Predica la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Predica la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai Mareste imaginea.

Crestinismul nu este numai o invatatura care ajunge sa fie stiuta, ci o invatatura care se cere traita, pusa in practica. In acest sens, el este viata si putere de mantuire. De aceea, nu e crestin adevarat cel ce se multumeste sa cunoasca numai invatatura Domnului nostru Iisus Hristos; crestin este cel ce isi face din invatatura Domnului lege de viata, urmand intru totul lui Hristos, care n-a invatat decat ceea ce El Insusi a implinit, facandu-ni-se pilda fara abatere pentru tot ceea ce ne-a poruncit sa facem. Crestinismul este puterea mantuitoare, dar numai celui ce-si traieste viata dupa legea lui Hristos si-si modeleaza prin aceasta faptura tot mai mult dupa chipul Domnului. Asa cum un mester face dintr-un bulgare de aur, amestecat cu multe materii, o bijuterie stralucitoare, cura-tindu-l cu ajutorul focului de tot amestecul strain si lovindu-l cu ciocanul pana ce-i da forma cugetata, asa face si crestinul din faptura sa un chip frumos, avand mereu ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a facut in acest scop omul desavarsit.

Materiile straine pe care trebuie sa le curete crestinul din sine sunt patimile care-i uratesc faptura si care s-au ingrosat in el prin pa-catele savarsite. Si cum aceste patimi se mentin in noi si sporesc prin alte si alte pacate, la care ne indeamna diferitele pofte de placeri, curatirea de patimi nu se poate infaptui decat oprindu-ne de la alte pacate, deci infranandu-ne de la implinirea poftelor necuvenite. Infranarea aceasta de la satisfacerea poftelor necumpatate, care sporeste patimile din noi, este ceea ce numim post. Astfel, intelegem de ce postul este un mijloc principal prin care crestinul isi curata faptura de tot ce este rau si urat in ea, oprindu-se pentru o vreme de a mai hrani patimile sale prin noi pacate, prin noi impliniri ale poftelor sale ce intrec masura trebuintei.

Cunoscand puterea postului de a curati firea noastra de patimile cele urate si de a o elibera de slabiciunile poftelor care ne inlantuiesc in aceste patimi, Biserica nu numai ca-l recomanda fiilor sai, ci si randuieste, pe langa anumite zile, si anumite rastimpuri mai lungi in care toti impreuna sa se dedea la acest exercitiu barbatesc, prin care sa-si curete faptura de tot ce e rau si sa sadeasca in ea cele bune, modeland-o mai mult decat in celalalt timp al anului, dupa chipul lui Hristos. Un astfel de timp mai indelungat de straduinta obsteasca a tuturor credinciosilor, intr-o indemnare si pilduire reciproca, in vederea eliberarii lor de slabiciunile poftelor conducatoare la pacate si sporitoare de patimi, este Postul Pastelui, care incepe acum si se intinde pana la luminatul praznic al invierii Domnului.

Biserica a inchinat Duminica de azi, din ajunul acestui Post, in amintirea izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta ne da cheia intregului inteles al Postului pe care il incepem. Asezand amintirea izgonirii lui Adam din Rai, nemijlocit inaintea inceputului acestui Post, care se deschide ca o usa de pocainta, Biserica ne pune inainte starea de nefericire in care e adusa omenirea prin pacate si din care scapa prin Hristos, urcand calea ostenitoare a postului, a infranarii de la pacate, a pocaintei pentru ele. Ea ne vorbeste de Adam. Dar prin Adam ea ne indeamna sa ne gandim fiecare la noi insine, caci fiecare repetam, intr-un anumit fel, pe Adam, instrainandu-ne prin pacate de Dumnezeu si dobandind mantuirea prin drumul pocaintei pe care ni l-a deschis Hristos.

Dar sa ne oprim o clipa la Adam si apoi sa trecem la noi. Izgonirea lui Adam din Rai e starea de plans in care s-a rostogolit acela, netinand porunca infranarii data lui de Dumnezeu. Preferand ascultarea de sarpe ascultarii de Dumnezeu, dand drumul poftei sale in ciuda indemnului de a o stapani, dat de Dumnezeu, si calcand astfel porunca de a nu manca din pomul oprit, care a fost primul post randuit de Dumnezeu, Adam se rostogoleste din viata plina si fara de sfarsit in viata saracita si muritoare si din bucuria netulburata si neintrerupta intr-o existenta framantata de putine placeri si multe dureri, chinuita in timpul placerilor de constiinta necuratiei lor si de grija durerilor viitoare, muscata in timpul durerilor de remuscarile pentru placerile trecute si umbrita tot timpul de gandul nelinistitor al mortii sigure si al iadului vesnic.

Si firea noastra ar fi ramas scufundata in acest intuneric al tristetilor si al lipsei de continut spiritual pe pamant si al iadului vesnic dupa moarte, daca n-ar fi venit Hristos, care, incepand cu postul cel de patruzeci de zile si sfarsind cu moartea pe Cruce, a eliberat firea noastra de moarte si de iad, de stricaciune si durere, ridicand-o la viata nemuritoare si la slava dumnezeiasca, biruind pe diavolul care voia sa-l ispiteasca si pe El cu mancare, dupa asemanarea lui Adam. Neinfranarea lui Adam a rostogolit firea omeneasca in nefericirea intunericului si a mortii vesnice, infranarea Domnului Hristos a ridicat-o la viata netrecatoare si la fericirea fara goluri.

Dar sa privim si la lumina altor pilde din Scriptura, rezultatele triste ale lacomiei si roadele binecuvantate ale postului. Daca prin neinfranarea protoparintilor a intrat moartea in lume si a imparatit pacatul, pricinuind osanda firii noastre de la Adam pana la Hristos, prin neinfranarea urmasilor lui Adam, a venit potopul peste tot pamantul si peste toti oamenii din vremea lui Noe, pentru ca nu mai salasluia Duhul lui Dumnezeu in ei, ci devenisera numai trupuri. Datorita neinfranarii locuitorilor din Sodoma, intreaga cetate, cu locuitori cu tot, a fost mistuita de foc din Cer. Lacomia l-a facut pe Esau, fiul cel mai mare al lui Iacob, sa-si piarda, pentru un blid de linte, drepturile de intai nascut si tot lacomia le-a pricinuit fiilor preotului Eli o moarte naprasnica. Dimpotriva, Moise s-a invrednicit sa stea de vorba cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iar proorocul Ilie, dupa un post de patruzeci de zile, sa vada pe Dumnezeu pe munte, trecand ca o adiere usoara ce inchipuia Duhul lui Dumnezeu, sau harul Lui. Iar cetatea Ninive a scapat prin postul de trei zile de pedeapsa infricosata ce o astepta pentru pacatele ei. Toti acestia n-au adus prin neinfranarea sau prin postul lor nenorocire sau binecuvantare peste lumea intreaga, ca Adam, sau ca Hristos, dar au adus peste ei insisi.

Dar Scriptura ne pune aceste pilde sub privire, ca de la ele sa ne intoarcem atentia spre noi insine. Ca oameni, am savarsit si noi pacate destule. Dar vom ramane in ele, asezandu-ne in sirul celor ce s-au pierdut din pricina neinfranarii pana la capat, sau ne vom ridica din ele prin post si pocainta, asezandu-ne in sirul celor ce s-au mantuit si au primit binecuvantarea lui Dumnezeu?

Fiecare din noi il poarta in sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neinfranare si neasculta-re de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintai la starea lui Hristos, a lui Adam Cel de-al doilea. Fiecare din noi am incercat sentimentul izgonirii din Rai, prin cautarea cu lacomie a placerilor necumpatate. Dar fiecare din noi poate urca iarasi, urmand lui Hristos si avand ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungati. A fi in Rai inseamna a te simti in preajma lui Dumnezeu, in convorbire cu El, a simti adierea blanda a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vorbindu-ti dulce, cu bunatate parinteasca. A fi in Rai inseamna a te simti neintinat in cugetari, in doruri, in fapte. Caci numai cel curat simte pe Dumnezeu in preajma lui. A fi in Rai, inca traind pe pamant, inseamna a te simti invaluit de o negraita pace sufleteasca cu tine insuti, cu Dumnezeu si cu semenii, de o fericire calma, egala si parca fara inceput si fara sfarsit. A fi in Rai inseamna a te simti, chiar in mijlocul intamplarilor tulburatoare si schimbacioase ale vietii, neclatinat de ele, mai presus de ele. A fi in Rai inseamna a te simti adunat in camara ascunsa, linistita si adanca a inimii, acolo unde isi face simtita Dumnezeu prezenta Sa si unde te poti uni cu El, privind la cele din afara, fara sa te tulburi si fara sa fii ispitit a-ti parasi acel fericit loc al salas-luirii tale si al salasluirii lui Dumnezeu, pretuind nesfarsit mai mult dulceata lina si curata a acelei impreuna petreceri cu Dumnezeu decat placerile violente si de un gust indoielnic ale simturilor. A fi in Rai inseamna a gusta inca de aici arvuna vietii si a invierii lui Hristos in tine, caci inseamna a-L simti pe Hristos Insusi in tine, ca izvor al unei vieti noi in tine.

Dar cati suntem acolo? Sau cati suntem acolo in mod mai durabil? Cei mai multi suntem aproape necontenit, nu cu Hristos in Raiul adevaratei desfatari, ci niste izgoniti din Rai. Ne simtim instrainati de la fata lui Dumnezeu prin pacatele lacomiei dupa cele din afara, prin alipirea de suprafata lucioasa si amagitoare a lucrarilor ispititoare pentru trup. Ne simtim goliti, saraciti de duhul lui Dumnezeu, de continutul unei vieti care sa ne hraneasca sufletul cu adevarat. Ne simtim dezbracati de vesmantul de slava al nevinovatiei, cu care sa indraznim sa ne aratam cu constiinta linistita lui Dumnezeu si semenilor nostri. Ne ascundem interiorul unul altuia si lui Dumnezeu in frunzisul rusinii, al unor aparente inselatoare. Tanjim de departe dupa pomul vietii, fara sa ne putem apropia de el si sa ne hranim din el.

Dar, iata, Dumnezeu Cel Atotmilostiv ne deschide usa unui drum care urca spre poarta Raiului si spre pomul vietii noastre, a unui drum spre Raiul din care am fost izgoniti. E drumul pe care ni l-a netezit si ni l-a facut usor Domnul Hristos, ducand El mai intai pe acest drum firea noastra pana la o slava mai mare decat a avut-o la inceput, inainte de izgonirea din Rai, pana la inviere si proslavire. Acum, Domnul Hristos ne cheama si pe noi pe acest drum pe care ni l-a deschis si ni l-a aratat cu putinta de strabatut de firea noastra. Drumul acesta e usor pentru noi, caci Domnul Insusi ne sprijina sa-l strabatem, Domnul il face impreuna cu noi. E drumul postului, al infranarii de la pacatele prin care sporim patimile noastre. E drumul intoarce-rii noastre de la poftirea placerilor lumesti spre poftirea celor spirituale si dumnezeiesti. Dar e si drumul pocaintei pentru pacatele savarsite prin poftirea nemasurata a celor lumesti, caci fara aceasta parere de rau a pocaintei, nu avem putere sa ne infranam in timpul postului de la poftele care conduc la pacat.

Fiind un drum care ne duce spre raiul nevinovatiei, in care simteam pe Dumnezeu si din care ne-au scos pacatele, el nu e numai un drum de eliberare de anumite rele, ci si un drum spre o tinta pozitiva, spre dobandirea celor mai mari bunatati. E drumul care ne duce pana la usa Raiului, unde ne asteapta viata plina, fericita, nechinuita de griji si pofte necuvenite. Deocamdata, prin post ni se deschide usa drumului de pocainta, al regretului pentru pacate, aratat cu fapta, in exercitiul ostenitor al infranarii de la obisnuintele pacatoase. Dar drumul ce ni se deschide maine duce la usa vietii adevarate, care incepe inca din existenta pamanteasca. De vom strabate cu staruinta acest drum al pocaintei, vom ajunge la usa Raiului, cand - prin Taina Spovedaniei - vom primi iertare de pacate si apoi ne vom uni cu Domnul Hristos Cel inviat in Sfanta Impartasanie, primind in noi viata Lui eliberata pentru totdeauna de moarte!

Caci nu ne putem intalni inauntrul nostru cu Domnul Cel inviat decat savarsind si noi, pana la capat, drumul curatirii, urcand muntele Capatanii, pe care L-a urcat El, purtandu-Si Crucea. Numai acolo sus ni se deschide usa Raiului si intalnim pe Domnul inviat. Numai biruind tot ce e josnic, tot ce e egoist in noi, urcand deasupra lor, prin suportarea ostenelilor acestui drum al infranarilor, ne vom putea invrednici de invierea cu Domnul, in lumina inaltimilor. In lupta cu raul din noi, in aceasta consta postul, acest exercitiu la care ne cheama Biserica, crucea pe care trebuie sa o purtam si pe care trebuie sa rastignim omul pacatului din noi, pentru a invia omul cel nou si nemuritor, dupa chipul lui Hristos si din puterea Lui. Si exercitiul acesta se prelungeste vreme de sapte saptamani, pentru ca orice exercitiu trebuie prelungit vreme mai multa, pentru a slabi prin el anumite obisnuinte ale firii si a sadi in ea altele.

Dar viata la care urcam prin aceasta straduinta de dezobisnuire cu pacatul e nu numai un dar mai presus de intelegere, ce ne vine din vistieria bunatatii dumnezeiesti, ea e si o sanatate trupeasca si sufleteasca naturala, un echilibru redobandit al vietii noastre. Putem intelege aceasta, daca ne gandim ca postul la care ne cheama Biserica acum nu e numai un exercitiu de infranare de la lacomia dupa placerile trupesti, ci si un exercitiu de slabire a patimilor sufletesti, in care dezechilibrul vietii noastre apare cu si mai multa claritate. Caci suntem chemati nu numai la lupta impotriva necumpatarii trupesti, ci si la lupta impotriva a tot felul de necumpatare sufleteasca. O astfel de necumpatare sufleteasca este mania, o alta e ura impotriva aproapelui. Sufletul cuprins de ele s-a descumpanit cu totul, si-a pierdut echilibrul si masura, s-a golit de liniste si de dreapta judecata, e intr-o adevarata stare de febra. Tot asa este tinerea minte a raului suferit de la cineva, aceasta nu mai da pace sufletului, il tine in intregime sub stapanirea ei, i-a luat orice libertate pentru alte ganduri si indatoriri. Cei stapaniti de aceste patimi sunt ca niste oameni beti, sau care se dedau cu usurinta betiei! Despre ei spune prorocul Isaia: „Vai, celor ce se imbata fara vin“ (Isaia 28, 1). Sunt oameni chinuiti, bolnavi, ajunsi incapabili de vreo treaba de om treaz, din pricina fierberii care este in ei. Sunt oameni ce se povarnesc usor intr-o parte, oameni in care toata energia sufleteasca e prinsa in slujba patimii ce se misca in ei, ca o impara-teasa atotstapanitoare si care foloseste toate puterile omului, numai spre raul lui si al altora.

Postul fiind o infranare si de la aceste patimi si aducand o slabire a lor, sufletul e ajutat prin aceasta sa-si redobandeasca echilibrul si libertatea pentru o viata bogata, larga, linistita, puternica si folositoare lui si altora.

Aceasta se vede si din faptul ca infranarea de la ura, de la manie, de la tinerea minte a raului, de la invidie inseamna ingaduinta, intelegere, iertarea semenilor, bunavointa fata de ei, prietenie si iubire. Ea alunga intunericul si sporeste lumina. Postul ne lumineaza intreaga faptura; de aceea, chiar in exercitiul lui, nu trebuie sa ne aratam intunecati la fata, ci tot mai luminati, ca unii ce ne eliberam treptat de stransoarea balaurului rautatii, lacomiei si egoismului.

Astfel, timpul postului trebuie sa ne fie nu numai prilej de taiere de la noi a ceea ce e rau, ci si prilej de cultivare a ceea ce e bun. In felul acesta, postul e un mijloc de tamaduire a bolilor noastre sufletesti, un mijloc de insanatosire. Si cu siguranta este si mijloc de tamaduire sau de prevenire a unor boli trupesti. Astfel, viata mai presus de fire pe care ne-o daruieste Dumnezeu, - datorita postului -, se uneste organic cu sanatatea naturala pe care o pricinuieste postul. Viata de la Dumnezeu nu este contrara vietii naturale, ci se de leaga cu aceasta, se adauga la aceasta. Precum Dumnezeu voieste ca viata sa avem, tot asa voieste ca si sanatate sa avem. Un om mantuit inseamna si un om sanatos: la minte, la vointa, la simtire si, in afara de unele exceptii, si la trup. Fara indoiala postul il tinem pentru Dumnezeu, pentru viata mai presus de fire a invierii. Numai urmarind aceasta viata prin post, el ni se face si mijloc de sanatate sufleteasca si trupeasca naturala. Din viata mai presus de fire se revarsa in noi pu-terea vietii echilibrate, naturale. Postul trebuie sa fie insotit de pocainta pentru pacate, de dorinta mantuirii. Dar aceste simtiri sunt indreptate spre Dumnezeu, sunt sustinute de gandul la Dumnezeu. Un post din care lipseste gandul la Dumnezeu poate sa fie un regim, dar nu un post adevarat. Si regimul nu se sustine decat cu puterile marginite ale omului si nu are decat efecte marginite si trecatoare. In nici un caz, el nu serveste la mantuire si la acea sanatate care se adapa necontenit si tot mai bogat din viata mai presus de fire si fara sfarsit a lui Hristos.

Sa pornim deci la exercitiul de infranare la care ne invita Biserica pentru cele sapte saptamani, chemand pe Dumnezeu in ajutor, si sa staruim in acest exercitiu, insotindu-l tot timpul de rugaciune catre Dumnezeu, ca sa ne ierte pacatele trecute si sa ne invrednicim a ne face partasi de Domnul Cel inviat.

Sa repetam in vremea lui, necontenit, impreuna cu Biserica: „Sunt cuprins de deznadejde, aducandu-mi aminte de faptele mele, Doamne, cele vrednice de toata osanda; ca, iata, neuitandu-ma la cinstitele Tale porunci, Mantuitorule, mi-am cheltuit viata mea. Pentru aceasta ma rog, curatandu-ma cu ploile pocaintei, lumineaza-ma prin post si prin rugaciuni, ca un Indurat, si nu Te scarbi de mine, Facatorule de bine si Preabunule“.

Parintele Dumitru Staniloae

Glasul Bisericii, anul XLVI (1957), nr. 3

.

24 Februarie 2014

Vizualizari: 2958

Voteaza:

Predica la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai 5.00 / 5 din 2 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Adrian CimpanPostat la 2014-03-02 23:55

    Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh! Amin!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE