Cine, cum si de ce asteapta Floriile?

Cine, cum si de ce asteapta Floriile? Mareste imaginea.

Intrarea Domnului în Ierusalim,

Duminica a 6-a din Post (a Floriilor), Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei“. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

În a şasea săptămână din Postul Mare comemorăm intrarea Domnului în Ierusalim. În toate celelalte duminici, prin pildele Mântuitorului, prin relatarea despre minunile pe care le-a săvârşit Domnul, prin învăţăturile date de Acesta, prin exemplele unor mari sfinţi (unii nevoitori de tineri, cum au fost Sfinţii Grigorie Palama şi Ioan Scărarul, alţii convertiţi, cum a fost Maria Egipteanca), am fost invitaţi să ne pregătim mai intens pentru Ierusalimul ceresc, adică pentru Împărăţia lui Dumnezeu pe care o putem vedea în Hristos Cel înviat şi o putem pregusta în bucuria comemorării Învierii Domnului. Nu putem ajunge însă acolo fără să trecem prin Ierusalimul pământesc. De vreme ce creştinul este următor lui Hristos, ar fi de neînţeles ca el să nu treacă într-un fel sau altul (realmente, simbolic sau comemorativ) prin Ierusalimul pământesc, să nu calce oarecum pe acolo pe unde a călcat Domnul Însuşi.

Din relatările Evangheliştilor, am înţeles că Mântuitorul a fost de trei ori în pelerinaj la Ierusalim cu ocazia Paştelui (Ioan 2, 13-15; 6, 4; 12, 1-13, 1 şi urm.). Sărbătoarea Floriilor semnalează ultimul pelerinaj istoric al Mântuitorului Hristos la Ierusalim.

Sosise timpul prielnic împlinirii speranţelor
De data aceasta, venirea Sa la Ierusalim era aşteptată de multe persoane. Timpul şi locul respective parcă păreau să favorizeze producerea unui mare eveniment istoric. Lumea aştepta parcă acest eveniment. Mai toţi presimţeau că sosise timpul prielnic împlinirii speranţelor şi năzuinţelor lor: judecarea acestei lumi şi scoaterea afară din ea a diavolului, stăpânitorul ei (Ioan 12, 31).

Era şi timpul împlinirii Tainei Fiului lui Dumnezeu făcut Om, taină din care să se împărtăşească mulţi, taină pusă la temelia unei noi perioade şi forme de devenire istorică şi supraistorică a lumii. Un nou început. Un act de creare a unei lumi - Biserica - de data aceasta în interiorul universului creat cândva, fundamentat nu numai pe atotputernicia şi iubirea lui Dumnezeu, ci pe filantropia Lui şi pe sacrificiul Său suprem. O lume la care fiecare om va avea acces printr-un act responsabil de fidelitate faţă de Cel care S-a jertfit pentru el. La prima creaţie Dumnezeu a făcut toate din iubirea Sa totală. Era un prim pas în procesul de creare a unor realităţi (universul întreg şi oamenii) în perspectiva eshatologiei lor fericite. Acum se pune un nou început. Începutul unei lumi în care omul devine partener al lui Dumnezeu, nu numai beneficiarul atotdărniciei iubirii divine. Omul va co-participa la constituirea acestei lumi în el şi în jurul său prin răspunsul liber şi responsabil dat în credinţă sacrificiului suprem pus la temelia noii creaţii în Taina lui Hristos ce urma să se împlinească peste câteva zile în Ierusalim. Pentru constituirea nucleului acestei lumi, Mântuitorul Îşi pregătise ucenicii pe durata celor trei ani ai activităţii Sale publice.

Urcând de la Ierihon spre Ierusalim, Mântuitorul spunea ucenicilor că în Ierusalim Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi care-L vor batjocori şi-L vor ucide. Entuziasmul şi aşteptările ucenicilor erau prea mari ca să priceapă realismul acestor spuse. Ei se raportau la această Taină în felul lor: Petru, nevăzând perspectiva sacrificiului lui Hristos, Îl îndemna pe Acesta să renunţe la a mai merge la Ierusalim, agonisindu-şi cuvinte nemăgulitoare din partea lui Iisus: „Oare, nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau“?

Fiii lui Zevedeu Îi cereau lui Iisus ca atunci când El se va stabili în slava Sa (nu era vorba desigur de slava la care aspira Iisus, ci de cea la care gândeau ei), să-i facă cei mai apropiaţi sfetnici ai Săi, încât unul să stea de-a dreapta, iar altul de-a stânga Sa. Ba mai mult, chiar mama lor, una dintre femeile cu stare care-L însoţeau pe Iisus şi-L ajutau din venitul lor, a intervenit în acest sens pentru fiii ei (Matei 20, 20-22). Acestora Mântuitorul le va spune că nu ştiu ce cer. Şi era normal. Hristos nu mergea la Ierusalim să se urce pe tronul lui David, ci pe Cruce.

Căutat de autorităţile evreieşti
De venirea Mântuitorului la Ierusalim se interesau mai-marii preoţilor şi fariseii. Aceştia luaseră hotărârea uciderii lui Iisus (Ioan 11, 53). În Talmud se spune că Iisus fusese căutat timp de patruzeci de zile prin intermediul anunţurilor şi prin urmărire. Autorităţile porunciseră că, dacă cineva ar fi aflat unde S-ar fi găsit Iisus, să le dea de ştire ca să-L prindă (Ioan 11, 57). Evanghelistul Ioan ne relatează că, aflând de hotărârea acelora, Iisus se retrăsese în Efraim, o cetate de la marginea ţării. Cu câteva zile înaintea Paştelui, mai-marii preoţilor se adunaseră în templu şi-L aşteptau pe Iisus, considerând că Acesta nu putea fi absent de la festivităţile legate de marele praznic al Paştelui. Şi totuşi au constatat că Iisus nu sosise, încât îşi puneau întrebări cu privire la prezenţa sau la absenţa Acestuia de la sărbătoarea Paştelui (Ioan 11, 56).

Momentul apariţiei lui Iisus în Ierusalim era aşteptat de autorităţile iudaice cu mare interes, chiar dacă el nu era din aceeaşi categorie cu interesul arătat de ucenici şi de mulţimile care-L însoţeau pe Iisus. De reţinut este că Iisus, cunoscând intenţiile şi măsurile luate de autorităţile iudaice, a venit la Ierusalim făcând să se împlinească nu atât planurile acestora, ci rânduiala lui Dumnezeu.

Părăsind valea Iordanului, Iisus a trecut prin Ierihon. La ieşirea din acest oraş a vindecat doi orbi şi pe Bartimeu. Acesta nu a mai plecat la casa lui, ci L-a urmat pe Iisus. Evenimentul acesta a făcut ca numărul celor care-L urmau pe Iisus să crească semnificativ. În sâmbăta dinaintea Paştelui, Iisus s-a oprit în Betania, unde prietenul său Lazăr şi surorile au făcut ospăţ mare în cinstea Lui. Acolo Maria, sora lui Lazăr, I-a uns picioarele cu mir de nard, gest apreciat de Iisus ca fiind făcut spre îngroparea Sa. A doua zi Iisus, grupul de ucenici care-L însoţeau şi cei care, auzind că Iisus se găsea în Betania, veniseră să-L vadă pe El şi pe Lazăr cel înviat au pornit spre Sfânta Cetate. Mulţimile de oameni care veneau din Ierusalim spre Betania se întâlnesc cu cei care au pornit din Betania spre Ierusalim. Numărul simpatizanţilor lui Iisus va creşte simţitor, ridicându-se la câteva mii de oameni.

Evangheliştii ne relatează că, apropiindu-se de Betfaghe, Iisus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi, spunându-le: „Mergeţi în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un asin pe care nu a încălecat niciodată nimeni; dezlegaţi-l şi-l aduceţi la Mine!“ (Luca 19, 29-30). El le semnalează că, dacă stăpânul îi va întreba cu privire la gestul lor, să-i spună că acel asin trebuie Domnului şi stăpânul se va învoi să ofere asinul împrumut Domnului. Ucenicii au mers şi au adus Domnului asinul. Evanghelistul Matei relatează că era vorba de o asină şi mânzul ei. Probabil că era un mânz destul de dezvoltat, încât să poată susţine o persoană. Evangheliştii Marcu şi Luca au relatat, se pare, doar despre animalul pe care S-a aşezat Domnul, nu şi despre mama acestuia.

Prorocul întru care se împlinesc prorociile
Porunca dată celor doi ucenici şi urmările îndeplinirii ei scot în evidenţă încă o dată o serie de calităţi ale Celui care de bună-voie acum intra în Ierusalim.

Mai întâi, se văd calităţile profetice ale Mântuitorului: El ştie în amănunt cele cu privire la asinul de care avea nevoie pentru intrarea în Ierusalim. În al doilea rând, Iisus arată că este Regele mesianic al lui Israel (Luca 19, 12-14). De acum, Iisus începe să-Şi facă publică demnitatea împărătească: El intră în cetate călare, precum regii.

În Orient, cu ocazia vizitelor paşnice în diverse localităţi, regii nu foloseau caii, ci asinii. Caii erau folosiţi numai în situaţii de război, în acţiuni militare. Evangheliştii semnalează că Mântuitorul a precizat că asinul ce trebuia adus la El nu mai fusese încălecat de nimeni. La evrei era obiceiul era ca animalele pe care călăreau regii să nu fi fost călărite de nimeni. De obicei, animalele de călărie (inclusiv asinii) sunt pregătite în acest sens de specialişti. Nu a fost cazul asinului pe care S-a aşezat Domnul. De data aceasta, ucenicii au aşezat hainele lor pe asin şi peste ele S-a aşezat Iisus. Aceasta sugerează că Iisus este Împărat peste toate: peste cer şi pământ, peste toată făptura, peste lumea vie şi nevie. Pe de o parte, Iisus Se încadra în cutumele locale şi ale timpului Său, iar pe de altă parte, modul intrării Sale în Ierusalim corespundea profeţiei lui Zaharia care spunea: „Bucură-te, fiică a Sionului! Veseleşte-te, fiică a Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei!“ (Zaharia 9, 9; Matei 21, 5; Ioan 12, 15). Intrarea Domnului în Ierusalim nu era una revoluţionară, ci una mântuitoare, nu sfida prin strălucire, autoritate şi distanţă faţă de oamenii obişnuiţi, ci apropia prin smerenie şi blândeţe.

Toate aceste evidente împliniri mesianice în Iisus au făcut ca mulţimile de oameni care-L însoţeau pe Acesta să confirme, şi ele, că aşteptau intrarea Domnului în Ierusalim. De aceea, cei care vedeau alaiul ce mergea spre Ierusalim se comportau ca în faţa unui rege: tăiau ramuri din copaci şi le aşezau pe calea pe care trecea Iisus, alţii aşterneau hainele lor pe unde trecea Iisus, iar alţii purtau în mâini ramuri de finic. Erau frunze de finic aduse din regiunile unde creştea acest arbore, special pentru sărbătoarea Paştelui.

Mesia, ovaţionat în cetatea lui David
În mod obişnuit, la întâmpinarea unei personalităţi dragi şi însemnate, oamenii ovaţionează. Aşa a fost şi atunci: cei care erau înainte şi cei care veneau pe urmă strigau o serie de ovaţii, pe de o parte, demne de un rege, pe de altă parte, adresate lui Dumnezeu sau lui Iisus Însuşi perceput ca Mesia, ca Mântuitor. Au fost cu siguranţă mai multe ovaţii. Evangheliştii au consemnat câteva, suficiente să ne arate entuziasmul şi calitatea celor care-L însoţeau pe Iisus. Nici o ovaţie războinică! Nici o ovaţie agresivă! Sunt ovaţii care îmbracă mai degrabă forma rugăciunii.

Cele mai frecvente ovaţii au fost, se pare: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărăţia ce vine, a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!“ (Marcu 11, 10), „Osana, Fiul lui David; bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului! Osana întru cei de sus!“ (Matei 21, 9), „Binecuvântat este Împăratul Care vine întru numele Domnului! Pace-n cer şi slavă întru cei de sus!“ (Luca 19, 38), „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“ (Ioan 12, 13).

Cuvântul „Osana“ nu este un nume, ci expresia grecească a verbului ebraic „hoşiâ-ah-nà“, care înseamnă „ajută-ne!“. Această formă verbală este o invocare, nu neapărat o formulă de politeţe. Vedem că se adresează lui Iisus, ca Fiu al lui David, Cel ce vine întru numele Domnului.

Din întrebările pe care trimişii lui Ioan Botezătorul I le-au pus Mântuitorului, ştim că formularea „Cel ce vine“ (Matei 11, 3) se referea la Mesia. Iar Mântuitorul le-a răspuns trimişilor lui Ioan cu un citat din profetul Isaia (Isaia 29, 18-19; 35, 5), încredinţându-i că El este Mesia. Folosirea frecventă a invocării „Osana!“, urmată de „Cel ce vine întru numele Domnului“ şi de „Fiul lui David“, ne arată că mulţimile vedeau în Iisus pe Cel care putea să le ajute pentru că venea în numele Domnului şi pentru că avea origine davidică, aşa cum ştiau din profeţiile Vechiului Testament că trebuia să fie Mesia. Prin urmare, El nu era un rege ca oricare rege pâmântesc, ci era adevăratul Împărat al lui Israel. Invocarea „Osana“ putea să se adreseze şi lui Dumnezeu (Iahve) să-i ajute în cele superioare celor de pe pământ sau să-L ajute pe Iisus să instaureze Împărăţia Păcii, care nu este pacea pe care şi-o dau oamenii, ci una venită de Sus.

Cu siguranţă, nu acestea au fost mulţimile dintre care unii vor striga peste câteva zile: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!“. Aceştia din urmă făceau parte din masa de manevră folosită de puternicii zilei atunci când voiau să dea o justificare „populară“ unor acţiuni care să-i avertizeze, ţinând departe de evenimente poporul autentic.

Ovaţiile mulţimilor erau spontane, autentice şi corespunzătoare personalităţii lui Iisus. Numai că El ştia care va fi finalitatea intrării sale în Ierusalim. Aştepta şi El acest moment, cu toate că, omeneşte vorbind, şi-ar fi dorit să treacă de la El „paharul“ suferinţelor pe care avea să-l bea. Iisus mergea tăcut, îngândurat ca un rege care vedea realmente responsabilităţile sale. Un rege mâhnit pentru că nu reuşise să adune pe fiii lui Israel cum îşi adună cloşca puii sub aripi că, pentru neascultarea lui Israel, minunatele ziduri ale cetăţii sfinte şi ale templului urmau să fie dărâmate, încât să nu mai rămână piatră pe piatră, că fiii lui Israel vor avea parte în curând de atrocităţi de neimaginat, ceea ce s-a şi adeverit în anii 67-70 şi cei care au urmat. Era Regele care cunoştea cu adevărat tainele domniei Sale peste o împărăţie care nu se limita la fruntariile Iudeii sau ale Palestinei, o împărăţie care, într-adevăr, avea nevoie de ajutor de Sus. Privirea Lui nu se îndrepta spre cetăţuia Antonia, unde se afla garnizoana romană, ci spre Roma însăşi, care avea să fie cucerită cândva de ucenicii Săi, nu cu armele, ci cu Duhul lui Dumnezeu.

„Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga“
Ovaţiile oamenilor au fost atât de evidente încât cei din cetate s-au întrebat cu mirare ce se petrece. Au aflat că avea loc intrarea în Sfânta Cetate a prorocului din Nazaretul Galileii, iar autorităţile au semnalat Mântuitorului jena pe care aceste ovaţii le-o provocau. Nu I s-au adresat lui Iisus cu vreo formulă jignitoare, ci cu apelativul „Învăţătorule“. Îl recunoşteau ca atare, chiar dacă hotărârea uciderii Lui şi toate măsurile în acest sens fuseseră de mult luate. Evenimentul intrării în Ierusalim era atât de important şi perspectiva lui atât de evidentă, încât nu mai putea fi limitat. De aceea, Iisus le-a răspuns sec autorităţior care I-au cerut să potolească mulţimile: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga“ (Ioan 19, 40). Altfel spus, dacă pruncii şi ceilalţi care ovaţionau tăceau, ar fi strigat pietrele. La un asemenea eveniment ar fi ovaţionat până şi necuvântătoarele, creaţia întreagă, pentru că întreaga creaţie aştepta cu suspine negrăite evenimentul împlinirii Tainei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu (Romani 8, 20-24).

Ţinta intrării Mântuitorului în Ierusalim era, desigur, templul, casa de rugăciune, spaţiul în care în mod firesc se cuvenea să stea. De acolo a alungat pe cei care, prin îndeletnicirile lor, necinsteau casa de rugăciune. Tot acolo a avut şi primele dispute cu cei pregătiţi să-L prindă în cuvânt. După ce evenimentul intrării în Ierusalim şi-a atins efectul, Mântuitorul, spre a nu grăbi deznodământul prezenţei Sale în Sfânta Cetate, S-a întors discret în Betania, unde avea mai multă siguranţă. De acolo Se va întoarce a doua zi în Ierusalim şi evenimentele se vor produce aşa cum ne-au istorisit Evangheliştii.

Faţă de intrarea Domnului în Ierusalim creştinii au arătat un respect deosebit. Sfinţii Părinţi au prins evenimentul intrării Domnului în Ierusalim nu numai în calendar, ci şi în memorialul şi în simbolismul liturgic. În cadrul uneia dintre părţile Sfintei Liturghii, proscomidia, preotul pregăteşte Cinstitele Daruri de pâine şi vin spre preschimbarea lor în Trupul şi Sângele Domnului prin rugăciunea către Dumnezeu Tatăl. În centrul Sfântului Disc (unul dintre vasele liturgice) preotul aşază partea centrală a prescurii pe care se află pecetea IS-HR-NI-KA (adică Iisus Hristos biruieşte), adică Sfântul Agneţ (de la grecescul agnos, care înseamnă miel), care Îl simbolizează pe Mântuitorul Hristos Care urmează să fie jertfit. În momentul Vohodului Mare de la Sfânta Liturghie, Cinstitele Daruri (de pâine şi vin) sunt aduse de la proscomidiar la Sfânta Masă. Sfânta Masă simbolizează Golgota istorică unde a fost jertfit Hristos, din coasta Căruia a curs Sângele sfânt al Dumnezeu-Omului spre mântuirea lumii. Pe Golgota locaşului sfânt (biserica), la fiecare Sfântă Liturghie, prin lucrarea Sfântului Duh şi rugăciunea comunităţii eclesiale, se actualizează Jertfa de pe Golgota din Ierusalimul de altădată, spre împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele euharistic al lui Hristos în vederea sfinţirii lor prin participarea reală la jertfa lui Hristos. Intrarea cu Cinstitele Daruri în Sfântul Altar simbolizează intrarea Domnului în Ierusalim. De aceea, înainte de sfinţirea Cinstitelor Daruri, credincioşii din sfânta biserică se roagă cântând imnul liturgic „Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana!“, una dintre ovaţiile celor prezenţi la intrarea Domnului în Ierusalim.

Prin acest imn, noi, cei de azi, devenim contemporani cu cei care acum mai bine de două mii de ani strigau la fel cu ocazia intrării Domnului în Ierusalim. Momentul intrării Domnului în Ierusalim, după cum am văzut, a fost aşteptat de mulţi. Unii au fost luaţi de acest eveniment prin surprindere, neştiind iniţial cine era realmente Hristos.

Spre deosebire de aceia, noi, cei de azi, ştim cine este Domnul Hristos. Prin urmare, noi Îl aşteptăm? Dacă da, alături de care dintre cei despre care am vorbit mai sus? Ştiind acum mai bine decât toţi ceilalţi cine a fost şi cine este Iisus, trebuie să profităm de această ştiinţă, încât să-L aşteptăm cum se cuvine, făcând roade vrednice de ştiinţa noastră şi de Cel pe Care-L cunoaştem, pe Care-L ovaţionăm şi-L slăvim, Căruia ne rugăm şi cu al Cărui Trup şi Sânge ne hrănim spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci.

pr. prof. dr. Vasile RĂDUCĂ
Sursa: ziarullumina.ro

.

02 Aprilie 2015

Vizualizari: 1090

Voteaza:

Cine, cum si de ce asteapta Floriile? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE