Judecata faptelor

Judecata faptelor Mareste imaginea.

Duminica Lăsatului sec de carne (a Infricoşatei Judecăţi)

Evanghelia de la Matei 25, 31-46: Cândva veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;golam fostşi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit ui Tine? Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi jăcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-va de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am, fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.

1. Cuvântarea eshatologică. In Evanghelia de la Matei, „cuvintele" (învăţăturile) Mântuitorului sunt sistematizate în cinci mari cuvântări: Cuvântarea (Predica) de pe Munte (cap. 5 - 7); Cuvântarea despre misiunea apostolilor (cap. 10); Cuvântarea în parabole (13, 1-52), Cuvântarea despre viaţa comunitar-bisericeasca (cap. 18) şi Cuvântarea eshatologică (cap. 24 -25). Cele cinci cuvântări sunt precedate, fiecare, de câte o secţiune narativă, în care sunt prezentate fapte (minuni) ale Mântuitorului.

Pericopa evanghelică a acestei Duminici încheie Cuvântarea eshatologică.

Domnul vorbise înainte despre a doua venire a Sa şi despre semnele premergătoare ei (Mt 24, 4 şi urm.). Profeţia se desfăşoară pe două planuri suprapuse (a se vedea şi textul paralel din Mc 13). Pe de o parte, Mântuitorul prevesteşte catastrofa naţională iudaică din anii 66-70 şi suferinţele îngrozitoare pe care populaţia Ţării Sfinte avea să le îndure atunci. Istoricul iudeu Iosif Flaviu, contemporan cu evenimentele şi el însuşi implicat în revolta antiromană a iudeilor care a dus la această catastrofă, ne dă mărturii cutremurătoare despre aceste suferinţe. Iar pe de altă parte, Mântuitorul vorbeşte despre suferinţele premergătoare sfârşitului lumii şi despre cea de-a doua venire a Sa. E adevărat, anul 70 n-a însemnat sfârşitul lumii; el a marcat totuşi sfârşitul unei lumi, a „lumii" iudaice, cu viaţa sa religioasă centrată pe templul din Ierusalim. Acest „sfârşit", cu marea-i „strâmtorare", este înfăţişat de Mântuitorul ca prefigurând ziua cea de pe urmă a sfârşitului lumii, precedată şi ea de îngrozitoare suferinţe şi încercări, cauzate - şi de această dată - de o mare necredinţă şi de o mare decădere spirituală (Mt 24,37-39).

2. Judecata după fapte. In partea a doua a Cuvântării (24,40-25,46), Domnul atrage atenţia asupra iminenţei şi asprimii pedepsei eshatologice, care-i aşteaptă pe cei necredincioşi - „plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (24, 51; 25, 30) - şi îndeamnă la priveghere activă în aşteptarea venirii Sale (24, 42; 25, 13). El face aceasta printr-o serie de pilde (parabole). Ultima este cea din Evanghelia acestei Duminici, despre venirea în slavă a Fiului Omului şi despre judecata şi dreapta răsplătire a fiecăruia, după faptele sale.

Atunci va fi „momentul adevărului". Atunci se va arăta deşertăciunea celor pământeşti, în care şi-au pus oamenii nădejdea, şi valoarea inestimabilă a „sufletului", de care ei n-au vrut să ţină seama. „Pentru că - spusese încă înainte Mântuitorul - ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul sau îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" Adăugând imediat, ca o explicaţie: „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale" (Mt 16, 26-27).

Invăţătura despre necesitatea, legitimitatea şi certitudinea judecăţii universale este corolarul credinţei în sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu. Dacă credem că Dumnezeu există şi că El este atotputernic şi drept, trebuie să credem şi că El va da fiecăruia după faptele sale. Căci aşa precum, în viaţa pământească, foarte adesea cei buni au parte de neplăceri şi suferinţe, iar cei răi de succese şi desfătări, este absolut necesar să existe o altă viaţă, în care fiecare să primească după faptele sale, precum şi un loc pregătit celor răi şi destinat pedepsei şi altul hărăzit celor buni şi destinat recompensei. Căci dacă n-ar exista învierea morţilor şi judecata obştească, ar trebui să credem în victoria finală a nedreptăţii.

Marea şi importanta învăţătură a Evangheliei de astăzi este aceea că vom fi judecaţi şi răsplătiţi după faptele noastre. Hristos ne atrage atenţia astăzi că postul nostru, deci şi acesta pe care-l începem acum, dacă va rămâne un post neroditor, limitându-se doar la abţinerea de la anumite mâncăruri, va rămâne fără roade. La fel şi rugăciunea, şi orice altă faptă de evlavie a noastră.

3. „Aceşti fraţi ai Mei prea mici". Cine sunt fraţii cei „prea mici" ai lui Iisus şi cu care El Se identifică (v. 40 şi 45)? Desigur, s-ar putea spune că este vorba de toţi oamenii aflaţi în suferinţe şi nevoi, de toţi cei flămânzi, însetaţi, străini, goi, bolnavi şi închişi. Şi, într-adevăr, după învăţătura creştină, avem îndatorirea „să ne facem" aproapele tuturor celor care au nevoie de ajutorul nostru. Mai ales pilda Samarineanului milostiv (Lc 10, 25-37) ne arată că nu se admite nicio discriminare când este vorba de această îndatorire.

Numai că nu este nicidecum în intenţia acestui text fundamentarea unui umanitarism fără Hristos. E adevărat că mulţi îl invocă astăzi tocmai în acest sens, dar fără temei. Căci, dacă ţinem seama de context, înţelegem că „fraţii" de care vorbeşte aici Iisus sunt credincioşii creştini, cei care au fost înfiaţi de Dumnezeu în Hristos şi au devenit fraţi ai Săi şi împreună-moştenitori cu El (cf. Rom 8, 15 - 17. 29; Gal 4, 5-7). Ei sunt numiţi „prea mici" datorită smereniei lor. Intr-adevăr, după un alt cuvânt al Mântuitorului, cei „mici", care se smeresc ca pruncii şi cu care Mântuitorul Se identifică, sunt, în modul cel mai clar, „cei ce cred" în El: „Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lut să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării" (Mt 18, 5-6; cf. 18, 10). Astfel, în pericopa acestei Duminici, nu e vorba pur şi simplu de a face milostenie, ci de a „primi" şi de a-i sluji pe cei ce cred în Hristos, şi anume de a-i primi ca pe El însuşi (aceasta înseamnă, de fapt, a-i primi pe aceştia „în numele" Lui), căci El Se identifică cu ei. Judecata va fi, aşadar, nu numai o judecată a faptelor, ci şi a credinţei. Credinţa în Hristos este, împreună cu faptele bune, condiţie a mântuirii.

Iarăşi, ţinând seama de context, unii tâlcuitori restrâng şi mai mult cercul „fraţilor prea mici" ai lui Iisus şi cu care El Se identifică în modul cel mai deplin şi cred că Domnul îi are în vedere mai ales pe misionarii creştini. Aceşti tâlcuitori fac referire mai ales la alt cuvânt din aceeaşi Cuvântare despre misiunea apostolilor, din care am citat mai sus, unde, printre altele, Domnul zice: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte" (Mc 18, 40; cf. 18, 5. 14-15). Criteriul judecăţii va fi modul în care beneficiarii propovăduirii i-au primit şi i-au slujit pe cei trimişi de Domnul la ei să le vestească Evanghelia. Aceşti trimişi aveau nevoie de hrană şi de îmbrăcăminte; străini fiind, aveau nevoie să fie adăpostiţi; dacă erau bolnavi sau dacă erau închişi pentru numele lui Hristos, aveau nevoie să fie vizitaţi şi ajutaţi.

In general însă, prin acest cuvânt Domnul a vrut să ne spună că nu trebuie să neglijăm pe nimeni, aşa cum nici Dumnezeu nu neglijează vreuna din făpturile Sale (cf. Ps. 103). Mântuitorul ne dă pildă, căci El are grijă de cei neînsemnaţi, de orbi, de leproşi, de cei uitaţi de lume, de cei singuri, de cei trişti şi necăjiţi. Pentru Hristos nu există oameni mici. Toţi sunt fraţii Lui. Pentru ei a murit pe Cruce, pentru ei a înviat, pregătindu-le împărăţia cerurilor.

Pilda aceasta ne învaţă, de asemenea, să fim atenţi la amănunte, care par, poate, nesemnificative. Un prieten l-a întrebat într-o zi pe Michelangelo, vestitul artist al Renaşterii italiene, ce mai lucrase la o anume statuie de când se văzuseră ultima dată. „Am nuanţat un pliu, am şlefuit un fald al mantiei, am evidenţiat un muşchi de la umăr" - a răspuns artistul. „Dar astea sunt mărunţişuri", îi replică prietenul. „E adevărat, dar perfecţiunea vine din lucrurile mici, iar perfecţiunea nu e un mărunţiş".

4. „Toate neamurile". Cine sunt cei judecaţi? O întrebare care pare superfluă, odată ce textul spune clar că la judecată vor fi adunate „toate neamurile" (v. 32). Dar ce se înţelege prin această expresie? La Matei - şi, în general, în Noul Testament -, cuvântul „neamuri" este folosit pentru păgâni, adică pentru toţi oamenii, în afară de iudei şi de creştini. Şi totuşi, nicăieri în Evanghelia întâi nu este vorba de o judecată separată a păgânilor, ci de o judecată unică şi universală, când grâul va fi separat de neghină (Mt 13, 40-43. 49-50). Din ansamblul Evangheliei, rezultă foarte clar că, în concepţia evanghelistului - şi, de fapt, a Mântuitorului însuşi -, de judecata şi de pedeapsa dumnezeiască trebuie să se teamă nu numai necreştinii, ci şi creştinii. Şi este tot atât de clar că interesul Evanghelistului, redând aceste cuvinte ale lui lisus, este mai ales acela de a atrage atenţia membrilor Bisericii asupra adevărului judecăţii dumnezeieşti şi asupra pedepsei care-i ameninţă dacă nu-I slujesc lui Hristos în mod concret, prin „fraţii" Săi.

5. Libertate în Hristos, iar nu libertinaj. Din mai multe locuri din această Evanghelie rezultă că Sf. Matei îi vizează în modul cel mai direct "- pe unii membri ai Bisericii a căror poziţie va fi denumită mai târziu „anti-nomianistă" (de la cuvântul grecesc „nomos", care înseamnă „lege"), şi care socoteau că creştinii, eliberaţi de jugul Legii mozaice, nu mai au nicio lege. Sf. Apostol Pavel, cel care, între autorii scrierilor Noului Testament, insistă cel mai mult asupra libertăţii creştine faţă de Legea lui Moise, arată tot atât de lămurit că această libertate în Hristos nu trebuie confundată cu libertinajul 'moral (Gal 5,13 şi urm.). Cu astfel de libertini, care nesocoteau poruncile, se confrunta şi comunitatea mateiană. împotriva unora ca aceştia redă Sf. Matei o serie întreagă de învăţături ale Domnului în care împlinirea poruncilor apare ca un sine qua non al mântuirii.

Astfel, Mântuitorul învaţă că n-a venit să strice „Legea sau proorocii" (5, 17-19) şi atrage atenţia că, dacă nu „va prisosi" dreptatea creştinilor (prin împlinirea poruncilor în înţelesul lor cel mai adânc şi spiritual) „mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor", nu vor intra în împărăţia cerurilor (5, 20 şi urm). Sau ceea ce spune în partea ultimă a Predicii de pe Munteîmpotriva proorocilor mincinoşi, care sunt credincioşi numai în vorbe, dar nu şi în fapte, atrăgând atenţia că: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cei ce face voia Tatălui Meu Cel din ceruri" (7, 21; a se vedea contextul, în care sunt redate şi două pilde sugestive: pilda cu pomul şi cu roadele sale, 7, 16-20; şi pilda celor două case, 7, 24-27). La fel, tâlcuirea pildei neghinelor (13, 36-43) sau pilda cu datornicul nemilostiv (18, 23-35). Toate aceste cuvinte ale Domnului - şi încă multe altele - arată cât de serioasă este problema. Şi cât de gravă este pentru Sf. Matei şi pentru Biserica vremii sale rătăcirea celor care cred că se pot mulţumi să profeseze un creştinism teoretic, fără împlinirea atentă şi consecventă a poruncilor dumnezeieşti.

6. „Credinţa fără fapte este moartă". Problema este extrem de actuală până astăzi. Intr-adevăr, mulţi sunt şi astăzi - o, desigur, mult mai mulţi decât în vremea în care Sf. Matei îşi scria Evanghelia - cei care cred că e de ajuns să te numeşti creştin, dar fără o preocupare serioasă de a împlini voia lui Dumnezeu. Unora ca aceştia, Evanghelia de astăzi - şi, aşa cum am văzut, ansamblul Evangheliei de la Matei şi al Noului Testament - le atrage atenţia că vor fi judecaţi şi răsplătiţi nu după „firmă", ci după fapte.

Cu aceeaşi insistenţă ca şi Sf. Matei înfăţişează această învăţătură Sf. Iacov, în Epistola sa sobornicească. El scrie: „Ce folos, fraţilor, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are?" Şi dezvoltă învăţătura că „credinţa fără de fapte este moartă" (2, 14-26).

Nimeni nu poate spune că-L are pe Hristos sau că are credinţa în El dacă nu împlineşte poruncile Sale. Acest adevăr, atât de clar şi atât de insistent prezentat în paginile Sfintei Scripturi, apare rezumat cum nu se poate mai bine de Sf. Marcu Ascetul (sec. IV-V), care zice că „neîmplinirea poruncilor vine din necredinţă" şi că „în măsura în care, crezând, lucrăm poruncile, lucrează şi Duhul Sfânt în noi roadele Sale" (Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, în „Filocalia", voi. I, Sibiu, 1947, p. 289, 290). Necesitatea împlinirii poruncilor nu contrazice adevărul că mântuirea este un dar (un har) al lui Dumnezeu (Ef 2, 8). Prin Sfântul Botez am primit harul, şi tocmai acest har reprezintă în cei botezaţi puterea de a împlini poruncile. „Drept aceea - zice Sf. Marcu Ascetul -, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea" (p. 290). Şi, în alt loc: „Celor botezaţi li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor" (Despre cei ce-si închipuie că se îndrepteazâ din fapte, 61, în voi. citat, p. 254).

7. „Siguranţa mântuirii" şi „sola fide" - două rătăciri nebiblice.

Cred că nu este de prisos ca, în încheiere, să atragem atenţia asupra faptului că Evanghelia acestei Duminici vădeşte rătăcirea a două puncte esenţiale de doctrină protestantă şi neoprotestantă.

Mai întâi: Dacă creştinii vor fi judecaţi, cum stăm cu doctrina neopotestantă a „siguranţei mântuirii"? De obicei, când discuţi cu un neopro testam, ţi se pune această întrebare: „Ai siguranţa mântuirii?" Ei susţin sus şi tare că o au! Dar iată că Mântuitorul ne spune altceva. El ne atrage atenţia că toţi vom fi judecaţi. Un foarte cunoscut exeget protestant contemporan zice că această pericopă evanghelică nu face decât să confirme un adevăr exprimat cu claritate în unele locuri mateiene anterioare, anume că va fi chemată la judecată şi comunitatea creştină; şi adaugă: „Nu există nici cea mai mică certitudine că ea va fi mântuită" (Ulrich Luz, The Theology ofthe Gospel of Matthew, Cambridge, 1995, p. 129, cf. p. 131). Dacă suntem creştini şi dacă ne silim să facem voia lui Dumnezeu, avem nădejdea mântuirii, dar nicidecum siguranţa mântuirii. De altfel, însuşi Sf. Apostol Pavel atrage atenţia asupra acestei erori şi mărturiseşte că nici în ce-l priveşte nu socoteşte că a şi cucerit răsplata, ci „aleargă" spre a o cuceri (Fil 3, 11-15).

Totodată, dacă faptele vor fi criteriu al Judecăţii dumnezeieşti, cum mai poate fi susţinută doctrina despre sold fide, adică despre mântuirea „numai prin credinţă", fără faptele bune? Se ştie ce loc important ocupă această erezie în edificiul doctrinar protestant şi neoprotestant. Şi totuşi, ea contrazice flagrant învăţătura Mântuitorului. Chiar nu-şi dau seama, cei care susţin sus şi tare că sunt „după Biblie", că astfel de învăţături n-au nimic de-a face cu Biblia?

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI - EXEGEZE LA EVANGHELIILE DUMINICALE, EDITURA AGNOS

Cumpara cartea "LUMINA EVANGHELIEI - EXEGEZE LA EVANGHELIILE DUMINICALE"

 

15 Februarie 2016

Vizualizari: 425

Voteaza:

Judecata faptelor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE