Femeile mironosite

Femeile mironosite Mareste imaginea.

Evanghelia Duminicii Mironosițelor vorbește despre grija de împlinire a celor cuvenite la moartea Dumnezeului Nemuritor, pe care au arătat-o niște femei pe care învățătura Lui le-a înviat.

Atunci ”venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus” (Marcu 15:43). A mai fost mare bărbat care a venit tot din Arimateea și s-a dus la muntele Efraim.

Acesta era Prorocul Samuil. Iosif este menționat de toți cei patru evangheliști, mai ales în relatările despre îngroparea Domnului Iisus. Ioan îl numește ucenic al lui Iisus, dar ”într-ascuns” (Ioan 19:38). Luca îl numește bărbat ”bun și drept”, Matei, ”bogat” (27:57). Evanghelistul Matei nu precizează întâmplător că Iosif era bogat, doar așa, ca să arate că Domnul avea printre ucenicii Săi și bogați, ci ca să înțelegem cum a putut Iosif să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Un om sărac și neînsemnat nu ar fi putut să se apropie de Pilat, care era reprezentantul Imperiului Roman.

Iosif era bogat și sufletește. Avea frica lui Dumnezeu și aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu. În afară însă de harismele sale duhovnicește particulare, Iosif era și om bogat, un om cu influență. Marcu și Luca îl numesc ”sfetnic”. Era și el, ca și Nicodim, unul dintre ”bătrânii poporului”. Și tot ca Nicodim, era și el un admirator și un ucenic în ascuns al lui Hristos. Se poate ca acești doi oameni să fi fost în ascuns adepți ai învățăturii lui Hristos, au fost însă și în stare să se expună pericolului și fățiș să fie alături de El la vremea cuvenită. În sinedriu, Nicodim i-a întrebat odată de-a dreptul pe mai-marii iudeilor cei plini de răutate, atunci când căutau să Îl omoare pe Hristos: ”Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut” (Ioan 7:51).

Iosif cel din Arimateea s-a pus în mare primejdie atunci când a hotărât să ceară de la Pilat trupul Domnului, într-un moment în care înșiși ucenicii Lui apropiați erau risipiți, pentru că lupii de iudei care l-au asasinat pe Păstor, erau gata în orice clipă să se arunce și asupra turmei. Faptul că gestul lui Iosif era primejdios este semnalat de evanghelist prin cuvântul ”îndrăznind” (Marcu 15:43). A avut nevoie atunci de ceva mai mult decât de curaj. A avut nevoie de mare îndrăzneală, ca să se înfățișeze reprezentantului Cezarului și să îi ceară trupul ”răufăcătorului” răstignit. Iosif însă, cu mărime de suflet, a lepădat frica de la el și a dovedit că era un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos.

”Iar Pilat s-a mirat că a și murit și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit demult. Și aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul” (Marcu 15:44-45). Pilat era suspicios și reținut. Era dintre guvernanții care își exercită puterea cu violență, după cum tot cu violență o smulsese de la alții. Nu putea să se încreadă în nici un cuvânt, nici chiar venit de la oameni nobili precum Iosif. Probabil că într-adevăr îi era greu să creadă că Acela, pe Care chiar cu o seară înainte îl condamnase la moarte, își dăduse deja ultima suflare pe cruce. Pilat s-a dovedit a fi un autentic reprezentant al formalismului roman. Era mult mai dispus să îl creadă pe sutaș, pe care îl însărcinase să păzească Golgota, decât pe un distins bătrân al poporului. Doar când sutașul a confirmat ”oficial” relatarea lui Iosif, a încuviințat Pilat să îi satisfacă cererea.

”Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-l de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului” (Mate 15:46-47). Un alt evanghelist spune că acest mormânt era al lui Iosif: ”și l-a pus în mormântul nou al său” (Matei 27:60) – ”în care nu mai fusese nimeni îngropat” (Ioan 19:41). Când ne răstignim mintea pentru lume și o îngropăm într-o inimă renăscută, ca în mormânt, atunci mintea noastră va învia și întregul nostru om lăuntric va renaște.

Un mormânt nou, pecetluit. O piatră mare la intrarea mormântului și un păzitor care stă de pază în fața mormântului. Ce înseamnă toate astea? Toate acestea au fost măsuri de precauție, luate prin înțelepciunea Proniei lui Dumnezeu. Astfel, au fost închise și pecetluite și toate gurile celor care ar fi îndrăznit să spună că Hristos fie nu a murit, fie nu a înviat, fie I S-a furat trupul. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul de la Pilat, dacă sutașul nu ar fi dat o confirmare oficială despre moartea lui Hristos, dacă trupul nu ar fi fost îngropat și pecetluit în prezența prietenilor și dușmanilor lui Iisus, probabil că mulți ar fi afirmat că Hristos nu a murit cu adevărat, ci a căzut în comă și apoi și-a venit în simțiri. Ceva de felul acesta au afirmat în vremea din urmă Schleiermacher și unii protestanți. Dacă mormântul nu ar fi fost închis cu un bloc de piatră și dacă nu l-ar fi păzit gărzile, probabil ar fi acceptat că Hristos a murit și a fost îngropat, însă ar fi spus că ucenicii Lui i-au furat trupul din mormânt. Dacă mormântul nu ar fi fost nou, probabil ar fi spus că nu a fost Hristos cel care a înviat, ci un alt mort, care fusese îngropat mai demult. Astfel, toate măsurile de precauție pe care le-au luat iudeii ca să înăbușe adevărul, prin Pronia lui Dumnezeu, au ajutat tocmai spre a vădi adevărul.

Iosif a luat trupul lui Iisus, ”l-a înfășurat în giulgiu curat de in” (Matei 27:59) și l-a pus în mormânt. Dacă vrem ca Hristos să învie în noi, trebuie să Îl păstrăm în trupul nostru curat și nepângărit. Giulgiul curat face trimitere la trupul curat. Trupul pângărit de răutăți și de patimi nu este loc potrivit ca să învie din morți și să trăiască Domnul.

Evanghelistul Ioan completează imaginea pe care o dau alți evangheliști, spunând că la îngroparea lui Hristos a venit și Nicodim ”aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe” (Ioan 19:39-40).

Oameni binecuvântați! Au luat preasfântul trup al lui Iisus cu îndrăzneală, cu afecțiunea și dragoste și l-au pus în mormânt. Ce pildă extraordinară este aceasta pentru toți cei care Îl iubesc pe Domnul! Și ce acuzație cumplită pentru preoții și mirenii care se rușinează de lume și se apropie de Sfântul Potir fără luare aminte, indiferenți și fără dragoste, ca să se împărtășească cu Cinstitele Daruri cele de viață făcătoare, cu atotcinstitul trup și cu sângele Domnului nostru înviat!

Iosif și Nicodim nu erau doar niște prieteni ai lui Hristos, care au constatat cu ochii lor că Iisus a murit și a fost îngropat. Grija pentru Domnul mort a fost un act de dragoste pentru iubitul lor Prieten și Învățător, dar și o îndatorire din omenie față de Acela Care a suferit pentru Dreptate.

Privind către mormânt se mai aflau acolo două suflete care Îl iubeau pe Domnul și urmăreau cu mare atenție actele lui Iosif și ale lui Nicodim. Se pregăteau și ele pentru un act de dragoste față de Domnul. Erau cele două femei mironosițe: Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi.

”Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă” (Marcu 15:47-16-1).

Mai întâi sunt menționate două femei și apoi trei. Primele două au fost martore la toate cele întâmplate pe Golgota, ele i-au văzut pe cei doi ucenici tăinuiți ai lui Hristos cum au coborât de pe cruce trupul Lui. Apoi au văzut tot ce au făcut cu trupul mort și, ce le interesa cel mai mult, au văzut mormântul în care L-au pus. Cu adevărat, câtă bucurie ar fi simțit dacă ar fi putut să alerge și să ajute pe Iosif și pe Nicodim, să spele de sânge trupul Lui sfânt, să Îi curețe rănile, să Îi așeze părul, să Îi așeze mâinile în cruciș pe piept, să Îi lege năframa în jurul capului și să Îi înfășoare tot trupul cu giulgiu! Însă nici obiceiul, nici Legea nu le îngăduia să facă aceasta dimpreună cu bărbați. S-ar fi dus să împlinească toate acestea singure, mai ales să Îl ungă pe Domnul cu miresme. Cu ele ar fi venit mai târziu și a treia mironosiță, prietena lor. Duhul lui Hristos le legase pe toate printr-o strânsă prietenie.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena o știm. Era acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, a scos șapte demoni din ea. Maria lui Iosi și Maria lui Iacov, așa cum spun Părinții, sunt una și aceeași persoană. Salomeea era soția lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov și Ioan.

Ce mare deosebire există între aceste femei și Eva! Acestea au alergat din dragoste spre a face ascultare de Domnul chiar și mort, câtă vreme Eva nu a făcut ascultare de Domnul nici viu! Acelea s-au arătat ascultătoare pe Golgotha, în locul unde s-a săvârșit fărădelegea uciderii Domnului, în locul răutății și al vărsării de sânge, câtă vreme Eva a făcut neascultare chiar în lăuntrul Raiului!

”Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt” (Marcu 16:2). În această privință, anume că era prima zi a săptămânii când Domnul a înviat, a doua zi după sâmbătă, sunt de acord toți evangheliștii. Marcu lămurește mai bine: ”și după ce a trecut ziua sâmbetei” (Marcu 16:1). Toți evangheliștii sunt de acord că Domnul a înviat foarte de dimineață, duminică. Sunt de acord de asemenea că femeile s-au dus la mormântul Domnului foarte de dimineață. Se pare că Marcu, în Evanghelia sa, mută evenimentul acesta puțin mai târziu, căci precizează: ”pe când răsărea soarele”.

Este foarte posibil ca femeile să fi mers la mormânt de mai multe ori, atât din dragoste față de Domnul mort, cât și din teamă, ca nu cumva dușmanii Lui să vină și să pângărească trupul Lui. După cum spune Fericitul Ieronim în comentariul lui la Matei, ”fiind într-un du-te-vino plin de nerăbdare și neliniște, nu doreau să se îndepărteze prea mult de mormântul Domnului”. Probabil aici Marcu nu vorbește atât despre soarele sensibil, cât despre Domnul, după cuvintele Prorocului, ”și va răsări pentru voi… Soarele Dreptății” (Maleahi 3:19-20), referindu-se la Mesia. Soarele Dreptății înviase deja din morți la acea oră a dimineții, când mironosițele se duceau la mormânt. Așa cum Soarele acesta a strălucit cu mult înainte de a fi fost creat soarele sensibil, la fel și acum, la a doua creație, la renașterea lumii, Domnul a strălucit în istoria umanității înainte de a răsări pe pământ soarele sensibil.

”Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Marcu 16:3). Pe când femeile mironosițe urcau către Golgota, discutau între ele problema aceasta: Cine le va prăvăli piatra cea grea de la ușa mormântului? Toate circumstanțele arătau că nu se așteptau la ceva neprevăzut. Mâinile lor de femeie nu erau atât puternice ca să împingă piatra cea grea, ca să poată intra în mormânt. Și piatra era foarte mare.

Sărmanele femei! Nu și-au amintit că lucrarea pentru care se duceau cu atâta râvnă și grabă să o săvârșească la mormânt, se împlinise deja încă de când Domnul trăia. La cina pe care a oferit-o Domnului Simon Leprosul din Betania, o femeie a vărsat pe capul lui Hristos un mir de mare preț. Domnul cel Atoatecunoscător a spus atunci despre femeia aceea: ”Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 27:12). Cunoștea dinainte cu exactitate că trupul Lui nu urma să primească nici o altă ungere cu mir la moartea Lui. Probabil că te întrebi: Atunci de ce Pronia lui Dumnezeu le-a lăsat pe aceste femei devotate să se ostenească în zadar și să fie dezamăgite? S-au dus să cumpere mir scump, au venit cu teamă în toiul nopții la mormânt și până la urmă nu au reușit să își împlinească datoria aceasta, pentru care cu atâta dragoste și jertfă se pregătiseră dinainte. Nu cumva însă această dumnezeiască Pronoie a răsplătit strădaniile lor într-un mod incomparabil mai bogat și, în loc să vadă pe Domnul mort L-au văzut viu?

”Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat” (Marcu 16:4-5). Când Moise a ajuns cu poporul său la Marea Roșie, a întâmpinat o greutate, o mare problemă: Cum să deschidă drum prin mare, acolo unde nu exista drum? Îndată însă ce a cerut ajutor de la Dumnezeu și marea s-a împărțit în două și calea s-a deschis. La fel s-a întâmplat acum cu mironosițele. Preocupate foarte intens de cine le va răsturna lor piatra cea mare, s-au uitat și au văzut că ”piatra fusese răsturnată”. Piatra fusese mutată din loc și ele au intrat imediat în mormânt. Dar unde dispăruseră ostașii care păzeau mormântul? Aceștia nu le-ar fi împiedicat oare intrarea în mormânt mai mult decât piatra cea grea?

În acel ceas însă, gărzile zăceau la pământ pe jumătate moarte de spaimă, fie fugiseră către cetate, ca să povestească oamenilor cu glas tremurând cele ce din vremea lui Adam până atunci nu auziseră urechile omenești. Nu era nimeni la mormânt care să le împiedice, nimeni și nimic nu le împiedica intrarea. Era însă cineva în mormânt. Cineva al cărui chip era ”ca fulgerul și îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada” (Matei 28:3). Era un bărbat tânăr. Era cu adevărat un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au temut și au căzut cu fața la pământ. Este înfricoșător să vezi chipul unui mesager ceresc al lui Dumnezeu, cel care a adus pe pământ cele mai suprafirești și mai pline de bucurie vești, de atunci de când omul căzut a început să rătăcească departe de rai. Matei spune că îngerul stătea pe piatra pe care o rostogolise de la ușa mormântului, în timp ce Marcu spune că îngerul era în interiorul mormântului. Aceste mărturii diferite nu presupun nici o contradicție. Probabil că femeile au văzut mai întâi îngerul pe piatră și apoi au auzit glasul lui în mormânt. Îngerul nu este ceva materialnic și imobil. Se poate înfățișa în orice clipă și oriunde. Faptul că Luca menționează doi îngeri, iar Matei și Marcu unul, nu trebuie să îi deruteze pe credincioși. Când Domnul S-a născut la Betleem, un înger s-a înfățișat dintr-o dată păstorilor și aceia ”s-au înfricoșat cu frică mare” (Luca 2:9). Foarte curând după aceea, ”deodată s-au văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu” (Luca 2:13). La învierea Domnului probabil se aflau legiuni de îngeri ai lui Dumnezeu. De ce trebuie să ne mirăm dacă mironosițele au văzut o dată un înger și altă dată doi îngeri?

”Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16:6-8).

Îngerul lui Dumnezeu cel cu chip de fulger se îngrijește mai întâi să le liniștească pe femei, care erau cuprinse de teamă și spaimă. A vrut să le pregătească pentru vestea uimitoare a Învierii Domnului. Prima surpriză a femeilor a fost când au văzut mormântul deschis. Apoi uimirea lor s-a schimbat în spaimă când, în locul Celui pe Care Îl căutau, l-au văzut pe acesta la care nu se așteptau.

Îngerul le-a spus femeilor cu siguranță în glas: ”Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit”. De ce le-a vorbit astfel? Ca să le înlăture orice îndoială și confuzie cu privire la Cel Care înviase. Îngerul vorbește foarte concret, atât către femeile însele, cât și generațiilor viitoare. Cu aceeași intenție îngerul le arată mormântul gol. ”Iată locul unde L-au pus”. Ceea ce a spus îngerul era de prisos pentru femei. Ele văzuseră cu ochii lor ceea ce le-a spus îngerul. Nu același lucru era valabil pentru ceilalți oameni, pentru cei pentru care Domnul a murit și a înviat. ”A înviat! Nu este aici”. Mesagerul ceresc a rostit în chipul cel mai simplu vestea cutremurătoare care a fost auzită vreodată în istoria omenirii. ”A înviat! Nu este aici”. Pentru cetele nemuritoare ale îngerilor, vestea cea mai cutremurătoare a fost moartea Domnului, nu învierea Lui. Pentru oameni însă, lucrurile însă stăteau invers.

După aceasta, îngerul le-a spus femeilor să vestească vestea cea de bucurie ”Apostolilor și lui Petru”. De ce ”și lui Petru”? Cu siguranță, pentru că Petru se simțea mai tulburat decât ceilalți ucenici. Conștiința îl mustra, pentru că de trei ori L-a trădat pe Domnul și la sfârșit a fugit departe de El. Devotamentul Evanghelistului Ioan, care împreună cu Petru era cel mai apropiat ucenic al Domnului, trebuie să fi făcut încă mai sensibilă conștiința lui Petru. Ioan nu fugise. A rămas la picioarele crucii Domnului său răstignit. Pe scurt, Petru avea conștiința că L-a trădat pe Domnul și s-ar fi simțit stingherit în tovărășia Apostolilor, mai ales în fața Preasfintei Lui Maici. Credința lui Petru nu s-a dovedit tare ca piatra. Ezitarea și lașitatea lui l-au făcut să ajungă să se disprețuiască pe sine. Avea nevoie să stea din nou drept pe propriile picioare, să își recâștige reputația ca om și apostol. Domnul, care iubește tot neamul omenesc, tocmai asta făcea acum. Acesta este motivul pentru care îngerul a făcut referire specială la Petru.

De ce îngerul a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, iar nu despre celelalte arătări ale Sale de la Ierusalim și din împrejurimi, care urmau să aibă loc mai curând? ”acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus” (Marcu 16:7). Pentru că Galileea era în cea mai mare măsură idolatră, iar nu o regiune israeliteană. Vrerea Domnului, așadar, era să se arate acolo, ca să le descopere ucenicilor calea Evangheliei Sale, să le arate unde trebuia mai cu seamă să lucreze, ca să întemeieze Biserica lui Dumnezeu. Și un alt motiv era acela că în Galileea s-ar fi simțit liberi, nu ca în Ierusalim unde trăiau cu frică. Nu s-ar fi întâlnit pe întuneric sau în locuri ferite, ci la lumina zilei, ca să nu mai spună nimeni că frica are ochi mari, să nu mai spună nimeni că ucenicii au avut impresia că L-au văzut viu pe Domnul lor la Ierusalim din cauza panicii și a tensiunii fricii lor. Și la sfârșit îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre înfățișarea Domnului în Galileea, fără să spună nimic despre arătările Lui la Ierusalim, ca să îi lipsească de arme pe necredincioși, care altfel ar fi spus că Apostolii văzuseră vreo fantasmă, pentru că așteptau cu mare agonie sufletească să Îl vadă. Spune Nichifor: ”De ce îngerul vorbește în mod special despre arătarea Lui din Galileea? Pentru că arătarea aceasta era cea mai importantă. Acolo Domnul nu S-a arătat în vreo casă cu ușile încuiate, ci pe un munte, la vedere tuturor. Ucenicii, văzându-L acolo I s-au închinat”.

Acolo S-a arătat cu putere înaintea tuturor și le-a descoperit despre puterea pe care I-a dat-o Tatăl. ”Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). ”Dar după Învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Matei 14:28), spusese Domnul. Ca biruitor, adică, voi deschide drumul în lumea idolatră și voi mă veți urma. Oriunde v-ar conduce Duhul să propovăduiți, priviți-Mă, Voi fi în fața voastră. Voi merge înainte, ca să vă deschid drumul.

”Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Marcu 16:8). Mironosițele se pierduseră cu firea. Unde se aflau, în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau? Ce auzeau? Asemenea lucruri nici în somn nu le văd oamenii. Dar ceea ce văd și aud acum nu este vis, ci este adevărat. Din toate câte s-au întâmplat, reiese că trăiau o realitate.

Ce binecuvântată este frica și spaima pe care o simte omul atunci când vede cerurile deschise, când aude un glas de bucurie din patria lui cea adevărată, nemuritoare și mult dorită! Nu este puțin lucru să vezi un înger nemuritor al lui Dumnezeu, nici să auzi un glas care iese din buze nemuritoare. Mai ușor suferi să vezi fața și să auzi vuietul întregului univers coruptibil decât să vezi fața și să auzi glasul unei ființe nemuritoare care a fost creată înainte de univers, a cărui frumusețe este incomparabil mai presus de zorile primăvăratice. Când Prorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, și-a spus: ”și n-a rămas în mine putere, fața mea și-a schimbat înfățișarea, stricându-se, și nu mai aveam vlagă… am căzut înmărmurit cu fața la pământ” (Daniel 10:8-9).

Cum, așadar, să nu le apuce teama și spaima pe neputincioasele femei? Cum să nu fugă repede de la mormânt? Cum ar fi putut să deschidă gura și să vorbească? Cu ce cuvinte să spună cele ce văzuseră? Doamne, slava Ta este de negrăit! Noi, oamenii muritori mai ușor putem să o exprimăm prin tăcere și prin lacrimile noastre decât prin cuvinte.

”Și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”. Nu au spus nimic pe drum, nimănui. Nu au vorbit cu nici unul dintre dușmanii lui Hristos, cei care au vărsat sângele Lui, nici întregului Ierusalim care a fost de acord cu aceștia. Le-au vorbit însă Apostolilor, nu îndrăznneau, dar nici nu puteau să nu le spună vestea, de vreme ce astfel le-a poruncit îngerul cel nemuritor. Cum ar fi putut să nu îndeplinească porunca lui Dumnezeu? Este așadar limpede că femeile au vorbit celor care trebuia (vezi Luca 24:10) și că nu au spus nimic celor cărora nu trebuia să le spună și de care se temeau.

Așa s-a încheiat vizita pe care au făcut-o mironosițele femei la mormântul lui Hristos, în dimineața zilei Învierii. Femeile care aveau de gând să folosească mirurile pentru a conserva, pentru a ține departe de stricăciune trupul Celui Care ține cerurile, să Îl ungă cu mir pe Acela care dăruiește cerurilor mireasma Sa, au rămas cu sărăcăcioasele lor miruri în mâini.

Doamne, ești singura mireasmă a existenței omului în istorie. Cât de bogat și de minunat răsplătești devotatele suflete care nu te-au uitat mort în mormântul Tău!

Le-ai făcut pe femeile mironosițe purtătoare ale buneivestiri a Învierii și a slavei Tale. Nu au uns cu mir trupul Tău mort, însă Tu ai uns sufletele lor vii cu mirul bucuriei. Cele care îl plângeau pe Domnul mort au devenit privighetori ale primăverii celei noi, Sfinte ale cereștii Tale Împărății.

Doamne al nostru înviat, pentru rugăciunile lor, miluiește-ne, mântuiește-ne, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici

.

18 Februarie 2015

Vizualizari: 1765

Voteaza:

Femeile mironosite 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE