Duminica a III-a după Paşti (a Femeilor Mironosiţe) Marcu 15, 43-47, 16, 1-8.

"În vremea aceea, venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, şi îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.

Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau."

R Rădulescu: Mironosiţele, femei care împlineau ritualul de a-l unge pe cel decedat cu miresme, cu uleiuri frumos mirositoare, conform cultului iudaic. Femeile mironosiţe vin să împlinească această sarcină, după ce are loc înmormântarea lui Iisus. Cunoaştem împrejurările care grăbiseră înmormântarea lui Hristos. Părinte profesor Constantin Coman, mironosiţă, în accepţiunea de acum două mii de ani, nu avea un sens peiorativ. Acum, prin mironosiţă înţelegem o persoană care are o evlavie de faţadă. De ce credeţi că a avut această evoluţie termenul mironosiţă?

Pr. Coman: Greu de spus! Nu m-am gândit. Dacă lucrul acesta s-a petrecut numai în limba română, atunci aş putea să suspectez uşurătatea cu care românul expediază în ironie subiecte care-l depăşesc sau care-l provoacă la atitudine sobră. Este o manieră, din păcate foarte răspândită la noi, de a se eschiva cineva în faţa unor subiecte serioase. Dar trebuie să spunem că termenul, ca atare, este cunoscut şi în accepţiunea lui iniţială, adică, acel grup de femei, care L-au însoţit deseori pe Mântuitorul Hristos aproape în calitate de ucenice - aşa cum era grupul celor doisprezece ucenici -, şi care participă la evenimentele ultime din viaţa Mântuitorului Hristos: pătimirile, răstignirea, moartea, punerea în mormânt. Ele beneficiază şi de darul extraordinar de a fi primele martore ale învierii Sale. Faptul de a fi mers dis-de-dimineaţă la mormânt, ca să împlinească o rânduială referitoare la ungerea trupului Mântuitorului cu miresme, ca şi faptul rămânerii lor în preajma Acestuia în momentul Răstignirii, spre deosebire de ucenicii-bărbaţi care se risipiseră de teamă, le-a cultivat imaginea binemeritată de femei ataşate, credincioase, evlavioase şi dedicate trup şi suflet, imagine care s-a transformat într-o tipologie umană-feminină distinctă. Deplasarea sensului iniţial spre ironie este posibil să vină şi din frustrarea bărbaţilor care, prin această catalogare, vor fi dorit probabil să evite mustrarea dedusă din faptul că dânşii nu sunt la fel de dedicaţi, la fel de fideli, la fel de evlavioşi, sugerând sobrietatea comportamentului lor, care până la urmă este numai un paravan pentru neimplicare, comoditate şi imaturitate.

R Rădulescu: Să fie şi din cauza faptului că religiozitatea feminină este înclinată mai mult spre ritual? Femeile mironosiţe mergeau să împlinească un ritual. Deşi actul ca atare al înmormântării avusese loc, ele ţineau, totuşi, să împlinească ritualul ungerii cu mir.

Pr. Coman: Ar fi mult de discutat dacă intrăm în analiza firii omeneşti şi mai ales în distincţia dintre firea bărbătească şi cea femeiască, în vulnerabilităţile, ca şi în virtuţile şi calitătile fiecăruia. Gestul mironosiţelor nu este unul formal şi ritualist, ci este o manifestare evidentă a dragostei şi a ataşamentului lor faţă de Iisus. Aşa au rămas şi în memoria Bisericii. Dacă vreţi, cea mai corectă şi concretă erminie a gestului femeilor mironosiţe se regăseşte în practica, foarte răspândită între femeile credincioase din Biserica noastră, de a merge „la tămâiat", la mormintele celor de curând decedaţi, dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui.

Dacă este să comparăm, iarăşi, atitudinea lor cu aceea a bărbaţilor, în timp ce aceştia din urmă au fost tulburaţi şi clătinaţi puternic în dragostea, nădejdea şi fidelitatea lor faţă de învăţătorul - vezi expresia ultimă a acestei tulburări şi confuzii a lor în lepădarea lui Petru -, grupul femeilor-uceniţe rămâne foarte stabil şi lucid. După informaţiile pe care le avem, femeile mironosiţe merg să ungă cu mir trupul lui Hristos pentru că, în graba punerii în mormânt, nu se împlinise această rânduială iudaică. Este un semn al lucidităţii faptul de a observa, în vâltoarea evenimentelor, un amănunt ca acesta, care cu siguranţă bărbaţilor le scăpa, dar şi un semn al devotamentului neîmpuţinat şi neclintit, faţă de sfârşitul dezamăgitor al învăţătorului.

Trebuie, însă, luată în calcul şi iconomia dumnezeiască, care a rânduit să le rezerve lor, nu întâmplător, întâietatea constatării învierii. Ele vor fi primele martore ale mormântului gol şi ale vestirii îngerului că: „Hristos, pe care voi II căutaţi, nu este aici, ci a înviat!" Trebuie reţinut că, istorisirea, pe care o auzim citindu-se astăzi din Evanghelia după Marcu, nu este interesată de amănuntele secundare despre care discutăm noi acum, ci este interesată să le prezinte pe aceste femei smerite, ca pe cei dintâi martori ai învierii Mântuitorului Hristos. Semnalând voita rânduială dumnezeiască de a vesti mai întâi femeilor învierea şi dându-i o erminie reparatorie, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: „Uită-te cum Domnul, prin femei, binevesteşte ucenicilor! Domnul ridică la cinste neamul cel dispreţuit, neamul femeiesc, îi dă bune nădejdi şi-i vindecă durerea!"

R. Rădulescu: Putem spune că sunt o „probă", că Hristos a înviat. Voiam să remarc, de fapt, comportamentul mironosiţelor. Ele, ne spune textul Evangheliei, primesc de la înger vestea că Hristos a înviat şi sunt îndemnate să spună Apostolilor, dar ele nu spun nimănui. Sunt înfricoşate şi uimite că au descoperit mormântul gol şi piatra dată la o parte. Nu reacţionează ca în faţa unui fapt senzaţional! Atunci când eşti martor al unui fapt senzaţional, simţi nevoia să spui, să transmiţi mai departe vestea. Ele sunt reţinute, pentru moment. Cum să interpretăm atitudinea lor?

Pr. Coman: Surprinderea este justificată. Nimeni nu putea avea certitudini, în zilele acelea dramatice. Evenimentele se succedau unul după altul, de la intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim, când este primit cu osanale şi dus, aproape, spre întronizare, până la pătimiri, la batjocură, la răstignire şi la moarte. Toate acestea într-o vâltoare de două-trei zile. Apoi, aflarea mormântului gol! Sigur, este foarte umană reacţia femeilor mironosiţe, aşa încât, uimirea, teama, îndoiala sunt justificate.

Dar lucrurile nu rămân pentru mult timp neclare. Mântuitorul înviat se arată Măriei Magdalena, lucru pe care îl consemnează în acelaşi context Sfântul Evanghelist Marcu. După aceea, se arată celor doi, în drum spre Emaus, în seara aceleiaşi zile, celor unsprezece ucenici şi aşa mai departe. Şirul arătărilor Mântuitorului Hristos înviat continuă timp de patruzeci de zile.

R Rădulescu: îngerul le spune să vestească ucenicilor şi lui Petru. Marcu menţionează, în mod expres, persoana lui Petru. De ce? Cum să luăm menţionarea specială a lui Petru?

Pr. Coman: Nu este niciun secret. între Apostoli, Petru avea un loc aparte, deosebit. Era un fel de staroste, un fel de decan de vârstă, de atitudine, recunoscut de toţi ceilalţi. Petru era foarte entuziasmat, foarte viu, avea un caracter vulcanic. Datorită vârstei şi datorită firii sale îşi asumase rolul de conducător între cei doisprezece Apostoli. în plus, Sfântul Evanghelist Marcu avea să fie ucenic apropiat al Sfântului Apostol Petru, Evanghelia lui fiind în bună parte consemnarea mărturiei directe a Sfântului Petru. Dar şi Sfântul Evanghelist Matei punctează această poziţie proeminentă a Sfântului Petru. Ni se poate reproşa că dăm apă la moară celor care vorbesc despre un primat a lui Petru, promovând o astfel de lectură a textelor. Un primat, oarecum onorific, al lui Petru între Apostoli nu poate însă fundamenta un primat în rândul episcopilor, decât tot onorific, în cel mai bun caz. Noi avem obligaţia de a rămâne fideli textelor evanghelice. V-aş invita să observăm împreună un aspect, cred, suficient de relevant pentru discuţia noastră. Şi la nivelul cărţilor Noului Testament şi în toată istoria Bisericii, Dumnezeu are grijă să sancţioneze orice tendinţă de absolutizare a lucrurilor, tocmai pentru a evita uzurparea de către oameni a locului care se cuvine exclusiv lui Dumnezeu. „Primatul" lui Petru, în Biserica primară, va fi puternic zdruncinat de apariţia lui Pavel, cel de-al treisprezecelea Apostol. Nu numai primatul lui Petru, ci chiar primatul grupului celor doisprezece Apostoli este puternic zdruncinat de apariţia lui Pavel. Iniţial, un înverşunat prigonitor al lui Hristos şi al Bisericii Sale, în urma evenimentului minunat de pe drumul Damascului, Pavel devine Apostolul, prin excelenţă, al neamurilor. Dacă mergem pe aceeaşi logică, am putea vorbi despre un primat, mult mai întemeiat, al Sfântului Apostol Pavel. Şi totuşi, nu avem nicio Biserică dintre cele întemeiate de Sfântul Pavel (Tesalonic, Filipi, Berea, Atena, Efes, Corint, Creta etc), care să revendice vreo întâietate între celelalte Biserici pe acest argument.

R. Rădulescu: Părinte profesor, să ne întoarcem la activitatea femeilor mironosiţe. Din activitatea de preot pe care o aveţi, iată, de 25 de ani.

Pr. Coman: împliniţi!

R Rădulescu: Mulţi înainte! Aţi constatat dacă există o diferenţă între religiozitatea femeii şi religiozitatea bărbatului, între manifestarea sentimentelor religioase la cele două genuri? Ştim că există, între femei şi bărbaţi, o diferenţiere. Aici se vede această diferenţă?

Pr. Coman: Sigur că se vede. Orice analiză sociologică, psihologică şi, cu atât mai mult, bisericească sau duhovnicească, va observa această diferenţiere, pe care eu aş prefera să o numesc specificitate. Se menţionează specificitatea manifestării firii femeieşti şi specificitatea manifestării firii bărbăteşti. Există trăsături specifice firii bărbăteşti şi respectiv firii femeieşti, din care decurg şi vocaţii şi lucrări specifice. Acestea se manifestă şi în Biserică. Biserica observă cu atenţie şi îşi asumă funcţional specificul celor două firi în care Dumnezeu a „împărţit" firea omenească. Nici în Biserică bărbaţii şi femeile nu fac aceleaşi lucruri, ci bărbaţii fac unele lucruri, iar femeile altele. Preoţia, de exemplu, este o vocaţie şi o lucrare exclusiv bărbătească. Mă veţi întreba care este vocaţia exclusivă a femeilor? Este aceea de a naşte pe viitorii preoţi, asemenea Maicii Domnului. Nu este prea vizibilă această vocaţie. In ceea ce priveşte religio¬zitatea, dacă intră cineva în bisericile noastre astăzi, va observa că numărul femeilor este mult mai mare decât al bărbaţilor.

R. Rădulescu: De ce?

Pr. Coman: Femeile sunt mai credincioase, mai ataşate, mai deschise, mai râvnitoare, mai sufletiste decât bărbaţii în relaţia cu Dumnezeu. Aş îndrăzni şi o erminie mai specială. Relaţia - inclusiv relaţia cu Bunul Dumnezeu - este o chestiune care ţine mai mult de suflet şi mai puţin de minte. Bărbaţii, fiind mai cerebrali, cad mai uşor din ataşamentul, din fidelitatea, din râvna care susţin o relaţie. In plus, epoca raţionalismului şi a materialismului, din care încă nu am ieşit, a făcut, din aceleaşi motive, mult mai multe victime între bărbaţi. Dumnezeu nu este o idee. Sigur, El poate fi exprimat sau închis, cu mari riscuri, şi în idei şi în concepte, poate deveni componenta importantă a unui discurs şi poate alimenta mintea noastră şi setea noastră de speculaţie. Dar Dumnezeu este, întâi de toate, o prezenţă personală, care ni se adresează, nu atât la nivelul discursului, ci cu atitudini, cu gesturi, cu acte care se recapitulează în manifestarea iubirii Sale faţă de oameni. Unui Dumnezeu iubitor care te copleşeşte, clipă de clipă, cu iubirea şi cu bunătatea Sa, este firesc să-I răspunzi la fel de personal şi de direct, la nivelul simţămintelor. Toată iconomia dumnezeiască, adică suma manifestărilor lui Dumnezeu în istorie - începând cu facerea lumii şi ajungând la întruparea Fiului Său, pentru eliberarea oamenilor de sub stăpânirea păcatului şi a morţii - este expresia vizibilă a iubirii Sale de oameni şi chemarea continuă, adresată oamenilor, de a trăi relaţia de iubire cu Dumnezeu. Când proclamăm adevărul că Dumnezeu este existenţă personală, este comuniune de Persoane, nu facem filosofia conceptului de persoană, ci trimitem la un Dumnezeu viu şi iubitor.

Expedierea relaţiei mele cu Dumnezeu într-o sumă de datorii religioase - rugăciunea, mersul la biserică, postul etc. -, presupune riscul formalismului, adică a unei participări pasive sau „absente", care nu activează la propriu relaţia mea cu Dumnezeu cel viu şi personal. De vină este şi teologia de şcoală, care a dezvoltat discursul teoretic şi de multe ori speculativ despre Dumnezeu, separat de prezenţa reală şi continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a lumii. Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă. Cultura minţii în detrimentul culturii inimii a produs un segment mare de aneraşti (icapabili de iubire), care-şi cer legitimarea. Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

In casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Este o moştenire extraordinar de frumoasă de la femeile mironosiţe, care merg cu râvnă la mormântul Mântuitorului Hristos, moştenire de care se bucură şi femeile credincioase de astăzi. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare. Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase.

R. Rădulescu: Femei intelectuale!

Pr. Coman: Da, intelectuale. Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine, făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne unde eşti? Aici eşti? Iată, sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Iţi aprind această candelă!"

R Rădulescu: Aşadar, gestul concret făcut din credinţă, are un rol foarte mare în cultivarea, în creşterea în credinţă. Vă întreb aceasta, pentru că există o tendinţă, am observat mai ales la unii bărbaţi, de a avea o credinţă spiritualistă, nebazată pe gesturi concrete. Spun: „Eu cred în sunetul meu.!"

Pr. Coman: „Dar nu fac nimic.!"

R Rădulescu: Fără gesturi!

Pr. Coman: Nu ştiu care dintre partenerii unor astfel de oameni, s-ar mulţumi cu declaraţia: „Şi eu te iubesc, dar în felul meu, nu îţi arăt în niciun fel, nici flori nu-ţi aduc, nici daruri nu-ţi dau, nici nu te îmbrăţişez, nici nu te sărut, nici bineţe nu-ţi dau, nici la plimbare nu te invit., dar ştii, te iubesc mult!" Este o chestiune aridă şi neproductivă şi evident amăgitoare şi mincinoasă. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în relaţia cu Dumnezeu!

Mie nu-mi place cuvântul ritual, îmi place foarte mult cuvântul gest, semn, atitudine. Toate cele de mai sus sunt semne care se aşează în spaţiul unei relaţii personale, care dau conţinut concret unei relaţii. Acolo unde există un sentiment pentru celălalt, simţi nevoia să te manifeşti. Iar Biserica noastră răsăriteană, din punctul acesta de vedere, este, cu adevărat, o Biserică centrată pe relaţia interpersonală, pe relaţia de dragoste, pentru că este plină de gesturi şi de semne - la praznice, la sărbători, la slujbe, la Liturghie, la sfeştanie, la pomelnice. Toată panoplia de slujbe, gesturi, ofrande, obiecte liturgice sunt subsumate relaţiei noastre vii cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, cei vii şi cei trecuţi la Domnul. Pâinea, fructele aduse din pârga roadelor pământului, prinoasele de tot felul, lumânările, colacii, coliva, icoanele, candelele, sfeşnicele, cădelniţele, tot acest instrumentar se aşează şi dă conţinut real relaţiei cu Dumnezeu, relaţiei cu cei apropiaţi. Aceasta este viaţa normală, firească. Dacă există celălalt dincolo, relaţia mea cu el trebuie să prindă conţinut. Conţinut în semne, pentru că dragostea este duhovnicească, sufletească, nu se vede, dar ea se manifestă, se exteriorizează în gesturi. Lipsa gesturilor îl defavorizează foarte mult pe om. Aproape că-i produce un handicap de netrecut. Imi amintesc de o conferinţă a mea din tinereţe la facultatea de matematică din Bucureşti. Vorbeam despre relaţia de dragoste. Un student foarte inteligent mi-a spus la un moment dat: „Părinte, eu pot îmbrăţişa pe oricine în mintea mea!" Eu, preot şi teolog, i-am spus: „Eu prefer să îmbrăţişez o singură persoană, dar cu braţele mele, nu numai cu mintea mea!" Părintele Stăniloae spunea foarte clar: „Cel mai frumos şi mai convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea!"

Parintele Constantin Coman

Articol preluat din cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor"

.

• Duminica mironositelor
  Publicat in : Predici - Predica