Consideratii despre sfintele icoane

 

Duminica in care s-a savarsit actul solemn de cinstire a Sfintelor icoane, prima din postul Pastilor, s-a numit Duminica Ortodoxiei.

 

E de remarcat ca toate dogmele de temelie ale crestinismului s-au fixat in Rasarit prin cele sapte sinoade ecumenice. Ultima dintre aceste dogme este cea a cinstirii icoanelor si ea s-a formulat prin sinodul VIII ecumenic din anul 787. S-a spus ca sinoadele ecumenice din Rasarit n-au fixat decat dogmele privitoare la Dumnezeu, nu insa si cele despre conlucrarea omului in opera de mantuire. Cu problema omului, cu rolul sau in opera de mantuire, s-a ocupat mai mult Apusul catolic si protestant. Biserica Ortodoxa ne facand decat sa ia atitudine rectificatoare fata de erorile ce s-au ivit acolo.

 

Insa dogma de temelie nu poate fi decat o invatatura ce se ocupa in mod principal cu Dumnezeu, formuland descoperirea Lui. O invatatura in care predomina chipul omului, ridicata la rangul de dogma centrala, ar insemna o auto-divinizare a omului. Dogma in intelesul nediluat al cuvantului este o oglinda in care nu e ingaduit sa se vada in planul intai decat Dumnezeu.

 

E adevarat ca in oglinda aceasta cereasca omul se poate vedea si pe sine, dar asa cum se cuvine cand se priveste in raportul cu Dumnezeu: nu de sine statator, nu pe primul plan, nu in marimea dorita de fantezia sa orgolioasa, ci in dependenta de Dumnezeu, primindu-si toata fiinta, tot intelesul, toata lumina de la El.

 

Omul nu poate fi vazut in lumina sa adevarata decat in preajma lui Dumnezeu. Cine ar incerca sa-l vada deosebit de Dumnezeu, pur si simplu nu-l mai vede ca om. Iar in intelesul acesta dogmele sinoadelor ecumenice despre Dumnezeu cuprind si o invatatura despre om.

 

Apusul ocupandu-se in mod principal cu fiinta si rolul omului in crestinism, n-a facut decat sa dezvolte exagerat invatatura despre om din dogmele rasaritene, care au ca tema principala pe Dumnezeu. El a dat mai degraba interpretari  dogmei, iar interpretarile sale sunt cele mai multe eronate. Apusul si-a manifestat prin aceste preocupari tendintele sale antropocentrice, incapacitatea de a vibra, exclusiv pentru Dumnezeu, neputinta sa dogmatica. Dar preocuparea de om ca entitate principala, insemnand scoaterea lui de sub lumina divina, duce in mod necesar la minimalizarea, la naturalizarea, la scufundarea omului in lumea obiectelor. Cu radacinile desprinse din lumea divina a dogmei, omul nu mai este decat un conglomerat al materiei. Asa se explica de ce antropocentrismul apusean a dus la destramarea omului. Omul nu poate fi salvat decat prin dogma, ca preocupare covarsitoare de Dumnezeu.

 

Cand la anul 842, patriarhul Ignatie si imparateasa Teodora s-au hotarat sa aleaga Duminica prima din Postul Pastilor ca zi de sarbatoare a triumfului impotriva batjocoritorilor de icoane si s-o numeasca Duminica Ortodoxiei, ei n-au gandit sa faca din ea un prilej de reconfirmare sarbatoreasca numai a dogmei sinodului al VII-lea ecumenic, ci a intregului edificiu dogmatic ridicat in sinoadele ecumenice, ca si o pomenire cu lauda a lor.

 

Duminica Ortodoxiei a fost atunci praznicul Bisericii pentru terminarea formularii cadrelor credintei relevate si pentru biruinta ei asupra tuturor ereziilor.

 

Ortodoxia nu sta deci numai in cinstirea sfintelor icoane, ci in intregul edificiu dog­matic ridicat in cele sapte sinoade ecumenice. Oricine se abate de la una sau alta din aceste dogme, pierde atributul de ortodox, de marturisitor al dreptei credinte, apucand pe panta ce coboara in mlastina relativismului.

 

Dar, desi cinstirea icoanelor nu formeaza unicul criteriu al Ortodoxiei, iar dogma despre ele a fost formulata cea din urma, ea constituie totusi unul din criteriile si valorile Ortodoxiei.

 

Dogma despre sfintele icoane este tot o invatatura despre Dumnezeu, deci este o dogma in intelesul deplin al cuvantului. Ea nu inseamna, cum se pare unora, ridicarea anumitor parti ale naturii la nivel dumnezeiesc, o idolatrizare a celor vazute.

 

Aceasta parere au reprezentat-o si iconoclastii veacurilor VIII-IX, care afirmau sus si tare ca Dumnezeirea nu poate fi sugerata prin liniile si culorile unei imagini desemnate sau pictate. Ei se fereau de icoane, temandu-se ca prin ele se introduce in crestinism idolatria pagana. Dar impotriva icoanei, in crestinism nu se mai pot aduce motivele valabile in raport cu chipurile idolesti ale zeilor.

 

Crestinismul se deosebeste de paganism prin marea veste despre Fiul lui Dumnezeu facut om adevarat pentru vecii vecilor. Noi nu stim cum a fost Fiul lui Dumnezeu inainte de intrupare, nici cum e Tatal si Duhul Sfant. Nu stim cu alte cuvinte cum este Dumnezeirea in sine, dar stim ca Dumnezeirea Fiului dupa intrupare nu mai e o realitate despartita de trupul si de fata omeneasca. Daca nu stim cum este Dumnezeirea in sine, stim ca Dumnezeirea Fiului s-a aratat oamenilor si li se va arata in vecii vecilor prin infatisarea reala de om si numai prin ea.

 

Iconoclastii afirmau ca numai omenitatea lui Iisus s-ar fi putut vedea, nu si Dumnezeirea Lui, iar imaginea omenitatii lui Iisus nu poate fi identificata cu imaginea lui Iisus insusi, caci in cazul acesta am contopi omenitatea cu Dumnezeirea Lui (ceea ce inseamna erezie monofizita), sau L-am considera pe Iisus ca om, despartit de Iisus ca Dumnezeu (ceea ce inseamna erezie nestoriana). Iconoclastii insa n-aveau dreptate. Omenitatea lui Iisus nu poate fi nici despartita de Dumnezeirea Lui, nici contopita. Ea cuprinde in mod necesar si nedespartit Dumnezeirea.

Chestiunea se pune astfel: cei ce traiau in preajma lui Iisus puteau vedea din fata, din privirea Lui, ca e mai mult decat om, ca e Dumnezeu-om?

 

Raspunsul nu poate fi decat afirmativ, caci altfel de unde ar fi luat ei certitudinea ca Iisus e Dumnezeu si puterea de-a primi moartea pentru aceasta certitudine. Ei vedeau ceva in Iisus, care depasea tot ce e omenesc. E adevarat ca nu toti care au trecut pe langa El au vazut dumnezeirea in infatisarea Sa omeneasca. A fost nevoie pentru aceasta vedere si credinta.

 

Nu gresim daca afirmam ca actualul chip al lui Iisus din Biserica Ortodoxa, care se fereste de innoiri, reda elemente caracteristice ale fetii Lui, pastrate prin traditie chiar din vremea apostolilor. Se stie cu cata scrupulozitate prescriu cartile de pictura bisericeasca detaliile de care trebuie sa se tina seama la zugravirea chipului lui Iisus. Nu totdeauna cei care au pictat sau picteaza chipul lui Iisus, sunt inzestrati cu mare talent si se invrednicesc de o inspiratie suprafireasca, mai ales ca pe masura ce s-a extins Biserica pietatea crestinilor impunea o multiplicare tot mai mare a chipului Lui. Din motivul acesta si poate si din altele, probabil ca dupa primele veacuri crestine, Biserica a inceput sa impuna elementele traditionale ale acestui chip nu numai ca un cadru pe care pictorul sa-l umple cu forta interioara a divinitatii, ci ca aproape singurele trasaturi pe care trebuie sa le fixeze cand vrea sa sugereze chipul lui Iisus.

 

Biserica si-a spus ca daca pictorul nu poate sa redea mai mult in directia adecvata a infatisarii lui Iisus, mai bine sa nu redea mai mult nici in directia incompatibila cu figura Lui. Astfel s-a impus imaginea schematica a chipului lui Iisus si chiar a tuturor sfintilor. In unele icoane acest schematism e dus atat de departe incat aproape ca nu avem decat liniile figurii omenesti fara nici o viata interioara, cum sunt de pilda vechile icoane pe sticla din casele noastre taranesti.

 

Dar aceasta schematizare isi are justificarea ei, si in alte temeiuri decat in necesitatea amintita. Iisus, desi a fost om, n-a fost ca nici unul din oamenii care nu mai sunt altceva decat oameni. Omenitatea lui a fost fara de pacat si a fost purtata de ipostasul dumnezeiesc. Deci fata lui Iisus nu va reda o omenitate naturala, asa cum o intalnim in oamenii concreti. Fata Lui trebuie sa exprime numai trasaturile generale, abstracte ale omenitatii, lasandu-se la o parte tot ce intalnim in fetele concrete ale oamenilor naturali. Se vor reda numai liniile de temelie, de cadru formal ale omenitatii. in felul acesta pictorul va evita sa afecteze cu vreun element psihologic pacatos infatisarea lui Iisus.

 

Deci, nu simpla omenitate generala neafectata de pacat se urmareste a se exprima prin trasaturile schematice ale lui Iisus, ci omenitatea generala a valorilor etice supreme, la care nu s-a ridicat, nici un om natural, ci numai Iisus Hristos, datorita dumnezeirii Sale. 

             

Acelasi lucru se spune despre imaginea Fecioarei Maria in icoanele ortodoxe. Ea nu e o copie a unei femei intalnite in lumea concreta si naturala, ci exprima valorile etice su­preme ale feminitatii generale: maternitatea neafectata de pacat, adica atributele de Maica si Fecioara in acelasi timp, cum nu le putem gasi la nici o alta femeie. Se intelege ca trasaturile Nascatoarei de Dumnezeu trebuie sa fie calde ca ale lui Iisus Hristos pentru ca maternitatea e afectiune, iar puritatea frumusete, pe cand liniile ascetice nu pot exprima asemenea stari. Tocmai aceasta ne face sa acordam toata admiratia stilului ortodox al icoanelor Maicii Domnului, care redand asemenea insusiri feminine si materne, pline de viata si de caldura, n-a cazut in naturalismul iconografiei apusene si deci n-a confundat chipul Maicii Domnului cu al unei femei oarecare, ci i-a pastrat infatisarea singulara si cat mai adecvata cu fata ei reala.

 

Credem ca aceste expresii nu trebuie intelese in sensul ca privitorul credincios ar trebui sa priveasca numai un moment la icoana si pe urma mintea sa ar trebui sa se departeze de ea, ridicandu-se la o vedere spirituala independenta a lui Iisus. Dumnezeu nu e spatial departe de noi, ci spiritual. In momentele de intensitate a credintei, El ni se infatiseaza in locul unde ne aflam. Situatia credinciosului in fata icoanei e asemanatoare cu situatia unei mame pentru care nu fotografia e realitatea fiului, dar care totusi nu trebuie sa-si ia ochii de la ea pentru a vedea cu amintirea chipul lui viu, ci insasi trasaturile din fotografie incep sa se insufleteasca. Taina icoanei nu o putem descifra deplin. Ea nu e tot una cu prezenta vie a originalului, dar nici nu e ceva tot atat de indiferent ca orice obiect. E un sentiment general in Biserica si in poporul credincios ca unde e chipul lui Dumnezeu nu te poti comporta ca in oricare alt loc. Chipul lui Dumnezeu, ca si numele Lui cand e rostit, alunga din jur puterile necurate. Faptul se explica in parte si prin starile de ordin psihologic ce le creeaza auzirea numelui divin sau vedea chipului lui Dumnezeu, dar nu e mai putin adevarat ca trebuie sa fie si o forta obiectiva in numele si in chipul Lui, daca e in stare sa creeze asemenea stari psihologice. Dumnezeu isi insoteste intr-un mod cu neputinta de inteles numele si chipul Sau.

 

Despre o anumita legatura intre chipul lui Hristos si realitatea Lui personala, marturiseste Biserica in mod categoric, afirmand ca ea se stabileste prin actul de sfintire al icoanei. Minunile despre care crede Biserica si poporul ca se savarsesc prin anumite icoane sunt o confirmare a acestei legaturi. In rugaciunea de sfintire a icoanei se cere de la Tatal sa o "umple pe dansa de binecuvantarea si de taria Sfantului celui nefacut de mana care din atingerea preasfintei si preacuratei fete a iubitului Sau Fiu din destul o a castiga, ca prin ea puterile si minunile catre intarirea dreptei credinte si mantuirea credinciosului Sau popor, sa se lucreze ". Se face aci o aluzie la chipul ce si l-a imprimat Iisus pe naframa trimisa lui Avgar, prin care acela s-a vindecat si prin urmare se cere ca, precum atunci asa si acum, Domnul sa-si atinga fata reala de chipul din icoana, dandu-i putere vindecatoare. Iar daca Domnul isi atinge fata de icoana, evident ca imprima pe ea, sau face din chipul de pe ea chipul Sau.

 

Prin frecventa chipului lui Iisus in biserici si in casele crestinilor se tine treaza constiinta istoricitatii Sale, a intruparii ca om a Fiului lui Dumnezeu. In rugaciunea de sfintire a icoanei se spune ca ea este "intru aducerea aminte a intruparii". Datorita icoanelor, crestinul nu uita nici o clipa ca Fiul lui Dumnezeu a devenit om, ca a trait in istorie si a savarsit faptele ce le arata icoana.

 

Ortodoxia, care a formulat si crede in dogma despre icoana, a tinut seama in tot cursul istoriei de aceasta functie a ei, de sfintire a vazului, prin faptul ca pe de o parte n-a renuntat la inchipuirea in plan vazut a realitatii divine, cum a facut-o protestantismul, iar pe de alta parte n-a confundat chipul lui Hristos si al Maicii Domnului cu fetele oamenilor naturali, cum ar fi catolicismul.

 

Icoana catolica nu propovaduieste realitatea altei lumi, deci nu e o icoana propriu-zis, pentru ca nu descopera pe Dumnezeu in planul vazut, ci reproduce o fata a naturii. De aceea icoana catolica nici nu sfinteste vazul. In fond catolicismul e atat de sceptic ca si protestantismul in posibilitatea depasirii naturii prin imagini vizibile. Apusul intreg sta in rezerva fata de dogma icoanei, asa cum a stat din timpul sinodului VII ecumenic. El nu crede ca realitatea supranaturala poate fi sugerata, propovaduita si prin ceea ce se adreseaza vazului. El crede numai in cuvant, desi in fond si cuvantul omenesc e un vehicol material al unui continut spiritual, ca si chipul fetii omenesti. Apusul nu admite putinta unui urcus de la chipul fetii, de la planul vazut de Dumnezeu. De aceea nici nu se straduieste sa foloseasca liniile pe care i le ofera fata omului natural, pentru a sugera prin ele continuturi de dincolo de natura. Daca realitatea lui Dumnezeu nu poate fi sugerata in planul vazut, elementele naturii nu pot fi transfigurate. Arta, in conceptia Apusului, nu poate avea functia transfigurarii naturii spre depasirea ei.

Iata de ce arta Apusului chiar cand trateaza subiecte religioase ramane naturalista. El socoteste inutil efortul de depasire a naturii, pentru a o face fereastra a prezentei divine. A nu crede in dogma inseamna a nu crede in posibilitatea biruintei asupra caracterului natural al vizibilitatii lumii. Tot ce se creeaza in planul vizibil din elementele naturii ramane natura. Privirii omului nu i se poate oferi nimic sfintitor, nimic tainic. Pentru Apus intre taina si vizibilitate este o prapastie. Tainicul nu se exteriorizeaza, nu se incorporeaza, ci ramane intr-o abstractie gandita, iar planul vazut nu poate cuprinde si sugera altceva decat atomi, legi mecanice sau realitati din lumea aceasta.

• Sfintele icoane - valoarea simbolica, sacramentala si morala
  Publicat in : Dogma
• Despre Sfintele Icoane – adevar al invataturii despre Iisus Hristos Domnul, Stapanul si Mantuitorul - importanta si celebritatea lor
  Publicat in : Religie
• Despre sfintele icoane
  Publicat in : Credinta
• Sfintele icoane in patrimoniul bisericii si al familiei
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei