Cartile constiintelor

Cartile constiintelor Mareste imaginea.

Fiii mei binecuvantati,
Iubirea lui Dumnezeu si nemarginita Lui milostivire care s-a aratat fata de om pana la jertfa pe cruce a binevoit, chiar si in acest an, sa indrume pasii mei – cu toate ca sunt pentru totdeauna un om nevrednic si nemernic – sa fiu langa voi cu sentimente de dragoste parinteasca, pe care cred ca le nutriti si voi in inimile voastre fata de mine.

Intr-o zi, la manastirea mea, cand citeam impreuna cu fratii din Sfintii Parinti, ceva m-a impresionat, as putea spune infricosator, o fraza prin adancimea sensului ei. Aceasta era urmatoarea: “Am vazut cand s-au deschis cartile constiintelor inaintea lui Dumnezeu”.

M-am inspaimantat tare, incercand sa patrund in sensul si-n gandirea Sfantului Parinte al Bisericii care a scris-o. Oare ce intelegea prin “cartile constiintelor”?

Fiecare om are constiinta, dar si cartea vietii lui plina de foi si pagini. Fiecare fila, in gandirea acestui mare Parinte, inseamna fiecare zi a vietii omului, care trece si este traita, in special, a crestinului. Pe o pagina se scriu pacatele omului, iar pe cealalta, faptele bune. Aici se consemneaza cele din minte, pacatele cu imaginatia, cele care au loc in inchipuirea omului, in mintea si in inima lui, dar si toate cele savarsite cu trupul. Toate acestea sunt scrise pe o pagina la prima vedere, iar pe cealalta, faptele bune savarsite in trup si in suflet.

Pentru Dumnezeu nu exista lucruri ascunse, caci toate se descopera inaintea Lui. Nici un cuget, nici un sentiment, nici un cuvant nu-i scapa, ci toate sunt consemnate in aceasta carte a vietii. Toate vor trece prin judecata lui Dumnezeu, nimic nu poate fi ascuns, si acest lucru este foarte important. In definitiv, nu constientizam ce ni se va intampla exact, cand sufletul nostru va iesi si va urca la Dumnezeu.

Viata omului, de cele mai multe ori, se incheie in cateva clipite si in acest interval este evident ca se va deschide aceasta carte a vietii si a constiintei inaintea ochilor lui Dumnezeu si omul se va afla intr-o postura foarte dificila, aceea de a raspunde – daca va putea s-o faca – pentru faptele lui inaintea Celui care stie toate. La El nu incape raspuns de indreptatire sau de tainuire, pentru ca insasi constiinta va protesta impotriva sufletului inaintea Tronului. Aceasta va fi judecatorul sufletului, pentru ca ea nu poate sa falsifice realitatea si adevarul celor savarsite de om.

N-am realizat ca vom fi judecati si, de aceea, are loc la ceasul iesirii sufletului un act de pre-judecata, in acel moment sau dupa ce s-a despartit de trup. Sufletul se afla in fata unui mic tribunal care va hotari, intr-o anumita masura, fericirea sau nefericirea pe care o va primi inaintea marelui tribunal al lui Dumnezeu. Cunoastem toate acestea din Sfanta Traditie, din traditiile personale si, de cele mai multe ori, din experienta acestui eveniment care se intampla oricarui om de pe aceasta planeta. De aceea, va trebui sa facem o incursiune in gandurile noastre, in crezul nostru, sa ne adunam puterile sufletesti si sa ne pregatim pentru iesirea din aceasta problema foarte serioasa a fiecarui om. In lumea aceasta, toate lucrurile se pot schimba, nu putem s-o facem pe aceasta, o facem pe cealalta, si vine sfarsitul. Cand este vorba, insa, despre aceasta calatorie fara intoarcere, catre cer, crestinul ortodox trebuie sa mediteze foarte serios si sa se pregateasca sub toate aspectele, pentru ca dupa moarte “nu este pocainta“.

Biserica ne ajuta foarte mult sa cunoastem ceea ce se intampla cu noi dupa iesirea sufletului. Credem cu tarie ca sufletul va trece prin vamile vazduhului, va plati impozite grele si, oricum, trebuie sa aiba in ordine actele, pasaportul, pentru ca, altfel, undeva va fi coborat, oprit aici sau acolo, si situatia lui va fi foarte dificila. Desigur, atunci se va trezi, dar va fi prea tarziu, deoarece nu va putea sa se intoarca, sa arate cainta potrivita, sa-si aranjeze actele si pasaportul si s-o ia de la capat. Sufletul omului nu se intoarce, ci merge direct la Creatorul lui, si aceasta realitate nu este asa de simpla cum o vedem noi, si cel mai mult eu.

Poate ca ati citit despre iesirea sufletului unei femei, cunoscuta sub numele de Sfanta Teodora. Acest suflet a slujit un om sfant si a venit vremea sa plece. Urcand catre Dumnezeu, a trecut prin vami si acolo au inceput greutatile. Avea un pacat nemarturisit, iar ingerii care o insoteau, o protejau si o indrumau s-au aflat intr-un mare impas, din cauza multimii demonilor care-i asezau inainte pacatul si cereau de la Dumnezeu sa judece dupa dreptate. Si se spune in istoricul vietii ei ca mijlocirile acestui mare om sfant, care se numea Vasile, si caruia ii slujise, “au descurcat-o” din urzelile demonilor. Astfel, ingerii au purtat-o spre cer, vorbind intre ei si zicand ca daca nu ar fi intervenit mijlocirile lui Vasile, sufletul ei aflat in primejdie mare n-ar fi urcat la ceruri.

Viata pe care o ducem dovedeste ca n-am inteles seriozitatea acestei probleme. Sa luam un exemplu; am facut ceva rau si trebuie sa mergem la judecata raufacatorilor, ne aflam in situatia sa fim condamnati la moarte, la streang sau la alte pedepse si mai dure. Atunci, pana in ziua judecatii, ne vom ingriji foarte mult de judecatori si de diferite mijloace de scapare, cu multa truda personala, cu nevointe, cu nesomn, cu una, cu alta, asteptand sentinta. Si cu cat se apropie ziua, ceasul Judecatii, starea sufletului va fi din ce in ce mai rea, si cum se va incheia? In cel mai rau caz, cu moartea trupului, nimic mai mult decat o stare trupeasca, si cata osteneala am depus mai inainte! Nu se intampla acelasi lucru cand este vorba de suflet, a carui moarte nu este una trupeasca.

Plecarea trupului din aceasta viata nu implica libertatea mantuirii sufletului omului, care, daca nu reuseste, se va chinui vesnic. Nu stim, nu putem sa intelegem sensul cuvantului vesnicie. Intelesul lui este urmatorul: viata fara sfarsit, fara final, neapusa. Asa cum existenta lui Dumnezeu n-are final, la fel si viata sufletului omenesc.

Prin urmare, in cazul esecului mantuirii, vom trai intr-o nefericire vesnica. Nu este vorba despre o stare simpla, o durere usoara, de ceva care in cele din urma trece si primeste iertarea. Din nefericire, avem de-a face cu o chinuire infricosatoare si inspaimantatoare, de aceea zic ca nu stim ce se va intampla cu noi dupa moarte.

Biserica noastra, prin invataturile, predicile si tainele ei, ne ajuta sa intelegem mai bine, sa deschidem mintea si sa pricepem aceasta problema existentiala, de care avem nevoie, ca sa nu fim pedepsiti. Noi va trebui sa constientizam starea noastra, sa traim viata dupa cuviinta, sa intram imediat in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine. Nici clipele timpului nostru nu sunt sigure, pentru ca, iesind de aici, viata noastra poate sa se sfarseasca. Astfel, in mai putin de o ora, cartea constiintei va fi deschisa inaintea lui Dumnezeu si va incepe judecata. Hristos va rasfoi cartea, fila cu fila, si va zice: „Aici ai facut acest pacat, dincolo pe celalalt s.a.”, iar constiinta va raspunde: „Desigur, asa este, intr-adevar, asa s-a intamplat”.

In momentul in care la judecata se va termina de rasfoit aceasta carte, sufletul va tremura precum frunza in anotimpul toamnei la cea mai mica adiere de vant, si precum pestele viu cand este scos din mare. Asa se va zbuciuma si sufletul inaintea infricosatoarei judecati. Iar daca hotararea lui Dumnezeu este pozitiva, atunci nu vom putea sa masuram fericirea nici in adancime, nici in inaltime, nici in latime, pentru ca sufletul acesta va intra in Imparatia lui Dumnezeu, Il va cunoaste cat se poate de mult, va reveni la Acelasi Dumnezeu si Parinte. Si ganditi-va ca Dumnezeu este izvorul intregii fericiri.

In cazul unei hotarari negative, cu osanda si nefericire, inaintea acestui suflet nenorocit se deschide un iad infricosator, pe care daca cineva ar indrazni sa-l incerce, i-ar sta mintea in loc. Nu se poate masura, in nici un caz, chinul infricosator. Am sa va dau un exemplu: ne doare un dinte, mintea este zapacita de durere si alergam imediat sa gasim un medicament ca aceasta sa inceteze. Si oare ce este aceasta durere? De multe ori, si despre alta durere spunem ca este mare, nu putem s-o rabdam si cerem imediat ajutor medical. Ce se va intampla, insa, cand sufletul nostru va intalni iadul? Daca un demon s-ar arata inaintea ochilor omului, acesta ar muri imediat, instantaneu. Omul chinuit in iad, insa, cum va trai vesnic nu cu unul, ci cu milioane de demoni impreuna? Cum va putea sa vietuiasca asa? Si totusi, asa se intampla.

Hristos, iubirea noastra, Mantuitorul, Dumnezeu-Omul Care si-a varsat Preacuratul Sau Sange pe cruce ne striga prin Sfanta Evanghelie: Privegheati, ca nu stiti ziua nici ceasul in care vine Fiul Omului (Matei 25, 13). Nimeni nu poate sa spuna ca n-a auzit acest glas, de aceea si repeta: Sluga vicleana, din cuvintele tale vei fi judecat,adica din ceea ce cunosti, marturisesti si propovaduiesti, te voi judeca.

Acest glas al constiintei este masura care ne judeca in toata vremea, si ceea ce ne ajuta foarte mult sa ne usuram de mustrarea constiintei este sa ascultam de ea. Ce inseamna, insa, ascultarea de constiinta? Cand ea ne sfatuieste ca trebuie sa fugim, sa lepadam greutatea pacatelor noastre si sa spalam lepra sufletului in baia Sfintei Spovedanii, sa facem intocmai. De exemplu: ne vin ganduri pacatoase prin care savarsim faradelegea si constiinta ne striga: „Ai pacatuit, te-ai intinat, ai smintit pe altii s.a. Mergi si cauta sa te vindeci, nu mai savarsi pacatul, alearga si indreapta-te”.

Omul, daca asculta, rezolva problema, se indreapta si rana se vindeca. In cazul in care, insa, nu asculta de constiinta, starea de lucruri se inrautateste, ispita patrunde mai adanc si dupa aceea vine si-l tulbura pe omul intreg, impingandu-l la pacat. Constiinta striga: “Ia seama, vei cadea din ce in ce mai rau!”. Daca omul isi astupa urechile si nu vrea sa asculte, pentru ca problema necesita osteneala, vai de el!

Imi veti spune, insa, ca exista oameni a caror constiinta nu-i mustra. Oare n-o au? Cu certitudine, au si acestia, dar este vlaguita pentru ca a strigat mereu, dar omul n-a auzit. De aceea, glasul ei a slabit si, in cele din urma, s-a stins. De multe ori, vedem oameni care-si ucid chiar parintii lor si fac atatea faradelegi si zicem: “Dar, oare, omul acesta este animal?”. Da, acesta s-a indobitocit pentru ca si-a sugrumat constiinta si, prin urmare, aceasta nu mai striga.

In afara de constiinta cea buna mai exista si constiinta vicleana, cea care ne calauzeste pe drumul diavolului si al pacatului. Supunandu-se acesteia, omul savarseste fapte pe care nici animalele nu le fac si, astfel, la judecata lui Dumnezeu, nu-L va putea privi in ochi. Cum va putea sa-L intalneasca din moment ce nu L-a cinstit deloc si L-a blestemat?

Hristos ii va spune: „Eu, fiul Meu, M-am facut om pentru tine, M-am rastignit si atatea altele, ti-am dat viata si atatea bunuri, iar tu, drept rasplata a acestora, M-ai blestemat si nu M-ai luat in seama”. Toate acestea se intampla cand omul nu asculta de constiinta cea buna. Si vedem din nou ca bunatatea lui Dumnezeu vrea sa ne ajute si ne spune: „De cate ori vei cadea, ridica-te”.Este omeneste sa cazi, dar sa ramai in aceasta stare este lucru diavolesc. Daca de saptezeci de ori cate sapte cadem, de atatea ori sa ne ridicam.

Il intristam tare mult pe Dumnezeu prin lipsa noastra de evlavie, dar El, prin bunatatea Lui, fara final si limite, ne primeste atat de frumos si ne cheama cu atata dragoste langa iubirea Lui. Traditia ortodoxa ne relateaza despre un parinte care a coborat in cetate si a auzit pe un copil spunandu-i: “Parinte, un om ma iubeste si eu il urasc, iar un altul ma uraste si eu il iubesc”.

Calugarul s-a gandit ca este adevarat acest lucru si a facut o apoftegma: Dumnezeu ne iubeste si noi Il uram, diavolul ne uraste si noi il iubim, prin faptele noastre.

Iar imi vine in minte o invatatura a Sfintilor Parinti, foarte frumoasa: “Cand sufletul omului va iesi din trup si-l vor lua ingerii in cea de-a treia zi, desigur ca, dupa ce va ajunge la Dumnezeu si I se va inchina, va avea voie timp de 40 de zile sa se intoarca la toate locurile unde a vietuit. Ingerul pazitor il va purta peste tot, si-i va arata toate locurile unde a pacatuit si unde a facut fapte bune si-i va zice: «Aici ai savarsit acest pacat, aceasta uraciune». Si cand sufletul va vedea acel loc si-si va aduce aminte despre istoria acelui pacat, va simti o asemenea rusine incat isi va intoarce fata, ca sa nu mai vada acel loc. Cand, insa, va vedea locul in care a savarsit vreo virtute, s-a pocait, a plans, a batut matanii, acolo va simti o mare multumire”.

Putem sa meditam la cele pe care le-am spus pana acum si sa luam o hotarare. Daca Biserica, Sfanta Traditie, experientele personale ale oamenilor sfinti ne confirma acest mare adevar, si ca nu este altfel, trebuie sa punem lucrurile la punct, sa rezolvam problema, asa cum stim ca unu plus unu fac doi. Sa ne punem in randuiala pe noi insine, sa plinim lipsurile pe care le avem, sa ne pregatim adica pasaportul, pentru ca, daca nu-l avem, vom avea probleme atunci cand vom pleca de aici.

Si, astfel, cand suntem pregatiti, harul lui Dumnezeu ne va ajuta foarte mult pentru ca inima lui Dumnezeu este deschisa deplin si ne asteapta sa ne primeasca si sa fim fericiti. Este adevarat ca nu stim ce fel de Dumnezeu avem, pentru ca, daca am sti, am face tot posibilul ca sa-L pastram si sa nu-L pierdem. Batranul meu imi povestea ca in vechime existau parinti care la auzul cuvintelor „Dumnezeu”, “Hristos” ii podideau rauri de lacrimi, lacrimi de bucurie, de iubire dumnezeiasca. Noi, cand auzim sau citim despre Dumnezeu, avem ochii uscati, pentru ca El nu vorbeste in noi, nu-L simtim intru cele dinlauntru ale noastre.

Desigur, am simtit iubire pentru cel de langa noi, in diferite ipostaze, si stim ce inseamna sa fii iubit, dar oare in dreptul lui Dumnezeu am simtit acelasi lucru? Trebuie sa ne nevoim cat putem de mult ca sa ajungem la iubirea lui Dumnezeu.

V-as adresa din partea mea o rugaminte parinteasca: sa va nevoiti cat puteti de mult pentru acest un lucru iti mai trebuie si sa va pregatiti.

Iar cand noi facem un pas, Dumnezeu ne va impinge o suta, ne trebuie doar putina vointa, o mica fortare si El ne va darui multe. In pustie, cu cele cinci paini si doi pesti pe care i-a binecuvantat, a saturat mii de oameni si au ramas si cosuri cu firimituri, lucru care in mod firesc nu se putea realiza. Asa si cu noi, putinele noastre fapte binecuvantate de El vor deveni multe, adica vor realiza mantuirea vesnica si vom scapa de nefericire.

Un alt lucru caruia ar trebui sa-i dam importanta mare este notiunea de iad, de negru, pentru ca astazi diavolul este mult mai viclean. Inselaciunea lui consta in faptul ca prezinta iadul ca pe o problema de constiinta si nimic mai mult. Astfel, el nu exista ca realitate, ci doar in constiinta. Adica, ma gandesc ca-L intristez pe Dumnezeu si ma amarasc, cuget ca am facut o crima si simt o mare povara in sufletul meu, la aceasta se rezuma realitatea iadului. Desigur, pe diavol il intereseaza oamenii care vor sa-si traiasca viata, care se gandesc ca iadul este doar in constiinta, ca omul va suferi doar in suflet, ca el n-are existenta concreta, pentru ca zic: “Dar in lumea cealalta vor fi cazane si focuri?”.

Intr-o asemenea imprejurare, m-am intalnit cu cineva in Grecia si am indraznit sa-i spun ca gresea cand cugeta si, mai ales, propovaduia, astfel, despre iad. Si mi-a zis:

– Parinte, este o problema de constiinta si nu de stare reala.

– Nu sunt de acord cu dumneavoastra.

– Ce, parinte, puteti sa va inchipuiti ca exista un iad cu flacari, cu cazane, cu viermi si cu atatea altele?

I-am spus urmatoarele:

– Domnul, cand va veni a doua oara, va zice celor din stanga: Plecati de la Mine in focul cel vesnic pregatii diavolului si ingerilor lui (Matei 25, 41). Este adevarat?

– Este, a zis acela.

– Diavolul are constiinta? l-am intrebat.

– Adica?

– Diavolul sufera in constiinta cand savarseste faptele lui urate? Nu sufera, i-am raspuns tot eu. El face praznic, sare de bucurie cand face fapte rele, caci se razboieste cu Dumnezeu. Asadar, nu asezati problema iadului in constiinta diavolului, pentru ca atunci pedeapsa lui care va fi?

N-a raspuns.

– Prin urmare, avem un iad real, dar de natura spirituala si nu materiala. Spiritul n-are nici o legatura cu materia.

In continuare, a inceput sa se clatine in convingerile lui si i-am zis urmatoarele.

– Credem ca exista o Traditie ascetica, autentica a nevoitorilor, a celor care au vorbit cu Dumnezeu, s-au bucurat si au primit de la El adevarul? N-au cunoscut ei practic si o stare si alta, n-au explicat cu de-amanuntul despre faptul ca iadul nu exista in constiinta?

Mi-a zis:

– De-a lungul timpului, prin aceste reeditari continue ale cartilor, invataturile se falsifica.

I-am zis:

– A, cand este vorba de acest subiect, sa credem ca prin reeditarile succesive toate cartile Bisericii sunt gresite?

– Nu, mi-a zis.

I-am spus:

– Il avem pe Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos care, intr-o imprejurare, citea cu ucenicul sau, Epifanie cel sfant, un text din Sfantul Vasile cel Mare. Ucenicul a simtit o mireasma bine mirositoare foarte puternica si i-a zis:

„Parinte, de unde vine aceasta mireasma?”.

Si Sfantul Andrei i-a raspuns: „Fiul meu, ingerii tamaiaza cuvintele Sfantului Duh pe care Sfantul Vasile le-a scris aici, in aceasta carte”.

Epifanie l-a intrebat din nou:

„Parinte, dar au si ingerii cadelnita?”.

Sfantul Andrei i-a zis:

„Oamenii trupesti au cadelnite materiale, in timp ce duhurile le au duhovnicesti”.

Prin urmare, vorbim despre o stare duhovniceasca a lucrurilor si trebuie sa intelegem clar ca iadul nu exista in constiinta, ci este o realitate spirituala de sine statatoare pentru ca duhul din constiinta nu poate sa chinuiasca. Cand va fi invierea mortilor, trupurile care au fost inmormantate, s-au stins si s-au transformat in tarana, vor fi plasmuite din nou duhovniceste: Se seamana trup insufletit si se arata trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 44).

Si toti vor fi rapiti pe norii cerului, ca sa intampine pe Domnul (I Tesaloniceni 4, 17).

Precum Trupul lui Hristos cel material a devenit spiritual, ca incepatura a celor adormiti, asa va fi si cu trupurile omenesti ce vor fi pnevmatizate.

Iar la sfarsit, inainte de despartire, mi-a zis:

– Nici ale tale, nici ale mele!

– Nu sunt lucrurile noastre, ca sa cadem de acord, i-am zis. Toate cate le-am spus aici sunt ale Bisericii si ale lui Dumnezeu si, prin urmare, trebuie sa le dogmatizam si sa le propovaduim corect. Daca spunem ca iadul este in constiinta, atunci vom incepe sa ducem o viata total schimbata, vom petrece, vom savarsi pacate si, cand va veni constiinta, o vom dispretui si nu vom mai fi deranjati de aceasta. Lucrurile nu stau asa.

Aici inchei, fiilor, si acum va trebui ca toti sa ne nevoim si mai intai eu, cel care va spun aceste lucruri. Aceasta pentru ca voi da raspunsul cel mai greu daca n-o fac. Sa facem ascultare de constiinta, de tot ceea ce ea ne sfatuieste bine si, cand cartea constiintelor se va deschide inaintea lui Dumnezeu, sa nu fim rusinati, sa nu ne pierdem sufletul, ci sa traim vesnic cu Hristos. Amin.

Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita

[1] Cuvântare ţinută înaintea credincioşilor din Canada

Cumpara cartea "Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii"

02 Martie 2016

Vizualizari: 1022

Voteaza:

Cartile constiintelor 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE