Trei cuvinte poate rosti omul in viata

Trei cuvinte poate rosti omul in viata Mareste imaginea.

Trăind pe acest pământ, ne facem iluzia că, în nenumărate rânduri şi moduri noi alegem. Trei sunt însă momentele în care omul poate acţiona, cu adevărat, schimbându-şi cursul existenţei sale. În aceste trei situaţii el poate să rostească, să se exprime într-un mod care să aducă schimbare. Aceste "trei cuvinte" ne sunt relevate de Pilda întoarcerii fiului risipitor (Luca 15, 11-32), ce va răsuna mâine la Liturghiile săvârşite în bisericile ortodoxe.

Omul este creat de Dumnezeu, menit să fie cu Dumnezeu.

Dar el, pe măsură ce creşte, poate să spună, precum fiul risipitor: "tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere" (Luca 15, 12). Apoi să se depărteze de Cel ce l-a adus din nefiinţă la fiinţă. În spatele acestui gest se ascunde o crimă cumplită. Omul vrea să fie dumnezeul propriei sale lumi, nu mai vrea să accepte nici un fel de tutelă. În gestul fiului risipitor, precum şi în gestul oricui întoarce spatele divinităţii, putem desluşi un mod de a-I spune lui Dumnezeu: "Mori! Nu mai vreau să fii prezent în viaţa mea. Nu vreau să Te mai văd în faţa ochilor mei!".

Acesta este acel moment în care omul acţionează asupra relaţiei cu Dumnezeu, rupând legătura cu El. Iniţiativa este a sa, a lui Dumnezeu este acceptarea, din iubire şi din respect pentru libertatea omului. Iar această acceptare a culminat cu primirea cumplitei morţi de pe Cruce.

Vrând să devină liber de orice formă de autoritate, chiar şi faţă de iubitoarea autoritate părintească, omul ajunge sclav. Fiul risipitor a ajuns slugă la porci. Mai ales în zilele noastre, omul doreşte să fie "liber" într-un sens care-l înrobeşte. Pentru că el vrea să nu dea socoteală nimănui, să nu slujească nimănui, nici măcar lui Dumnezeu. Iar consecinţa este că ajunge să fie robit de o patimă, de o idee, de o altă persoană – de diavol, în ultimă instanţă. Nevoia de a avea stăpân este înscrisă în noi. Putem alege să nu slujim lui Dumnezeu şi ajungem, astfel, fără excepţie, într-o robie cumplită. Când aleg însă să fiu rob al lui Dumnezeu, atunci mă încredinţez sub stăpânirea Celui ce nu-şi doreşte robia mea, ci doar să mă elibereze, să-mi redea libertatea întru care m-a creat.

Fiul risipitor
, când şi-a venit în fire, a zis: "câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi" (Luca 15, 17-19). Adică a înţeles că are de ales între doi stăpâni, cum omul are de ales între Dumnezeu şi satana. Dar "mai bună este o zi în curţile Tale decât mii. Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai bine, decât a locui în locaşurile păcătoşilor"(Psalmi 83, 11). Aici ne este descrisă etapa de conştientizare din partea omului; el este cel ce decide să reactiveze relaţia cu Dumnezeu, punându-se pe sine în postura de "rob al Domnului". Deşi nu pare a fi prezent, Dumnezeu este Cel Care face, în fapt, posibilă refacerea distanţei: El nu doar că permite să fie străbătut drumul înapoi spre casă, este Însăşi Calea parcursă de la roşcove la pâine.

Întâlnirea cu Dumnezeul cel viu nu poate avea loc decât în chipul surprins de pilda întoarcerii fiului risipitor. Când s-a reîntâlnit cu tatăl său, acesta a spus: "tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău" (Luca 15, 21). În cel de-al treilea moment, cel de întâlnire propriu-zisă, cel al desăvârşitei apropieri, iniţiativa aparţine lui Dumnezeu, Cel ce nu doar că primeşte întoarcerea omului, ci chiar aleargă spre acesta. Omul nu trebuie decât să se plece în faţa Sa, pentru ca Dumnezeu să poată să cadă pe grumazul lui – adică Dumnezeu redevine cap al omului ("Hristos este cap Bisericii").

Acestea sunt momentele în care ceea ce decidem ne schimbă cursul vieţii. Ceea ce se întâmplă între ele este doar curgere firească; oricât de multe lucruri ni s-ar întâmpla, ele nu sunt decât consecinţe ale acelei alegeri deja făcute. O dată plasaţi pe o anumită traiectorie existenţială, funcţie de direcţia aleasă, nu putem decât fie să ne adâncim în căderi, sărăcind de viaţă – când ne depărtăm de Dumnezeu, fie să ne tot ridicăm, înveşnicind clipa întru bucurie – dacă ne tot apropiem de El.

Aşa cum am văzut, fiecare dintre cele trei alegeri este declanşată şi însoţită de către un cuvânt, izvorând din modul în care înţelegem să folosim libertatea noastră. În cele trei paradigmatice adresări ale fiului risipitor, chiar şi în vorbirea cu sine însuşi, apare cuvântul "tată", încă de la începutul rostirii. Deloc întâmplător! Mai ales în astfel de momente, omul nu poate face abstracţie de filiaţia sa cerească. Chiar dacă ne depărtăm sau ne apropiem de Dumnezeu, noi suntem marcaţi definitiv de faptul că suntem fiii Cuiva – fii ai Tatălui ceresc. Cum zice psalmistul: "dumnezei sunteţi şi toţi fii ai celui preaînalt" (Psalmi 81, 6). Asta ne defineşte, în esenţă, pe noi, ca oameni. Iar faptul că ni se mai spune în Scripturi că "Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca"(Psalmi 81, 1) e şi mai cutremurător. Pentru că judecata noastră – adică fixarea definitivă într-o anume relaţie cu Dumnezeu, depinde de alegerile noastre, de opţiunile noastre ferme, care sunt exprimate în cuvinte. Un cuvânt te poate apropia sau depărta de Dumnezeu, îţi poate hrăni viaţa sau te poate duce spre înfometare. Ar trebui să ne şi înfricoşeze, văzând cât de lesne putem cădea, dar şi să ne bucure: între noi şi Dumnezeu este o distanţă mai mult decât accesibilă, e cale doar de un cuvânt!

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
153 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

10 Februarie 2015

Vizualizari: 1725

Voteaza:

Trei cuvinte poate rosti omul in viata 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE