Postul si iertarea

Postul si iertarea Mareste imaginea.

Evanghelia din duminica lăsatului sec de brânză: Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va si vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. (Matei 6:14-18)

R. Rădulescu: Iertarea şi postul sunt două gesturi ale omului prin care, după cum ne spune Evanghelia, el poate intra într-o relaţie cu Dumnezeu. Iertarea şi postul sunt gesturi pe orizontală ale vieţii noastre, dar aceste gesturi îl pot ridica pe om şi pe verticală. Părinte profesor Constantin Coman, Mântuitorul Hristos vorbeşte despre iertarea pe care noi oamenii ne-o acordăm unii altora, ca fiind o condiţie pentru iertarea pe care noi o primim de la Dumnezeu. De ce această legătură între iertarea dintre oameni şi iertarea lui Dumnezeu?

Pr. Coman: La o primă abordare cred că este vorba despre o pedagogie dumnezeiască, care are în vedere stimularea oamenilor spre un gest esenţial, vital pentru existenţa lor. Omul care este într-o relaţie cu Dumnezeu, care se gândeşte la Dumnezeu, care aspiră, care aşteaptă ceva de la Dumnezeu, când află că Dumnezeu îi condiţionează iertarea păcatelor sale de iertarea pe care el însuşi o acordă semenului său, va prinde curaj, va insista şi va investi mai multă energie în a dobândi această iertare, străduindu-se să ierte el însuşi.

În al doilea rând, însă, este foarte important de ştiut că exerciţiul relaţiei îl face omul mai întâi cu semenul său. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că nu poate cineva să-L iubească pe Dumnezeu, dacă nu iubeşte pe semenul său. Prin urmare, cine nu are o relaţie cu semenii săi, nu poate spera la o relaţie cu Dumnezeu. Iar cine nu iartă pe semenul său, nici nu poate avea o relaţie cu acela, pentru că iertarea este singura cale de a menţine sau reface relaţia cu semenul. Nu există altă cale. Ne putem da seama uşor de acest lucru.

Neputinţele noastre generează permanent conflicte şi tensiuni între oameni, între prieteni, între soţi, între părinţi şi copii, între vecini, între colegi. Nu există altă cale de depăşire reală şi în fapt a conflictelor, a tensiunilor, a certurilor decât iertarea. Iertarea este cea care elimină totul. Mai sunt acordurile bilaterale, mai sunt tratatele de pace, dar acelea nu sunt decât nişte convenţii, care proclamă împăcarea în exterior, dar nu o asigură şi la nivel interior, adică nu elimină atitudinea de război, ci elimină numai războiul. Vedem şi noi, chiar la nivelul relaţiilor noastre interumane, că nefiind eliminată atitudinea de război faţă de celălalt, orice pact este vulnerabil şi poate dispărea în orice clipă.

O să vă cer să-mi îngăduiţi să subliniez un lucru fundamental pentru înţelegerea importanţei deosebite a iertării pentru viaţa omului.

R. Rădulescu: Vă rog!

Pr. Coman: Nu poate fi înţeleasă însemnătatea vitală a iertării decât de aceia care au înţeles că cel mai important lucru pentru viaţa lor este relaţia cu cei din jur, şi, mai mult decât atât, calitatea acestei relaţii. Cel care iubeşte cu adevărat, cel căruia i se topeşte inima de dor după o persoană dragă, cel care trăieşte bucuria vederii prietenilor, acela va înţelege cât de necesară şi benefică este iertarea pentru recuperarea relaţiei, atunci când aceasta este afectată de slăbiciunile noastre sau de ispitele venite de la terţi sau de la vrăjmaşul. Altfel, discuţia despre iertare este neconvingătoare.

Trăim vremuri în care a scăzut mult calitatea relaţiei interumane şi s-a împuţinat până la dispariţie conţinutul acesteia. Mă tem că suntem martori sau spectatori, dacă nu chiar eroii principali sau figuranţi, ai unei lumi tot mai aneraste [lipsite de iubire], tot mai incapabilă de iubire. Nu poate înţelege şi nu poate râvni iertarea de la Dumnezeu cineva care nu-L iubeşte pe Dumnezeu. Sigur, sunt vorbe mari!!!

Şi încă un lucru: Nu poate înţelege şi nici practica iertarea cel stăpânit de îndreptăţirea de sine. Acela va fi permanent blocat în argumentele care-i justifică atitudinea sa faţă de ceilalţi. Cine este obsedat de dreptate nu poate ierta, pentru că nici nu poate iubi. Acela percepe viaţa la schimb, mercantil: aşteaptă mereu să primească atât cât dă. Omul smerit, despre care am mai vorbit în dialogurile noastre, omul care-şi vede întâi de toate propriile neputinţe şi este preocupat să nu greşească semenilor acela va fi dispus să ierte la nesfârşit.

R. Rădulescu: Aceasta înseamnă că eu trebuie să iert, chiar dacă nu mi se cere iertare?

Pr. Coman: Ar fi bine să mi se ceară, nu pentru mine, ci pentru cel care mi-a greşit. A cere iertare este semnul recunoaşterii greşelii, al căinţei. Dar dacă am puterea şi tăria să iert fără să mi se ceară, este cu atât mai bine. Numai aşa mă împac eu, înlăuntrul meu, cu celălalt. Şi nu numai că mă împac înlăuntrul meu cu celălalt, eliminând tensiunea agonisită în sufletul meu, în mintea mea – poate îndreptăţit datorită abuzurilor sau greşelilor sau nedreptăţilor, pe care le-am primit din partea celorlalţi – dar calea mea este deschisă către celălalt, este curăţită de obstacole. Eu, cu sufletul meu şi cu mintea mea, merg lejer către celălalt, merg în întâmpinarea lui, ceea ce este foarte important. Atitudinea de iertare care vine unilateral îl determină, după mărturia Evangheliei Mântuitorului Hristos, şi pe celălalt să lepede armele războiului. Iertarea este cea mai eficientă cale de împăcare! Singura reală, insist! Cine nu crede, să o probeze!

R. Rădulescu: Tot în acest fragment evanghelic, Mântuitorul Hristos vorbeşte despre post. Oarecum fără legătură, trece brusc la problema postului. Dar aici abordează lucrurile altfel. Dacă iertarea pe orizontală are legătură cu cea pe verticală, postul trebuie să fie ascuns, ne spune Mântuitorul Hristos, nu trebuie să se vadă pe orizontală, trebuie să se vadă doar în sus, la Dumnezeu. Cum să înţelegem atitudinea aceasta faţă de post? Ce este, de fapt, postul în viaţa unui creştin, părinte profesor? Sunt multe posturi; postul este un eveniment constant, am putea spune, care revine foarte des în viaţa noastră. Cum să-l abordăm? Ce se întâmplă cu noi atunci când postim?

Pr. Coman: Ar fi bine, poate, înainte de a răspunde la întrebarea dumneavoastră, să spun că acest fragment este din Predica de pe Munte a Mântuitorului, şi anume din discursul Mântuitorului despre cum trebuie motivate şi săvârşite faptele evlaviei sau ale credinţei noastre: milostenia, rugăciunea şi postul. Cuvântul despre iertare este prilejuit Mântuitorului de rostirea rugăciunii Tatăl nostru, care spre sfârşit, cum ştim, cuprinde şi cererea: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!” Mântuitorul Hristos simte nevoia să reia şi să insiste asupra temei iertării. Este important de semnalat contextul în care sunt asociate iertarea şi postul.

Cât despre post, acesta este o atitudine de înfrânare. Ştim cu toţii ce înseamnă postul! Ne abţinem de la lucruri bune şi plăcute, ne abţinem făcând exerciţiul sacrificiului. Sacrificăm propria noastră plăcere, bucuria care vine din alimente, din evenimente plăcute. In perioada postului, cum este bine ştiut, ne abţinem şi de la petreceri, de la întâlniri care ne oferă desfătări de orice fel. Prin urmare, postul este un exerciţiu de autocontrol, de aceea este foarte binevenit. Este un exerciţiu de verificare şi de întărire a puterii noastre de stăpânire asupra dorinţelor, a poftelor trupului, dintre care cea mai puternică este cea a pântecelui. Dacă-mi îngăduiţi comparaţia, uşor prozaică, postul este verificarea sistemului nostru de frânare şi întreţinerea lui. Un om care nu posteşte poate pierde complet capacitatea de a se autocontrola şi pierde stăpânirea de sine. Cât de important este ca omul să fie stăpân pe sine?! Păi, dacă nu stăpâneşte el pofta pântecelui, va fi el însuşi stăpânit de către aceasta şi din stăpân devine rob. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Stăpâneşte-ţi limba şi pântecele şi te vei mântui!”.

Postul, însă, suportă şi un risc, despre care se vorbeşte în Evanghelia de astăzi; acela al părerii de sine, al satisfacţiei că ai realizat o anumită performanţă postind, şi al dorinţei ca această performanţă să fie cunoscută de cei din jur, pentru un câştig de imagine. Riscul acesta este sporit şi cu ajutorul ispititorului, care, dacă nu reuşeşte într-o primă fază să oprească pe om de la a face ceva bun, încearcă, într-o a doua fază, să-i fure câştigul real, deturnându-l de la motivaţia şi finalitatea sănătoasă. Încearcă, adică, să zădărnicească efectul duhovnicesc al lucrului respectiv, ispitindu-l pe făptuitor cu motivaţii şi finalităţi, care transformă lucrul, în sine bun, în lucru păgubitor pentru cel care-l săvârşeşte.

In Evanghelia de astăzi, accentul se pune pe motivaţia care determină şi susţine gestul postului. De ce postim? Există riscul, pe care tocmai îl semnalam, de a posti pentru a fi văzuţi de oameni, pentru imagine. Să nu vi se pară lucru neînsemnat. Întâi de toate, dacă era neînsemnat nu se oprea Mântuitorul asupra lui. In al doilea rând, nu cu mult efort, am putea, fiecare dintre noi, să constatăm că majoritatea faptelor noastre au în vedere imaginea noastră în ochii celorlalţi. Lucrul acesta a devenit un automatism. Să nu mai vorbim despre faptul că, imaginea, brand-ul, este un indicator valoric de mare preţ în civilizaţia actuală. Dacă postim să fim văzuţi de oameni, ne-am luat plata, spune Mântuitorul. Care plată? Păi, aceea de a fi văzuţi de oameni şi de a câştiga în imagine. Dar nu acesta este scopul şi rostul postului. Aceasta este o investiţie, aparent profitabilă, dar în fond foarte păguboasă.

Domnul Iisus ne spune, şi de data aceasta, să investim în Dumnezeu. Să postim, nu pentru a fi văzuţi de oameni, ci, în ascuns, pentru a fi văzuţi de Dumnezeu, Care vede în ascuns. Rostul postului este să ne perfectăm pe de o parte aparatul de autocontrol, iar, de cealaltă parte, să participăm printr-o atitudine de sobrietate sau printr-un sacrificiu de sine asumat la viaţa Bisericii, care actualizează ciclic evenimentele cruciale din viaţa Mântuitorului.

Iată, intrăm în Postul Paştelui. Acest post, Postul Mare, cum i se spune, a fost evident în legătură cu Răstignirea, Moartea şi învierea lui Hristos. Postim pentru că la sfârşitul acestei perioade este sărbătoarea învierii, iar înainte sunt Patimile Mântuitorului Hristos. Patimile lui Hristos înseamnă jertfă, înseamnă pătimire, înseamnă ofensă adusă dumnezeirii de către oameni. In această perspectivă, nu putem asocia bucuria, desfătarea, mâncarea bună şi petrecerea, comemorării Patimilor şi Morţii Mântuitorului Hristos, aşa cum nu putem să ne distrăm în ziua de pomenire a morţii tatălui, a mamei, a soţului sau a soţiei. Zilele de post de miercuri şi de vineri sunt şi ele legate de evenimente triste din viaţa Mântuitorului Hristos. Miercurea postim pentru că a fost prins Hristos, iar vinerea pentru că a fost răstignit. Prin urmare, există o solidaritatea a noastră cu evenimentele şi cu persoana lui Hristos însuşi, dacă suntem intr-o relaţie cu Hristos.

Un alt aspect al postului este acela că ne ajută să ne subţiem vederea duhovnicească sau înţelegerea lucrurilor. Să înţelegem că a exista nu înseamnă numai a ne hrăni organismul cu cele necesare vieţii biologice, ci existenţa poate fi dusă la un nivel mult mai ridicat, pe care noi îl numim spiritual sau duhovnicesc, care este domeniul relaţiilor dintre oameni, sau nivelul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Nivelul duhovnicesc de existenţă este a exista nu la nivelul lucrurilor, ci la nivelul raţiunilor lucrurilor, adică în deplină conştiinţă a sensurilor ultime ale lucrurilor. Iar lucrurile au sens numai aşezate în spaţiul relaţiilor dintre oameni întreolaltă şi dintre oameni şi Dumnezeu.

Cine nu crede, să probeze! Cine mănâncă fără să ştie de ce mănâncă, trebuie să recunoaştem că trăieşte la un nivel anume. Cine se opreşte cu mintea numai la finalitatea imediată a mâncării, adică mănâncă pentru ca să trăiască, dar nu se întreabă şi de ce trăieşte, care este sensul existenţei lui, iarăşi se opreşte la un nivel intermediar. Este foarte important demersul postului, pentru ca omul să se subţieze la minte, la înţelegere şi, în mod special, la inimă, de îngroşare şi de lipsa de sensibilitate. In limbajul bisericesc, spunem despre cineva că s-a împietrit la inima. Postul ajută să se înmoaie inima, să se despietrească inima. Mintea se îngreuiază de la buna petrecere, de la modul de viaţă egoist, al plăcerilor şi al bucuriilor pe care ni le aduce mâncarea, pe care ni le aduc evenimentele plăcute din viaţa noastră.

R. Rădulescu: Părinte profesor, închei cerându-vă un sfat practic. Vorbiţi despre discreţia postului. Când mă aflu într-un context aparte, o masă comună la care unii postesc, iar alţii nu postesc, ce atitudine să am eu, care sunt musafir la o masă cu bucate de dulce în Postul Mare, care iată începe de mâine? Să primesc sau să spun că eu ţin post?

Pr. Coman: Evanghelia Mântuitorului Hristos nu spune să nu fii văzut de oameni că posteşti, ci spune clar să nu posteşti pentru a fi văzut de oameni! Deci să nu ai această motivaţie în mintea şi în inima ta când posteşti. Referitor la situaţiile concrete pe care dumneavoastră le invocaţi, eu aş da un sfat concret, aplicat la situaţia actuală din România, când postul este o realitate cunoscută de toată lumea. Eu îndemn pe fii mei duhovniceşti, pe cei care sunt în jurul meu şi pe studenţi să ţină cu rigoare postul, chiar şi atunci când sunt invitaţi la o masă festivă. Oricine cunoaşte perioadele postului şi ar trebui, discret, să-i respecte pe cei care postesc, aşa cum şi cei care postesc trebuie să-i respecte pe cei care nu postesc.

Mă impresionează cât de multă lume posteşte în România! Atunci, haideţi să cerem şi semenilor noştri care fac mese în această perioadă, să fie mai atenţi cu noi şi să nu ne provoace, să le programeze în perioade când nu este post. Îi rugăm, nu le impunem. […]

Pr. Constantin Coman,

„Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010

Cumpara cartea Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor

17 Februarie 2015

Vizualizari: 1403

Voteaza:

Postul si iertarea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE