Refren al pocaintei si smereniei, strigatul de durere sufleteasca pe care-l ridica lucidizarea dinaintea pacatului este, fara indoiala, cea mai de pret roada a postirii. Catre aceasta ne cheama Duminica Ortodoxiei. Ea ne obliga sa vedem cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru. Ce continut are credinta noastra, carui Dumnezeu ne inchinam, mai ales la vremea aceasta de inflatie in ce priveste religiozitatea si cultura religioasa. Carui Dumnezeu ii postim postul. Pentru ca la prima vedere pare ca postim de dragul lui Hristos, pe Care-l ascundem intre retete de post sau diete stupide, uitand ca scopul postirii postirii nu este a nu manca ci a-L manca pe Hristos, trup si sange.

Toata Evanghelia din Duminica Ortodoxiei, cuprinsa in Evanghelia dupa Ioan (1.43-51), nu-i alta decat constructia identificarii Dumnezeului celui Viu. Mai intai prin Andrei, prin acesta pe Simon, fiul lui Iona, apoi pe Filip si Natanail.Si prin ei toata Betsaida, dinspre Betsaida lumea.

Ceea ce trebuie remarcat si retinut din descrierea momentului intalnirii lui Hristos cu viitorii lui Apostoli este aceea ca atat entuziasmul lui Andrei cat si retinerea lui Natanael sunt moduri de intampinare a lui Dumnezeu. Ca nu-i regula de baza ca pe Iisus Hristos sa-L primesti cu aplauze. Ca indoiala cinstita e mai de pret decat acceptarea entuziasta si ca, in general, Dumnezeu are timp ca sa stea de vorba cu noi pentru ca sa-si limpezeasca dragostea Sa in fiecare din noi. De fapt, pentru omul modern, inceputul Postului il pune mereu in aceasta alegere: il accept pe Dumnezeu doar ca asa-i mersul istoriei neamului meu sau si pentru ca nu pot trai fara El? Personal cred ca una dintre cele mai simplise perceptii asupra crestinismului este reducerea sa la „traditia de familie“. Sunt ortodox si iuesc ortodoxia nu doar pentru ca mosii si stramosii mei sunt crestin ortodocsi ci pentru ca, analizand oferta de mantuire pe care ceilalti mi-o propun cea mai apropiata sufletului meu este Ortodoxia. Aceasta presupune sa caut sa-mi descopar continuturile credintei, sa nu iau de bune toate scornelile cu pretentii de traditie, sa nu confund crestinismul viu cu anchilozarile duhovnicesti, sa nu dau lui Dumnezeu ovatiile Cezarului iar Cezarului inchinaciunile lui Dumnezeu.

Aici se descopera duhovnicia unui om. In modul in care se bucura de Dumnezeu. In calitatea relatiei sale cu Dumnezeu. Tot mai des aud dinspre oameni religiosi cum ca ar trebui sa acceptam toate scornelile despre energii, despre aure de tot felul, despre tot soiul de diete fals spirituale. Ba unora daca-ti permiti sa le spui ca inainte de a citi marile gogorite media despre Maria Magdalena si diferite Coduri - ca avem inflatie de literatura fals spirituala pe piata - ar trebui sa mai puna mana pe Scriptura si sa-si plineasca de acolo informatia primara, ca Osho nu-i mai mare decat Ioan Gura de Aur - dar se vinde mai bine gadiland cultura superficiala a omului modern cu tot soiul de acceptabilitati morale -, ca vatra de cultura a Ortodoxiei are de a face cu dogma nu cu dogmatismul si altele de genul acesta te trezesti boscorodit si catalogat de redus cultural. Pentru ca prea multi dintre noi s-au obisnuit sa creada ca a fi credincios tine de o oarecare comoditate duhovniceasca, de un mod de acceptare a tuturor scornitorilor de cult. Ba unii cred ca daca pui la punct cate un sectar esti impotriva duhului crestinismului.

Nu-i chiar asa. Crestinismul, la care apel Evanghelia din Duminica aceasta, este unul viu, cu atitudine dinaintea superficialitatii, responsabil dinaintea provocarilor vietii. Indata ce l-au cunoscut pe Hristos nimic din viata anterioara a pescarilor nu a mai fost la fel. L-au insotit cu pretul neodihnei, al durerii si propriei vieti, in cele din urma. Petru, pescarul, risca la un moment caderea din apostolie. Pocainta este calea prin care il redescopera pe Hristos, Apostolul din el purtand mai apoi cuvantul Evangheliei dincolo de orice inchipuire si dincolo de orice cuprindere a vreunei actiuni umane obisnuite. Andrei, fratele pescarului, ramane icoana chemarii dintai, a celui cucerit de harul Mantuitorului ddin prima rostire. Ce este mai adanc decat chemarea aceasta? Modul in care Hristos l-a insotit chiar si atunci cand parea a fi parasit, pe crucea pe care guvernatorul Patrasului i-a rodit apostolia.

De aceea Biserica a asezat, prin Sfintii Parinti, Duminica aceasta a Ortodoxiei in parcursul duhovnicesc al Postului Mare. Pe de o parte pentru a consemna si conserva istoric momentul in care icoana a fost reasezata in postura sa de revelare a dumnezeirii. Pe de alta parte pentru a ne spune, pana la sfarsitul veacurilor, ca postirea nu poate tine de haosul din cultura si sufletul nostru ci, pentru a fi postire autentica, tine de recunoasterea unei chemari pe care Hristos Dumnezeu, Chipul Tatalui, o face firii umane din noi. Cu fiecare om chemand omenirea intreaga la redescoperirea fundamentelor dumnezeiesti a vietii cotidiene.

Desigur ca nu este usor sa-ti cresti sufletul pentru postire. Dar nimic si nici o hrana nu este atat de dulce precum este postirea. Ea trebuie crescuta in rugaciune, spovedanie, impartasire cu Trupul si Sangele Mantuitorului. Altfel ramane un moft, o predispozitie spre religiozitate fara nici o legatura cu Hristos. Vreme este sa-L redescoperim pe Acesta ca Domn si Dumnezeu. Sa nu pierdem ocazia aceasta. Nu pentru ca ar fi ultima ci pentru ca El, Dumnezeul cel viu, ne asteapta. Alearga in intampinarea noastra.

Pr. conf. univ. Constantin Necula

.

• Pastorala Sfantului Sinod la Duminica Ortodoxiei
  Publicat in : Predici la sarbatori
• Duminica Ortodoxiei
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei