de credință în iubirea aproapelui, în biruința iubirii și a vieții, să ne smerim pentru a primi darul gratuit al iertării când acesta ne va fi oferit. Și fiindcă fiul risipitor și-a deschis inima față de tatăl său, el este gata de iertare.

În timp ce se apropie de casă, tatăl îl vede, se grăbește să-l întâmpine, cade pe grumazul lui, îl sărută. De câte ori a stat pe prag, privind la drumul pe care l-a apucat fiul său atunci când l-a părăsit… A sperat și a tot așteptat. Iar acum a ajuns să trăiască ziua în care nădejdea i s-a împlinit. Îl vede pe fiul său care a plecat înveșmântat cu haine scumpe, plin de bijuterii, fără să arunce măcar o privire înapoi către casa copilăriei sale, fiindcă mintea și inima îi erau îndreptate doar către necunoscutul fascinant care se întindea înaintea lui; iar acum asta, tatăl îl vede cum se întoarce acasă ca un cerșetor, acoperit de zdrențe, lepădat de toți, pârjolit de un trecut de care îi este rușine și fără nici un viitor… Cum îl va primi tatăl? „Tată, am păcătuit…” Dar tatăl nu-l lasă să-și afirme calitatea de fiu, de parcă i-ar spune: „Prin faptul că te-ai întors acasă, mi-ai dăruit din nou viața. Când ai încercat să mă ucizi, pe tine însuți te-ai ucis. Și acum, fiindcă sunt din nou viu pentru tine, ai înviat și tu, la rândul tău!”.

Și întorcându-se către slugile sale, tatăl strigă: „Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui”(Lc. 15,22)
În multe traduceri întâlnim „haina cea mai bună”, dar textul grec vorbește de „haina cea dintâi”. Desigur, este posibil ca „haina cea dintâi” să fie cea mai bună din casă, dar oare nu este mai probabil ca tatăl să fi spus slugilor: „Mergeți și găsiți haina pe care fiul meu a purtat-o în ziua în care a plecat, cea pe care a aruncat-o pe podea când s-a îmbrăcat cu hainele trădării. Dacă-i aduc cea mai bună haină din casă, bietul copil se va simți ciudat și dichisit; va avea impresia că acesta nu este căminul lui, ci că este un invitat întâmpinat cu toată politețea și ospitalitatea posibilă”?

Omul nu poartă cea mai bună haină atunci când se simte confortabil în casa sa. Pare mai probabil, în context, că tatăl trimite după haina pe care fiul a lepădat-o, dar pe care tatăl a ridicat-o, a împăturit-o și a pus-o grijuliu deoparte, așa cum Isaac a păstrat haina lui Iosif pe care frații acestuia au adus-o înapoi la tatăl lor – haină multicoloră, pătată de sângele fiului care se părea că a murit. Prin urmare, acum, tânărul se dezbracă de zdrențele sale și se îmbracă din nou cu haina sa obișnuită, familiară, puțin uzată, dar având măsura potrivită, croită după trupul său. El se află acasă și privește în jur: anii când a fost departe de casa tatălui său, petrecuți în desfrânare, perfidie și necredincioșie, dar pentru el un coșmar – ceva ce nu s-a petrecut vreodată. El se află aici și întotdeuna a fost aici, purtând haina pe care dintotdeauna a purtat-o. Tatăl său este aici, puțin mai bătrân, cu riduri mai adânci. Slugile sunt aici, îl tratează cu respect, privindu-l cu ochi plini de bucurie.

„El s-a întors la noi, iar noi credeam că a plecat pentru totdeauna; el s-a întors la viață, iar noi ne temeam că, prin acea lovitură de moarte pe care i-a dat-o tatălui său, și-a ucis sufletul nemuritor, și-a nimicit propria viață!”

Aceasta este o întoarcere care șterge abisul care l-a ținut departe de casa tatălui său. Tatăl continuă: îi dăruiește inelul său, care nu era un inel obișnuit. Știți că în vremurile de demult când oamenii nu știau să scrie, documentele erau autentificate prin pecetea unui inel. A da cuiva propriul inel însemna a-ți pune viața, proprietățile, familia, cinstea – totul – în mâinile acelui om. Gândiți-vă la Daniel în Babilon, Iosif în Egipt: prin dăruirea unui inel faraonul le-a încredințat autoritatea de a domni în numele său. Gândiți-vă la schimbul de inele între doi miri, un schimb care înseamnă: „Am credință în tine, mă las deplin în mâinile tale. Tot ce am, tot ce sunt, îți aparține întru totul ție”. Vă amintiți pasajul din Kierkegaard: „Când spunem <<Țara mea, logodnica mea>>, înseamnă nu că eu le posed, ci că le aparțin întru totul”?

În fiul care a cerut de la tatăl său jumătate din bunurile sale, care a dorit să intre în posesia a ceea ce urma să primească după moartea tatălui său – în acesta tatăl își pune acum încrederea. De ce? Pur și simplu fiindcă a venit acasă. El nu-i cere socoteală pentru ce a făcut când era plecat. El nu spune: „După ce-mi vei fi spus toată povestea, am să văd dacă pot să mai am încredere în tine”. El nu spune așa cum spunem noi, explicit sau implicit, când cineva cu care ne-am certat se întoarce la noi:
„Ei bine, am să te primesc înapoi, dar mai întâi ai să treci printr-o perioadă de probă. O să facem un efort să cârpim prietenia noastră și dacă aflu că-mi ești necredincios, tot trecutul tău va învia și te voi alunga din cauza trecutului care mărturisește împotriva ta și reprezintă dovada că întotdeauna vei fi necredincios”.

Tatăl nu cere nimic. El nu spune: „Vom vedea”. Putem deduce că spune: „Te-ai întors. Iar în ceea ce privește perioada groaznică a absenței tale – o vom șterge împreună. Iată, hainele pe care le porți arată că nu s-a întâmplat nimic. Ești același astăzi, așa cum erai înainte de a fi plecat. Inelul pe care ți-l dau dovedește că nu am nici o îndoială în privința ta. Totul îți aparține, fiindcă tu ești fiul meu”.

Și îi pune în picioare încălțări „gata fiind pentru Evanghelia păcii”, așa cum Sfântul Pavel scrie în Epistola către Efeseni.

Iar vițelul cel gras este tăiat pentru sărbătorire; acesata este sărbătorirea învierii – deja sărbătorirea vieții veșnice, cina Mielului, a Împărăției. Fiul care era mort este viu; cel care era pierdut într-un pământ străin, un deșert fără formă și pustiu, după cum citim în Cartea Facerii, s-a întors acasă. Acum fiul se află în Împărăție fiindcă această Împărăție este Împărăția iubirii, a Tatălui care-l iubește, a Tatălui care salvează, reintegrează, restaurează viața.

Celălalt fiu intră în scenă, fiul care a fost dintotdeauna un bun muncitor în casa tatălui său și care a dus o viață fără de prihană, dar care nu a înțeles niciodată că factorul crucial în relația tată-fiu nu este munca, ci inima, nu datoria, ci iubirea. El a fost credincios în toate lucrurile, dar nu a avut niciodată un tată și nu a fost niciodată un fiu, decât pe dinafară. Și nici nu a avut vreun frate. Ascultă la cele pe care i le spune tatălui său: după ce aude muzică și vede oameni jucând, acesta cheamă un servitor și întreabă ce înseamnă toate acestea. Acela răspunde: „Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos”. (Lc. 15,27)

Iar fiul cel mare se mânie și refuză să intre în casă. Tatăl iese și-l roagă să binevoiască a intra în casă, însă el răspunde: „Iată, de atâția ani îți slujesc” (cuvântul „a sluji”, în greacă, dar și în latină, este un cuvânt greu, însemnând sclavie, slugăreală, a împlini tot felul de sarcini neplăcute) „și niciodată n-am călcat porunca ta”. (El gândește doar din perspectiva poruncilor și a fărădelegilor; niciodată nu a deslușit intenția din spatele cuvintelor rostite, sentimentul din tonul vocii, părtășia la căldura unei vieți trăite în comun unde el avea rolul său de îndeplinit, iar tatăl lui pe al său: pentru el aceasta a fost dintotdeauna o chestiune ce ține de porunci și datorii pe care niciodată nu le-a încălcat.) „Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care și-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat.”

Observați că spune „fiul tău”, nu „fratele meu”: nu vrea să aibă nimic de a face cu acest frate. Am cunoscut odată o astfel de familie – un tată și o mama, o fiică era alintata tatii și un fiu care era chinul lui; în discuțiile cu soția, întotdeauna vorbea despre „fiica mea” și „fiul tău”.

Acesta este cazul „fiul tău”. Dacă ar fi fost „fratele meu”, el nu s-ar fi purtat astfel – nu ar fi încălcat poruncile tatălui său, nici nu ar fi fost tăiat pentru dânsul vițelul cel îngrășat. Cum răspunde tatăl?

„Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt.” (Lc. 15, 31)

Tatăl îl consideră fiu al său. El este fiul său, ei sunt întotdeauna împreună. Dar pentru fiu, nu: ei sunt umăr lângă umăr – și aceasta nu e același lucru. Pentru ei nu există viață în comun, nu există nici o separație – ei au casa în comun – dar aici nu există nici unitate, nici profunzime.

„Trebuia însă”, continuă tatăl, „să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.

Prin urmare, călătoria este de la adâncurile păcatului înapoi la casa tatălui. Acesta este drumul care se întinde înaintea noastră atunci când ne hotărâm să nu mai trăim în funcție de ce zic oamenii, de părerea lor, ci îngăduim ca judecata lui Dumnezeu să fie criteriul nostru, auzită în glasul conștiinței noastre, dezvăluită în Scripturi, arătată în persoana Celui care este Adevărul, Calea și Viața. Din clipa în care ne hotărâm să-L lăsăm pe Dumnezeu și conștiința noastră să fie singurul nostru judecător, solzii cad de pe ochii noștri; putem vedea și știm ce este păcatul – o faptă care neagă atât lui Dumnezeu, cât și celorlalți realitatea lor ca persoane, degradându-i prin transformarea lor în niște obiecte care nu există decât pentru ca noi să ne folosim și să abuzăm de ele. Când vom fi înțeles aceasta, ne putem întoarce în noi înșine, eliberându-ne de ghearele acelor lucruri care ne țin prizonieri – să ne întoarcem înlăuntrul nostru și să ne aflăm față către față cu toate binecuvântările care, pentru acel tânăr, reprezentau copilăria lui, pe timpul când încă locuia în casa tatălui său.

Vă amintiți de paragraful de la sfârșitul Evangheliei după Matei în care Hristos le spune ucenicilor săi să se întoarcă în Galileea? Ei tocmai trecuseră prin cele mai cumplite zile din viața lor. L-au văzut pe Domnul înconjurat de ură, L-au văzut trădat, ei înșiși L-au trădat prin slăbiciunea lor. S-au predat somnului în Grădina Măslinilor și au fugit când Iuda și-a făcut apariția. Doi dintre ei L-au urmat de departe pe Domnul și Dumnezeul lor până la casa lui Caiafa, unde au șezut cu slugile, nu cu El, ca ucenici ai Săi. Unul dintre ei, Petru, care a spus la Cina cea de Taină că și dacă toți ceilalți Îl vor trăda, el singur Îi va rămâne credincios, s-a lepădat de Hristos de trei ori. Ei au văzut Pătimirea lui Hristos. L-au văzut murind. Iar acum îl văd viu și stând împreună cu dânșii. Iudeea semnifica pentru ei sălbăticie, pustiire, sfârșitul a toată viața și nădejdea. Hristos îi trimite înapoi în Galileea: „Mergeți înapoi acolo unde M-ați întâlnit prima dată, acolo unde ne-am descoperit unul pe celălalt în intimitatea vieții de zi cu zi, unde încă nu era nici o durere, nici o suferință, nici o trădare. Întoarceți-vă la vremea în care totul era nevinovat, cu posibilități nemărginite. Întoarceți-vă în trecut, adânc în trecut. Mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le ceea ce Eu v-am învățat”. (Cf. Mt. 28, 19-20)

Această întoarcere întru sine trimite la acea profunzime a trăirii când am descoperit viața, când am cunoscut viața, când toți eram vii în Dumnezeu împreună cu ceilalți oameni. Din inima acestei oaze din trecut, apropiat sau îndepărtat, putem porni la drum, pe drumul înapoi, având pe buzele noastre cuvântul „Tată” – nu „Judecătorule” – , pregătiți să ne mărturisim păcatele și să avem nădejdea și certitudinea că Dumnezeu niciodată nu va accepta vreo degradare a noastră, că El va fi chezașul demnității noastre omenești. El niciodată nu ne va îngădui să devenim sclavi, de vreme ce suntem chemați de Cuvântul Creator, iar vocația noastră supremă este să fim fiii și fiicele înfierii Sale. Putem să ne adresăm Lui plini de încredere, știind că ne-a așteptat tot acest timp în care am uitat de El. El este Cel care va veni să ne întâmpine atunci când ne vom apropia cu pași șovăitori de casă.

El este Cel care ne va strânge în brațele Sale și va plânge ticăloșia noastră; ticăloșie pe care nu o putem măsura din moment ce nici măcar nu simțim, nici nu știm cât de înaltă este vocația pe care am batjocorit-o. Ne putem îndrepta către El, știind că ne va îmbrăca din nou cu haina noastră cea dintâi, cu slava pe care Adam a pierdut-o în Rai. El ne va îmbrăca în Hristos Care este mai „străvechi” decât prospețimea primăverii întru care ne-am născut. El este om așa cum Dumnezeu a vrut ca El să fie. Cu El trebuie să ne îmbrăcăm, slava Duhului este ceea ce trebuie să ne acopere atunci când păcatul ne dezgolește. Acum știm că Dumnezeu, de îndată ce ne întoarcem la El, va restaura nădejdea Sa în noi, ne va da inelul care l-a împuternicit pe Adam să distrugă armonia pe care Dumnezeu o crease și o dorise, inelul Fiului celui Unul Născut, Care a murit pe cruce din cauza trădării omului și a Cărui moarte a fost biruință asupra morții și a cărui Înviere și Înălțare – întoarcerea noastră – sunt deja eshatologic împlinite în deplinătatea unirii cu Tatăl.

Atunci când ne întoarcem la această casă a Tatălui, când ne aflăm față către față cu judecata conștiinței noastre și a lui Dumnezeu, judecata nu este întemeiată pe profunzimea gândirii noastre teologice. Nu este întemeiată pe ceea ce numai Dumnezeu ne poate dărui prin împărtășirea cu viața Sa. Judecata lui Dumnezeu are ca temelie un singur lucru: „Ești tu om sau nu cumva nu te ridici la înălțimea demnității de a fi om?”.

Astfel, poate vă amintiți pilda oilor și a caprelor de la Matei 25, 31-46: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit?”.

Dacă nu știm cum să ne comportăm ca oameni, nu vom avea nici o idee despre cum să ne comportăm după criteriile dumnezeiești. După ce ne vom fi întors la casa Tatălui, după ce ne vom fi îmbrăcat cu Hristos, după ce strălucirea Duhului va pune stăpânire pe noi, după ce vom dori să împlinim vocația noastră și să devenim adevărați copii ai Tatălui, fiii și fiicele Lui, trebuie ca în primul rând să ne străduim să dobândim ceea ce ține de noi – să fim oameni, fiindcă, indiferent dacă suntem buni sau răi, putem singuri să ne însușim spiritul de camaraderie, compasiunea, mila.

Ne putem întoarce la Tatăl. Ne putem întoarce cu încredere, de vreme ce El este pecetea demnității noastre. El este Cel care vrea să ne mântuiască. El este Cel care nu cere de la noi decât un singur lucru.

„Fiule, dă-mi inima ta; toate celelalte ți se vor adăuga ție”, așa cum spune Eclesiastul. (Cf. Pilde 23, 26)

Acesta este drumul care ne duce pe noi toți din locul în care ne aflăm acum, orbi și în afara Împărăției pe care tânjim să o vedem împlinită înlăuntrul nostru și cuprinzând toate, pas cu pas până ce ne aflăm înaintea judecății lui Dumnezeu. Înțelegem cât de simplă este această judecată, cât de mare ar trebui să fie nădejdea în noi, și cum, în această nădejde, putem să străbatem până la Dumnezeu, încrezători, știind că El este judecătorul, dar, mai presus de orice, împăcarea pentru păcatele noastre, Cel căruia omul îi este atât de drag, atât de prețios, încât tot ceea ce este viață, tot ceea ce este moarte, toată agonia și pierderea lui Dumnezeu, tot iadul pe care l-a suferit Fiul cel Unul Născut este măsura valorii pe care El o atașează la mântuirea noastră“.

Mitropolitul Antonie de Suroj,

Reflecții - O călătorie duhovnicească, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Reflecții - O călătorie duhovnicească"

18 Februarie 2016

Vizualizari: 756

Voteaza:

Pilda fiului risipitor - IPS Antonie de Suroj 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE