Cuvant in Saptamana Infricosatei Judecati. Exista chinurile iadului?

Cuvant in Saptamana Infricosatei Judecati. Exista chinurile iadului? Mareste imaginea.

După povestirea lui N.A. Motovilov din cartea Luminătorul a toată lumea, Cuviosul Serafim, alcătuită de Mitropolitul Veniamin (Fedcenkov).

Povestirea de astăzi arată tuturor celor ce suferă că singura cale adevărată a purtării nevoinţei şi calea către vindecare sunt credinţa, rugăciunile Bisericii şi milele lui Dumnezeu, dăruite celor suferinzi în Tainele Bisericii.

In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Prietenii mei, astăzi, în săptămâna în care pomenim înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, ziua ce va veni, ca un fur, pe tot pământul, când se va hotărî definitiv şi irevocabil soarta fiecărui pământean, a celui viu şi a celui care deja a fost înghiţit de moarte, când fiecare dintre noi va auzi ori: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, ori: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 34, 41) - aş dori să vă aduc o mărturie puţin cunoscută a unui om viu despre adevărul chinurilor veşnice, care îi aşteaptă pe cei ce vor auzi cuvântul înfricoşător al celei din urmă sentinţe: Duceţi-vă de la Mine... (Matei 25, 34,41).

Şi, ca să vorbesc despre această mărturie, mă îndeamnă valul de scrisori şi discuţiile personale cu mulţi oameni, care şi acum suferă din pricina asupririi şi a posedării diavoleşti şi care şi acum sunt atinşi parţial de aceste chinuri. Foarte, foarte mulţi oameni le simt acum, dar foarte puţini înţeleg ce se întâmplă cu ei. Şi de aceea caută oamenii mântuirea şi vindecarea acolo unde nu le pot găsi.

Povestirea de astăzi arată tuturor celor ce suferă că singura cale adevărată a purtării nevoinţei şi căile către vindecare sunt credinţa, rugăciunile Bisericii şi milele lui Dumnezeu, dăruite celor suferinzi în Tainele Bisericii.

Nicolae Alexandrovici Motovilov - „robul lui Serafim", precum lui însuşi îi plăcea să se numească pe sine - este acela care s-a învrednicit de vindecare minunată pentru rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, iar mai târziu de vederea cu proprii săi ochi a strălucirii feţei Cuviosului Serafim de lumina taborică a harului Sfântului Duh. Fiind un om cu inima înflăcărată şi sinceră, ca să slujească, într-adevăr, amintirii Părintelui Serafim, el a hotărât să meargă personal în locurile natale ale marelui stareţ, în Kursk şi să strângă date despre copilăria şi tinereţea lui şi, de asemenea, să viziteze Mănăstirea Florovski din Kiev.

Această călătorie a avut urmări foarte grele pentru Nicolae Alexandrovici: el s-a îmbolnăvit şi a fost doborât la pat cu îngăduinţa lui Dumnezeu de vrăjmaşul, care s-a răzbunat pe el pentru lucrarea, ce a slujit la proslăvirea plăcutului lui Dumnezeu, a Părintelui Serafim. Imprejurările, care au precedat boala lui Nicolae Alexandrovici Motovilov şi care explică începutul ei, au fost următoarele.

Odată, într-o discuţie cu Cuviosul Serafim s-a adus vorba despre atacurile vrăjmaşului asupra omului. Motovilov, format în lumea mondenă, nu a întârziat, desigur, să se îndoiască de realitatea arătării acestei puteri urătoare de oameni. Atunci cuviosul i-a mărturisit despre lupta sa cumplită, pe care a dus-o 1.000 de nopţi şi 1.000 de zile cu diavolii şi prin puterea cuvântului său, prin autoritatea sfinţeniei sale, în care nu putea fi nicio umbră de minciună sau exagerare, l-a convins pe Motovilov de existenţa diavolilor, lămurindu-l că aceştia nu sunt visuri şi vedenii, ci cea mai adevărată şi amarnică realitate. înfocatul Motovilov s-a însufleţit atât de tare la povestea Stareţului încât din tot sufletul a exclamat:

- Batiuşka! Cât aş vrea să mă lupt cu diavolii! ... însă batiuşka Serafim l-a întrerupt speriat:

- Ce tot spuneţi, Excelenţa Voastră?! Păi, nu ştiţi ce spuneţi. Dacă aţi şti că cel mai mic dintre ei cu o singură unghie poate răsturna tot pământul, nu v-aţi mai oferi să luptaţi cu ei!

- Dar, oare, diavolii au unghii, batiuşka?

- Vai, Excelenţa Voastră, păi, ce vă învaţă la universitate?! Nu ştiţi că diavolii nu au unghii? Sunt înfăţişaţi cu gheare, cu copite, cu coarne şi cu cozi, deoarece pentru închipuirea omenească este cu neputinţă a născoci ceva mai hidos decât această înfăţişare. Şi în hidoşenia lor aşa şi sunt, căci lepădarea lor de bunăvoie de Dumnezeu şi împotrivirea lor voită faţă de harul lui Dumnezeu, din îngerii luminii, care au fost până la cădere, i-au prefăcut în nişte îngeri atât de urâţi şi de întunecaţi, încât nu este cu putinţă a fi înfăţişaţi prin nicio asemănare omenească şi o asemănare trebuie să aibă - de aceea sunt înfăţişaţi negri şi urâţi! Dar, fiind creaţi cu puterea şi însuşirile îngerilor, faţă de om şi tot ceea ce este pământesc au o putere atât de nebiruită încât, aşa cum v-am şi spus, cel mai mic dintre ei cu o singură unghie poate răsturna tot pământul. Doar harul cel dumnezeiesc al Preasfântului Duh, care ne este dat în dar nouă, creştinilor ortodocşi, pentru dumnezeieştile merite ale Dumnezeu-omului, ale Domnului nostru Iisus Hristos, doar el zădărniceşte toate cursele şi vicleşugurile vrăjmaşului!

Atunci lui Motovilov i s-a făcut frică. însă atunci, sub scutul cuviosului, putea să nu se teamă de răutatea satanică. Dar provocarea lui nechibzuită şi îndrăzneaţă, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nu a rămas fără urmări, ci a fost acceptată.

Când Motovilov, după moartea stareţului Serafim, a mers în Kursk, nu a izbutit aici să strângă prea multe date despre copilăria şi tinereţea cuviosului. Rudele apropiate, care şi-l aminteau pe părintele Serafim în tinereţe, fie muriseră, fie uitaseră. Chiar şi casa, în care se născuse şi crescuse cuviosul, fusese dărâmată, iar în locul ei se ridicaseră clădiri noi. S-a găsit numai un moşneag, de aceeaşi vârstă cu batiuşka şi acesta i-a şi dat lui Motovilov informaţiile, care au intrat acum în toate ediţiile vieţii Cuviosului Serafim. Călătoria în Kursk şi şederea în el s-au desfăşurat întru totul cu bine. Insă năpasta îl aştepta pe Motovilov pe drumul de întoarcere în Voronej. La una dintre staţiile de poştă pe drumul dinspre Kursk Motovilov a trebuit să înnopteze. Rămânând doar el singur în camera de trecere, şi-a scos din valiză manuscrisele sale şi a început să le răsfoiască la lumina palidă a unei lumânări, care abia lumina acea cameră spaţioasă. Una dintre primele însemnări, care i-au căzut în mâini, a fost aceea despre vindecarea unei îndrăcite, a unei domnişoare de viţă nobilă, Eropkina, la racla Sfântului Mitrofan de Voronej.

„M-am tot gândit - scrie Motovilov - cum se poate întâmpla ca o creştină ortodoxă, ce se împărtăşeşte cu Preacuratele şi de Viaţă Făcătoarele Taine ale Domnului, să fie dintr-odată posedată de diavol şi atât de mult timp, treizeci de ani şi ceva. Şi am zis în gând: Prostii! E imposibil să se întâmple aşa ceva! Să văd eu cum ar îndrăzni diavolul să se cuibărească în mine când eu alerg atât de des la Taina Sfintei împărtăşanii!"...

Şi chiar în clipa aceea un nor îngrozitor, rece şi urât mirositor l-a înconjurat şi a început să intre în gura lui încleştată. Oricât s-a luptat sărmanul Motovilov şi oricât s-a străduit să se apere de răceala şi duhoarea norului, ce se strecura în el, norul a intrat în el tot, în pofida tuturor eforturilor lui supraomeneşti. Mâinile i-au fost de-a dreptul paralizate şi nu au putut face semnul crucii, iar mintea, încremenită de groază, nu şi-a putut aduce aminte mântuitorul nume al lui Iisus. Cel mai dezgustător şi îngrozitor lucru s-a săvârşit şi pentru Nicolae Alexandrovici a început perioada celor mai grele chinuri. In aceste chinuri s-a întors la Voronej la înaltpreasfinţitul Antonie; iar manuscrisul lui oferă descrierea acestor chinuri.

Insemnările scrise cu mâna sa proprie dau următoarea descriere a chinurilor încercate de el: „Domnul m-a învrednicit să simt pe pielea mea aievea, nu în vis, nici în vedenie trei chinuri ale gheenei. Cel dintâi a fost al focului, care nu străluceşte şi nu se stinge cu nimic altceva decât numai cu harul Duhului Sfânt. Acest chin a durat trei zile şi trei nopţi astfel încât am simţit cum ardeam, însă nu mă mistuiam. De câte şaisprezece sau şaptesprezece ori în douăzeci şi patru de ore se lua de pe mine această funingine a gheenei încât toţi puteau vedea lucrul acesta. Şi chinul acesta a încetat doar după ce m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu Sfintele Taine ale Domnului, pentru rugăciunile Arhiepiscopului Antonie şi pomenirile la Proscomidie, poruncite de el în toate cele patruzeci şi şapte de biserici ale Voronejului şi în toate mănăstirile, pentru sănătatea boierului bolnav, a robului lui Dumnezeu Nicolae.

Al doilea chin, care a durat două zile şi două nopţi, a fost al tartarului cumplit al gheenei, astfel încât nici focul, nu numai că nu mă ardea, dar nici să mă încălzească nu putea. După dorinţa înaltpreasfinţiei Sale (a Arhiepiscopului Antonie de Voronej), ţineam mâna mai mult de o jumătate de ceas deasupra unei lumânări şi ea se înnegrea peste măsură de fum, dar nicidecum nu se încălzea. Experienţa aceasta reală am scris-o pe o foaie întreagă şi sub această descriere am iscălit cu funingine de la lumânare.

Insă amândouă aceste chinuri, mulţumită împărtăşaniei cu Sfintele lui Hristos Taine, îmi dădeau cel puţin posibilitatea de a mânca şi a bea, şi puteam dormi puţin; şi toţi le puteau vedea.

Dar al treilea chin al gheenei, deşi s-a mai redus cu douăsprezece ore, căci a durat doar treizeci şi şase de ore, nu mai mult, totuşi, mi-a provocat, în schimb, o groază şi o suferinţă atât de mare încât este cu neputinţă a le descrie şi a le înţelege. Cum am rămas în viaţă, nu ştiu! Şi el a dispărut, de asemenea, în urma spovedaniei şi a împărtăşirii cu Sfintele Taine ale Domnului. De data aceasta însuşi Arhiepiscopul Antonie m-a împărtăşit din mâinile sale cu Sfintele Taine. Acest chin a fost al viermelui celui neadormit al gheenei şi acest vierme de nimeni, în afară de mine însumi şi de înaltpreasfinţitul Antonie nu a mai fost văzut; iar eu în acest timp nu am putut nici să dorm, nici să mănânc, nici să beau nimic, întrucât nu numai că eram tot arhiplin de acest vierme foarte rău, care se ţâra în mine şi rodea nespus de îngrozitor toate măruntaiele mele dar, târându-se afară prin gură, nas şi urechi, se întorcea iarăşi în măruntaiele mele. Dumnezeu mi-a dat putere asupra lui şi puteam să îl iau în mâini şi să-l întind.

Şi trebuie să mărturisesc toate acestea, căci nu în zadar mi s-a dat de sus de către Domnul această vedenie, nici să poată crede cineva că aş îndrăzni să chem în deşert Numele Domnului. Nu! în ziua înfricoşatei Judecăţi a Domnului El însuşi, Dumnezeu, Ajutătorul şi Acoperitorul meu, va confirma că n-am minţit în ceea ce-L priveşte pe El, pe Domnul şi nici în ceea ce priveşte lucrarea Proniei Sale Dumnezeieşti, săvârşită întru mine".

La scurt timp după această încercare cumplită şi neînţeleasă de omul obişnuit Motovilov l-a văzut în vedenie pe ocrotitorul său, Cuviosul Serafim, care l-a mângâiat pe cel suferind cu făgăduinţa că îi va fi dată vindecarea când vor fi descoperite moaştele Sfântului Tihon de Zadonsk şi că până atunci diavolul, care s-a cuibărit în el, nu-l va mai chinui atât de cumplit.

Intr-adevăr, după treizeci şi ceva de ani s-a săvârşit acest fapt şi Motovilov l-a aşteptat, l-a aşteptat şi după marea sa credinţă s-a vindecat chiar în ziua aflării moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk în anul 1861. Motovilov a stat în altar, s-a rugat şi a plâns cu amar că Domnul nu îi trimitea acea vindecare, pe care, după făgăduinţa Cuviosului Serafim de Sarov, sufletul lui chinuit o aştepta. In vremea cântării Heruvicului el s-a uitat în sus şi l-a văzut pe Sfântul Tihon; sfântul l-a binecuvântat pe Motovilov, care plângea şi s-a făcut nevăzut. Iar Motovilov îndată s-a simţit vindecat.

Aşadar, dragii mei, multora acum le apare nedumerita întrebare: „Cum, de ce şi pentru ce l-a lovit un asemenea chin cumplit pe un om credincios?!".

Noi, dragii mei, deseori uităm că la Dumnezeu o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. Şi că viaţa noastră pământească este vremea cumpărării fie a bunurilor veşnice, fie a chinurilor veşnice. Fiind în viaţa pământească alături de Cuviosul Serafim, Motovilov din dragoste pentru el râvnea ca nici în veşnicie să nu se despartă de el. Şi iată, cu preţul acestor suferinţe, răbdări şi lacrimi i-a urmat cuviosului, slavei lui în veşnicie un om din lume.

Aşadar, să dea Domnul să nu auzim în zadar povestirea de astăzi. Fie ca ea pe unii să îi însufleţească în răbdare, în alţii să pună nădejde, pe alţii să îi înfricoşeze cu realitatea, care ne aşteaptă. Şi pe toţi să ne însufleţească în aşteptarea cu emoţie şi bucurie a venirii Domnului.

Doamne, slavă Ţie pentru mine şi pentru toţi, pentru tot şi pentru toate. Slavă Ţie! Amin.

Arhim.Ioan Krestiankin

Predici la Postul Mare, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Predici la Postul Mare"



 

01 Martie 2016

Vizualizari: 1379

Voteaza:

Cuvant in Saptamana Infricosatei Judecati. Exista chinurile iadului? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE