Ce este Ortodoxia?

Ce este Ortodoxia? Mareste imaginea.

Duminica aceasta este numita Duminica Ortodoxiei. Dar oare de ce este atat de importanta Ortodoxia, ca in cea mai importanta perioada de asceza a anului liturgic, Biserica sa-i inchine prima Duminica? Simplu spus, ea este Adevar si Iubire. Aflarea lor nu se face insa fara post si rugaciune.



Cea mai scurta definitie a Ortodoxiei: Ortodoxia este Hristos. Pentru ca Ortodoxia nu poate fi altceva decat dragoste. Si cu asta s-ar incheia acest text. Dar ma gandesc la faptul ca sunt si cititori care ar dori sa afle de ce este asa si nu altfel, sau cum se ajunge la aceasta idee. Lor am sa ma adresez in continuare.

Termenul „ortodox” este un compus grecesc, ca multi alti termeni uzitati in limba romana: „orto”=drept si „doxa”=opinie, slavire. Ar insemna deci „opinie dreapta” sau “dreapta-slavire”. Termenul apare insa, in istorie, ca o reactie la adresa unor devieri de la o anumita norma sau un anumit adevar. Din aceasta perspectiva, sunt multe „ortodoxii” religioase in lume: evrei ortodocsi, islam ortodox, budism ortodox si, desigur, crestini ortodocsi.

Ca sa intelegem mai bine filosofia din spatele termenului, l-am putea extinde si la alte domnii de activitate, unde ar desemna certitudinea respectarii unor norme specifice: transport ortodox (nu pirat), politica ortodoxa (nu demagogica), justitie ortodoxa (nu functionand aleatoriu si dupa interese), constructii ortodoxe (cu firme autorizate, nu cu „mesteri” urechisti) si, de ce nu, crestere ortodoxa a copilului (nu prin abandonare, maltratare sau alte practici negative). In opozitie cu toate aceasta, avem omni-vehiculata expresie “metode neortodoxe”, care se refera la diverse practici nefiresti. Desigur, in toate aceste cazuri, se exclude conotatia religioasa a termenului.

In crestinism, termenul apare in denumirile oficiale dupa Marea Schisma, in spatiul Bisericii Rasaritene din Bizant, cu o cultura preponderent greaca, ca o incercare de delimitare fata de Biserica Apusului, denumita ulterior Biserica Catolica („catoliki” in greceste inseamna „universal”). Apoi, termenul a fost preluat si de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, in sec. V, s-au desprins primele din Biserica Primara, la Sinodul IV Ecumenic, si se mai numesc si Biserici Ortodoxe Orientale (Copta, Siriaca, Etiopiana, Armeana Apostolica etc.). Pentru a pastra distinctia fata de Biserica Ortodoxa Rasariteana si credinciosii acesteia, numiti ortodocsi greci, credinciosii acestora se numesc ortodocsi copti, ortodocsi sirieni, ortodocsi armeni etc. Prin urmare, in spatiul oriental, lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece aceste Biserici Vechi Orientale recunosc primele trei Sinoade Ecumenice, dar nu si pe urmatoarele, ceea ce modifica prin lipsa invatatura lor, in raport cu Ortodoxia greaca.

In spatiul romanesc, Ortodoxia crestina greaca este reprezentata in mod majoritar de Biserica Ortodoxa Romana. Mai exista si alte Biserici Ortodoxe surori, ale minoritatilor nationale, ce apartin altor Patriarhii: rusa, ucraineana, bulgara, sarba. Cu certitudine insa, putem observa ca Romania este nu numai un important punct geo-strategic intre Est si Vest, ci si o zona de interferenta a Rasaritului si Apusului crestin: daca spre est predomina minoritatile rasaritene, in vest predomina minoritati ale Catolicismului si Protestantismului.

Dar denumirea nu face decat sa reflecte principiul de existenta al Bisericii. Ortodoxia urmeaza, de-a lungul istoriei, cuvantul Mantuitorului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!”. Este vorba despre un mod de viata care presupune trairea Adevarului-Hristos, adica a Iubirii divine. De aceea, Ortodoxia se defineste esential prin trairea plenara in adevar a comuniunii de iubire, atat cu Dumnezeu, cat si cu aproapele. Acesta este, in realitate, Biserica (“ecclesia” = adunarea poporului), adica o impreuna-adunare in jurul lui Hristos Cel Viu, in Trupul si Singele sau, exact ca la Cina cea de Taina. De aceea, nu exista individualism sau egocentrism in Ortodoxie.

Cum insa individualismul, autonomismul sau egocentrismul sunt ispite permanente in existenta umanitatii, trebuia gasita o modalitate de a le evita. Astfel, Ortodoxia a dezvoltat, inca din epoca Bisericii primare, instrumente care sa ajute la pastrarea scopului esential. In mare, acestea se impart in dogme si canoane.

S-ar putea ca acesti termenii sa displaca unor cititori. La prima intalnire cu ei si eu am fost contrariat. In realitate, ei nu contin nimic neplacut, dar asta o afli dupa ce studiezi un pic problema. Poate ca dogmatismul si legalismul sunt adevaratele neplaceri, nicidecum dogma sau legea. Sa ne apropiem deci fara teama, spre a intelege mai multe.

Dogma reprezinta invatatura Bisericii (“dogma” in greaca desemneaza opinia, parerea, punctul de vedere). Ca enunturi, dogmele au aparut din necesitatea de a exprima clar si sintetic invataturi cu privire la modul de vietuire ortodox, dar, atentie, doar ca reactii la denaturarile asupra Adevarului revelat de Hristos. Astfel, dogmele sunt teze care formuleaza “opinia corecta” a Bisericii asupra chestiunilor de credinta. Prin urmare, desi unora le displace existenta acestui termen, dogma nu poate fi atacata pentru ca ea nu este altceva decat raspunsul Bisericii la tendinta de denaturare a Adevarului.

Cum ar veni, matematic vorbind, dogma nu este ipoteza de la care pornim o discutie, ci este concluzia, intr-un proces de lamurire a Adevarului, de deosebire a acestuia de falsitate, denaturare si minciuna. Asadar, odata lamurita o problema, n-ar fi un nonsens sa incerci sa o pui iar in discutie? Aceasta nu pentru ca n-ar fi utila discutarea ei, ci pentru ca avem de-a face aici cu principii valorice de existenta a divinului, care nu pot fi generate sau modificate de oameni, ele fiind universal valabile si aplicabile. Tot ce sta in puterea noastra este fie sa le recunoastem si sa le acceptam, fie sa le ignoram. Iar aici, dogma ne ajuta esential, nominalizand aceste principii. Cateva exemple: existenta Sf. Treimi, intruparea lui Hristos, unirea celor doua firi in Hristos (nerecunoscuta de Bisericile Vechi Orientale, amintite anterior), fiinta Bisericii, persoana Maicii Domnului, cinstirea sfintilor etc.

Insa nu este suficient sa identificam principiul valoric. El trebuie trait, caci comuniunea si iubirea nu sunt doar teorii pe o hartie, ci fapte concrete de viata. Dar, cum spuneam, subiectivismul pandeste, asa ca a defini Iubirea poate parea greu, insa cu mult mai greu este sa traiesti corect Iubirea, in viata de zi cu zi. Din cauza acestei dificultati, Biserica a fost nevoita ca, pornind de la invataturile lui Hristos, sa indice credinciosilor drumul autentic al trairii credintei.

Asa apar canoanele (“kanon” in greaca inseamna regula, ghid, norma, model, tip, principiu, iar in ebraica “ qane” desemna masura cu care zidarii masurau constructiile, deci un normativ fizic). Ideea canonului este asadar, una practica: sa jaloneze, sa marcheze, sa indice drumul catre dreapta vietuire, numita Orto-praxie (“praxis” = practica, infaptuire, act). Este o situatie similara cu existenta indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, sau chiar a legilor civile (primele legi civile nu sunt decat derivate canonice ale unor principii obstesti).

Importanta canonului rezida in spiritul lui si mai putin in litera lui. Conteaza mai mult principiul indrumator decat detaliile tehnice legate de loc, timp, numar etc. Asta nu inseamna ca trebuie sa desfiintam aceste detalii, dar nici nu este utila incremenirea in hatisul acestora. Ca urmare, canoanele au si un aspect dinamic, de adaptare a principiului la conditiile concrete de trai. De pilda, dezlegarile la post: postul este recomandat tuturor, dar sunt categorii de persoane care pot fi dezlegate (scutite):gravidele, copiii, cei ce lucreaza in conditii extreme, bolnavii si batranii care au regim etc.

Ca idee, e bine sa stim ca primele canoane apar in Biserica pe vremea Apostolilor, pe la anul 50, urmare a Sinodului Apostolic de la Ierusalim, descris in Noul Testament, la Faptele Apostolilor, cap. 15.

Asadar, sintetizand, Ortodoxia nu este decat latura teoretica a Ortopraxiei, trairea plenara a Adevarului si Iubirii divine. De aceea, ea este infailibila. Sa explicam.

Ce inseamna infaibilitatea? Stim cu totii, conform DEX, starea de a fi infailibil, adica cel care nu poate gresi, care nu se poate insela; perfect, desavarsit, fara cusur. Prin urmare, daca Ortodoxia este tot ce am spus mai sus, ea este, prin natura ei, infailibila. Se pune insa, intrebarea: daca Ortodoxia este infailibila, omul care o traieste devine infailibil? Nu, atata vreme cat nu se leapada se sine, de erorile si greselile sale. Daca insa omul renunta la autonomia sa, el poate reusi ceea de pare imposibil: atingerea infailibilitatii. In Ortodoxie, aceasta se traduce prin sfintenie. Sfantul este infailibil, dar nu in sine, prin sine sau de la sine putere, caci ar putea oricand cadea din sfintenie, ci pentru ca s-a lepadat de sine si a acceptat sa traiasca Adevarul infailibil al Bisericii.

Mai avem inca o nuanta de precizat. Biserica este infailibila nu prin oamenii ei. Caci nu oamenii sfintesc Biserica, ci invers. Sursa infaibilitatii/sfinteniei Bisericii o constituie Hristos-Adevarul, Capul Bisericii. Putem face o analogie cu distributia energiei electrice. Generatorul centralei este sursa, firele transporta energia, iar luminatorul este becul, instrumentul care transforma energia sursei in lumina. Asa functioneaza si relatia Hristos-Biserica-sfinti. Hristos este sursa, Biserica si Ortodoxia sunt liniile de transport, iar sfintii sunt luminatori, nu prin ei insisi, ci prin energia primita de la Hristos (chiar Hristos ii numeste luminatori). Despre aceasta energie vom mai vorbi, ea fiind subiectul celei de-a doua Duminici din acest Post Mare. Biserica si Ortodoxia raman deci infailibile atata vreme cat transmit nealterat ceea de sursa genereaza.

Prin aceasta pilda simplista putem intelege si un alt aspect al Bisericii: deciziile clerului ei. Rostul clerului nu este acela de a genera dogme sau canoane potrivit unor interese proprii, ci, prin acestea, clerul doar recunoaste, explica si aplica ceea ce este de mai inainte generat si revelat de Hristos. Asa ne explicam cum, in istorie, avem atat Sinoade Ecumenice, normative pentru Ortodoxie, dar avem si sinoade “talharesti”, care nu au reusit sa implineasca acest rost al clerului, ci au esuat in propriile interese. Dar, paradoxal, reversul sinoadelor “talharesti” este posibilitatea ca Ortodoxia intreaga sa poata fi reprezentata printr-un om. Ce minunat: dintr-un om supus slabiciunilor si decaderii, Ortodoxia il transforma intr-un sfant, infailibil si reprezentativ, doar pentru ca s-a lepadat de sine si s-a facut asemenea cu Dumnezeu. De fapt, i-a urmat Lui.

Un astfel de exemplu este Sf. Marcu Eugenicul, episcop al Efesului. Cand la sinodul de la Ferrara-Florenta (1438-1439) s-a incercat reunificarea Ortodoxiei cu Catolicismul, el a fost singurul episcop care s-a impotrivit semnarii documentelor, pe motiv ca Ortodoxia nu putea accepta inovatiile dogmatice si canonice ale Catolicismului. In ciuda faptului ca toti ceilalti episcopi rasariteni semnasera din interese utilitariste, sperand la ajutorul militar si politic al Apusului, pentru apararea contra invaziei islamice. Cand a aflat, papa Eugeniu al IV-lea a exclamat: “Atunci nu am facut nimic!” Ortodoxia rezistase intr-un singur episcop, desi acolo erau mai multi reprezentanti ai ei (delegatia greaca era formata din Imparat, Patriarh, 22 de episcopi si 6 teologi). In fapt, sesizam aici o ispita la adresa clerului: sa se comporte mai mult ca om politic decat ca om al lui Dumnezeu. Dar un sinod nu poate fi redus la un simplu Parlament politic. Deciziile lui dogmatice trebuiesc validate de intreaga Biserica. Ce sa mai spunem insa de Imparat (Ioan al VI-lea Paleologul) care, in dorinta de a-si atinge scopurile politice prin intermediul Bisericii, ceruse ca pana si cameristul lui sa aiba drept de vot.

Astfel de ispite sunt motivul pentru care Sf. Vincentiu de Lerin scria ereticilor ( "hairesis" in greaca inseamna alegerea sau ruperea a ceva dintr-un tot), inca din sec. V, ca autenticitatea credintei consta in ceea ce s-a crezut pretutindeni, intotdeauna si de catre toti. Adica plenitudunea Bisericii. Chiar daca aceasta se restrange, in extremis, la unul singur. In opozitie cu aceasta, erezia este o greseala de intelegere a intregului sau chiar absolutizarea unei parti din intreg. Teologul si filosoful Christos Yannaras (un Andrei Plesu al teologiei grecesti) va defini cel mai profund erezia ca fiind absolutizarea relativului si relativizarea absolutului. Mai popular spus, o eroare teologica ce provoaca schisma (separatie)in sanul Ortodoxiei. Aviz celor insuficient informati: Ortodoxia nu a practicat niciodata Inchizitia, care este, in esenta, o erezie fata de dragostea de aproapele; pe cel ratacit incercam sa-l indreptam cu bunavointa, nu cu forta rugului, sabiei sau streangului, caci dragoste cu sila nu exista.

Dar cum putem noi, cei de astazi, sa ajungem la o asemenea stare de constiinta a credintei, la o asemenea puritate sau infaibilitate, cand in jurul nostru colcaie relativismul si laxismul moral, coruptia, sincretismul, libertinajul si alte asemenea toxine sufletesti? Sau, daca nimic din toate acestea nu ne ispiteste, cel putin avem nenumarate oferte placute de petrecere a timpului: sute de canale audiovizuale si milioane de pagini scrise sau web, ori kilometri de magazine cu mii de feluri de delicatese si obiecte care mai de care mai "utile", unde regula esentiala este placerea consumului. Cum razbatem?

Nu trebuie sa ne temem. Primul cuvant al lui Hristos dupa Inviere este “Pace voua”. Nimic din jurul nostru nu are putere asupra noastra, cata vreme nu-i oferim sansa. Hristos ne invata ca, atunci cand vrem sa ne desavarsim, avem la dispozitie doua instrumente: postul si rugaciunea. Postul ne reechilibreaza iar rugaciunea ne hraneste. Desigur, nu uitam nici regula de aur a vietii crestine: nu pierde timpul, fa ceva folositor tie si aproapelui: roaga-te, citeste, scrie.

Ajungand aici, intelegem de ce Biserica a randuit ca aceasta prima Duminica din Postul Mare sa fie inchinata Ortodoxiei. Nu putem parcurge drumul desavarsirii daca nu cunoastem tinta. In vechime, in aceasta Duminica se reciteau in biserici, toate deciziile sinodale care condamnau marile erezii ale istoriei. Cu timpul, inmultindu-se si ereziile, dar si provocarile, s-a considerat ca ar lua prea mult timp sa se aduca aminte de toate luptele la care a fost supusa Biserica din partea ereziilor. Plus ca unele dintre ele nu mai sunt de actualitate, fiind inlocuite de altele, zis mai moderne, in fapt doar recidive sub alta forma.

Dar, dincolo de acestea, Biserica nu mai rosteste aceste anateme ca dovada a faptului ca se deschide intoarcerii celor ce s-au departat. O anatema nu este decat recunoasterea iesirii din comuniunea eclesiala. Suntem insa in vremea cand omul contemporan, haituit de griji si provocari, trebuie cautat cu dragoste de catre Biserica. A-l certa, inainte de a-l chema, poate ca nu este cea mai buna tactica parinteasca. Oricum, cei ce raman impotriviti Ortodoxiei sunt in situatia de a-si refuza singuri mantuirea, asa ca nu avem altceva de facut decat sa asteptam intoarcerea lor.

Dar Calea Postului Mare continua, fiecare Duminica fiind cate o invitatie la un popas duhovnicesc lamuritor asupra vietii in Hristos.

Ortodoxia nu va pieri niciodata, indiferent de erorile noastre, fie clerici sau mireni. Caci Hristos-Adevarul, Calea si Viata nu are cum sa dispara. Dimpotriva. El ramane Viata cea adevarata, Adevarul care ne poate elibera din dependenta libertinajului si Calea catre iubire sfanta. Pentru ca El este iubire sfanta. Dar alegerea ne apartine. Libera, constienta si asumata.

Ortodoxia este Hristos.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

.

Despre autor

Eugen Tanasescu Parintele Eugen Tanasescu

Senior editor
184 articole postate
Publica din 11 Decembrie 2016

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 975

Voteaza:

Ce este Ortodoxia? 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE