DUMNEZEU EXISTA, EU L-AM INTALNIT...!

DUMNEZEU EXISTA, EU L-AM INTALNIT...! Mareste imaginea.

Hristos a înviat!
[Adevărat a înviat!]

Evanghelia este plină de încărcătură teologică, şi nu la întâmplare s-a pus să se citească astăzi, în duminica a şasea după Paşti, ce precedă înălţarea Domnului. Iisus Hristos mărturiseşte şi demonstrează că El este Lumina lumii! Săvârşeşte minunea vindecării unui orb din naştere şi se descoperă pe El însuşi ca Fiu al lui Dumnezeu, mărturisindu-i aceasta public fostului orb. Aşadar, orbul a căpătat atât lumina ochilor, cât şi lumina minţii, adică lumina duhovnicească, primind adevărul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, adevăr confirmat prin credinţă şi închinare. Din două motive îmi este foarte greu să vorbesc azi! In primul rând, pentru că, aşa cum m-a impresionat în mod deosebit întâlnirea Mântuitorului Hristos cu femeia samarineancă din Evanghelia de duminica trecută, m-a impresionat şi întâlnirea Domnului cu orbul din naştere. In al doilea rând, cu emoţie, mă regăsesc, întotdeauna, acasă, la Mănăstirea Nicula.

Evanghelia care s-a citit la Sfânta Liturghie se încheie cu această întâlnire. Intâlnirea iniţială dintre orb şi Hristos nu se confirmă prin ea însăşi. Hristos trece pe lângă orb, aparent fără să-l bage în seamă. Cei care îl bagă în seamă pe orb sunt Apostolii, dar nici ei direct, ci, indirect, îl întreabă pe Hristos: „Cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui de s-a născut orb?"Iar Hristos le răspunde: „Nici acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut orb ca, prin aceasta, să se vadă lucrarea lui Dumnezeu!" Iar lucrarea lui Dum-nezeu nu reiese neapărat din faptul că Hristos l-a vindecat, ci din rezultatul întâlnirii dintre cei doi, adică dintre orbul vindecat, alungat din sinagogă, şi Mântuitorul Hristos. Hristos îl întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?", iar orbul vindecat zice: „Cine este, Doamne, ca să cred în El?"Şi primeşte răspunsul: „L-ai şi văzut! Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine!" Ne spune Sfânta Evanghelie că orbul vindecat a mărturisit: „Cred, Doamne!" şi I s-a închinat.

Pentru mine, acesta este momentul cel mai important, la care 'Hristos a vrut să ajungă prin minunea lui. Minunea Lui n-a făcut decât un om fericit: cel care s-a vindecat de orbirea trupească. Nici chiar părinţii lui n-au reuşit să se bucure. Când au fost chemaţi în sinagogă de mai marii poporului, l-au recunoscut pe orb ca fiul lor, dar, de frică să nu fie şi ei scoşi din sinagogă, excomunicaţi, nu L-au mărturisit pe Hristos şi au dat cumva toată „vina" vindecării pe fiul lor: „este mare, are o anumită vârstă şi poate să vă răspundă ceea ce i s-a întâmplat". Sfânta Scriptură confirmă că aceasta au spus-o de frica iudeilor, care s-au sfătuit şi au hotărât să fie scoşi afară din sinagogă toţi cei care îl vor mărturisi pe Hristos. A fi scos din sinagogă echivala cu excluderea din comunitate! Comunitatea religioasă, în Vechiul Testament, în înţelesul ei deplin, însemna totalitatea oamenilor din societatea evreiască. Societatea era aceeaşi cu comunitatea din templu. Niciodată forma comunitară religioasă n-a exclus forma socială. Astăzi, când am îngenuncheat să rostesc rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare, în care este amintită Biserica, întreaga lume, conducătorii acesteia, respectiv ai ţării noastre, m-am gândit că suntem într-o perioadă dificilă -şi mulţi au să judece. Este o rugăciune consacrată de sute de ani, n-am inventat-o eu astăzi! întotdeauna, comunitatea religioasă trebuie să se identifice cu comunitatea civilă. Noi suntem aceiaşi, facem parte din Biserică, dar suntem şi cetăţenii acestei ţări. Suntem aceiaşi oameni, care trebuie să ne comportăm ca atare, şi ca fii ai lui Dumnezeu, dar şi ca membri ai unei comunităţi sociale. Or, excomunicarea, în Vechiul Testament, era ceea ce ar însemna, astăzi, persona non-grata, adică o persoană care este exclusă total dintr-o anumită comunitate, locală sau naţională. Sigur că părinţii orbului au trăit cu această frică, de-aceea şi-au renegat cumva fiul şi au pus pe seama lui tot ceea ce i s-a întâmplat. Singurul care a fost dat afară din sinagogă a fost omul vindecat de orbire! Şi tot el singur a fost cel care s-a întâlnit cu Domnul Hristos: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" „Cine este, Doamne?" „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine!"

Excluderea orbului vindecat din comunitatea socială şi religioasă a fost cumva necesară! Şi am să vă dau un exemplu, despre care, iniţial, am vrut să vă vorbesc la sfârşitul predicii mele. N-aş fi putut veni la Nicula fără să vorbesc despre Mitropolitul Bartolomeu, ar fi fost nefiresc! înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu, student fiind la Medicină şi, în acelaşi timp, la Conservator, a organizat o grevă studenţească, în Clujul anilor 1946. Datorită acestei greve, a fost considerat persona non-grata şi dat afară din oraş, pentru foarte mulţi ani. Mai mult, a fost dus, pe jos, din Cluj până la Mănăstirea Topliţa din jude-ţul Harghita, vreme de câteva săptămâni, din post în post - mă refer la postul de jandarmi -, din localitate în localitate. însoţit de un jandarm sau doi, el era condus până la postul din localitatea următoare, flămând, însetat şi aşa mai departe. Spune el că nu a avut cum să se spele, căci, practic, era în arest; în postul de jandarmi, când ajungea să înnopteze, era închis în celulă cu răufăcători sau de unul singur, oricum în condiţii insalubre, încât s-a umplut de păduchi. Doar la Reghin, în casa unui preot, a reuşit cumva să se primenească. Dar, în 1993, a fost ales şi instalat ca Arhiepiscop al Clujului. Tot atunci, firesc, i s-a ridicat consemnul de persona non-grata şi a devenit Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu, nu numai pentru Cluj, ci pentru întregul Ardeal, pentru întreaga ţară şi pentru întreaga umanitate. A devenit un om polivalent şi foarte cunoscut, atât în ţară, cât şi în străinătate, unde a petrecut mulţi ani, dintre care un-sprezece în America. Deci, câteodată este necesar să devii persona non-grata sau excomunicat, pentru că în planul lui Dumnezeu lucrurile acestea îşi au rostul lor. Suferinţa excluderii şi a înstrăinării poate maturiza şi transforma situaţia în folosul deplin al persoanei în cauză şi al societăţii!
Mă gândesc la omul vindecat din Evanghelia de astăzi, care, până a fost vindecat, stătea la marginea drumului şi cerşea. Era o persoană publică, aşa cum toţi cerşetorii sunt persoane publice, toată lumea îi cunoaşte! Dar era cerşetor şi la marginea societăţii. Când a reuşit şi el să se integreze în societate, în familie şi în comunitatea religioasă, acestea l-au exclus, iar excluderea a făcut să-L întâlnească pe Mântuitorul Hristos, să-L întâlnească, să-L cunoască, să-L mărturisească şi să I se închine - o şansă pe care au avut-o, în această lume, foarte puţini oameni. De-atunci până astăzi, oamenii duhovniceşti, dacă veţi citi cărţile sfinte, puţini la număr, printr-o nevoinţă de o viaţă întreagă, au reuşit, în cele din urmă, să-L întâlnească pe Dumnezeu faţă către faţă. Dar nevoinţă lor de-o viaţă întreagă a însemnat tot excludere! Majoritatea oamenilor sfinţi s-au retras din viaţa publică, socială şi comunitară, s-au izolat în munţi, în pustii şi în peşteri şi, acolo, după ani şi ani de nevoinţe, reuşeau să dobândească vederea dumnezeiască. Nu se poate întâlni cineva cu Dumnezeu fără o minimă nevoinţă, şi aceea care presupune izolarea. Când ucenicii îi cer lui Hristos: „învaţă-ne să ne rugăm", El le rosteşte rugăciunea „Tatăl nostru", pe care o avem până în ziua de astăzi. Dar, când îl întreabă: „Cum trebuie să ne rugăm?", Hristos îi îndeamnă la însingurare şi le spune: „Tu, când vrei să te rogi, intră în cămara ta- a. sufletului tău - şi roagă-te in ascuns şi Tatăl tău, Care este în ascuns, va vedea şi-ţi va primi rugăciunea ta". De aceea, când se roagă, omul are nevoie de intimitate. Rugăciunea comună a Bisericii este necesară şi obligatorie, dar, în acelaşi timp, trebuie să ne regăsim şi într-o intimitate personală cu Dumnezeu.

Iubiţi creştini, trebuie să tânjim în permanenţă după aceste întâlniri pe care le-au avut oamenii din istoria Sfintelor Scripturi. Acesta este scopul! Hristos o spune, astăzi, făţiş, că nu pentru păcatele părinţilor s-a născut acesta orb şi nici pentru păcatele personale, ci pentru ca să se vadă în el şi prin el lucrarea lui Dumnezeu. Pentru Hristos, minunea a fost secundară spre mângâierea omului. Pe El L-a interesat să-i mântuiască sufletul, să-i deschidă ochii minţii şi ai inimii şi să-L cunoască pe Dumnezeu cu adevărat. Acesta era scopul Mântuitorului, atât pentru femeia samarineancă din Evanghelia de duminica trecută, cât şi pentru orbul din cea de astăzi. Ca text, sunt foarte lungi aceste pericope evanghelice, pentru că Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a căutat să ni-L descopere pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, nu atât ca persoană istorică, ce a făcut lucruri ieşite din comun. Acelaşi Apostol, pe care îl numeşte Sfânta Evanghelie „cel mai iubit ucenic" al Mântuitorului Hristos, ajunge să rostească nişte cuvinte extraordinare şi să-L definească pe Dumnezeu în chip deosebit. Amintesc unul singur: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el". Această frază ascunde întreaga Scriptură, atât a Vechiului, cât şi a Noului Testament, dar câţi dintre noi ne oprim la ea? Este o frază foarte frumoasă şi ne încântă, pentru că se vorbeşte despre iubire, dar trebuie înţeleasă în duhul Scripturii şi al Sfintei Tradiţii. Iubirea este adevărată, dacă o pui în relaţie cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este exclus din iubirea ta, atunci ea nu există; probabil, în cel mai fericit caz, este un sentiment uman, care trece odată cu timpul.

Să ne oprim la rezumatul Evangheliei de astăzi şi să ne dorim, ca orbul vindecat şi femeia samarineancă, să-L întâlnim pe Domnul. Il întâlnim, e adevărat, atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui, în Sfânta Liturghie. Dar câţi dintre noi putem spune că am avut această experienţă intimă, deplină şi de negrăit a întâlnirii cu Domnul? Inchei prin a vă îndemna să citiţi o carte, Dumnezeu există; eu L-am întâlnit!, de Andre Fros-sard. Ea ne descoperă întâlnirea unui om cu Dumnezeu şi convertirea lui la o viaţă creştină autentică. Este foarte mare asemănarea cu ceea ce i s-a întâmplat orbului vindecat din Evanghelia de astăzi. în momentul în care L-a întâlnit pe Dumnezeu, s-a convertit şi s-a botezat, atunci a fost repudiat de familie şi de societate. Mai mult, a îngăduit Dumnezeu să vină peste el necazuri mari, încât ajunge la concluzia că, atunci când nu-L cunoştea pe Dumnezeu, i-a fost mai uşor. Şi orbului i-a fost mai uşor înainte de a se întâlni cu Mântuitorul Hristos (...).

Fiţi încredinţaţi că viaţa creştină nu este uşoară! Atunci când este uşoară, să vă temeţi, ceva nu e în ordine, să vă puneţi întrebări...! Când viaţa este grea, să ştiţi că Dumnezeu este foarte aproape de noi, în imediata noastră apropiere, şi putem avea vederi dumnezeieşti, aşa cum a avut orbul vindecat din Evanghelie. Poţi ajunge la un dialog personal cu Dumnezeu, Care Se descoperă: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine!" Şi, când îţi va răspunde, bucuria momentului respectiv se va înveşnici în fiinţa ta, în inima ta şi pe chipul tău, pentru totdeauna! Dacă aţi întâlnit vreodată oameni duhovniceşti, le-aţi văzut chipul luminat de firea dumnezeiască, pentru că pe faţa lor s-a întipărit imaginea lui Hristos, Cel răstignit şi înviat. De aceea părinţii duhovniceşti sunt atât de frumoşi la chip - în sensul filocalic şi duhovnicesc -, pentru că ei L-au întâlnit pe Dumnezeu faţă către faţă. Ei nu recunosc, dar identitatea lor transfigurată, pnevmatizată şi înduhovnicită mărturiseşte pe deplin acest lucru.

***
Iubiţii mei, mulţumesc bunului Dumnezeu pentru această minunată zi! Mulţumesc părintelui stareţ Nicolae, pentru care ne rugăm să îl ajute Dumnezeu să ducă destinul acestei mănăstiri până la capăt. Mulţumesc obştii monahale de la Nicula, fraţilor mei duhovniceşti, în care mă regăsesc...! De asemenea, şi poate mai mult - mă iertaţi! - mă regăsesc în dumneavoastră, căci dintotdeauna preotul se regăseşte în fiii lui duhovniceşti.

Nu-mi sunteţi toţi fii duhovniceşti, decât într-o oarecare măsură. Dar, aşa cum spuneam şi altădată, aici, la Mănăstirea Nicula, vă ştiu locul unde staţi în biserică şi afară, când slujim pe amfiteatrul natural. Dacă nu aţi ajuns la timp la slujbă, mi se strânge inima şi mă gândesc: oare ce s-a întâmplat cu familia cutare sau cu copilul cutare ? Cred eu că, dacă un om păcătos poate avea sentimente de genul acesta, cu atât mai mult Dumnezeu.. .! Să nu părăsiţi niciodată Mănăstirea Nicula! E casa noastră, locul bucuriei şi al fericirii noastre, dar este şi casa lui Dum-nezeu şi a Maicii Domnului, locul în care Dumnezeu a binevoit. De-aceea, vă mulţumesc cu totul special...!

Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă ajute! Iar lumina învierii, care nu se stinge odată cu înălţarea Domnului, să rămână veşnic cu frăţiile voastre! Şi nu-l uitaţi pe orbul din Evanghelia de astăzi: nu este suficient să avem ochi trupeşti, neapărat trebuie să ajungem să-L vedem cu ochii duhovniceşti pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Amin!

Hristos a înviat!
(Adevărat a înviat!)

ARHIM. DUMITRU COBZARU
AMVON, EDITURA RENASTEREA

Cumpara cartea "Amvon"

* Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului", Nicula, 20 mai 2,012,.

06 Iunie 2016

Vizualizari: 86

Voteaza:

DUMNEZEU EXISTA, EU L-AM INTALNIT...! 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE