Predica la Duminica I din post - a Ortodoxiei

Predica la Duminica I din post - a Ortodoxiei Mareste imaginea.

M-AI INVINS GALILEENE

Predica la Duminica I din post - A ORTODOXIEI

Iubiti frati si surori intru Domnul

Viata Sfintei noastre Biserici pe pamant a fost si este o necontenita lupta. Nu a existat nici o epoca din istoria sa in care sa nu se fi ridicat impotriva ei vanturile si valurile vrajmasilor. Daca Biserica nu este decat continuatoarea lucrarii Mantuitorului in lume, a Aceluia care din pruncie si pana pe cruce de pe Golgota a fost prigonit de vrajmasii Sai, este lucru firesc ca si Sfanta Biserica sa fie mereu incercata, potrivit cuvantului care zice: ,,Daca pe Mine M-au prigonit, si pe voi va vor prigoni” (Ioan 15; 25)

Dar, precum pentru Mantuitorul nostrum Iisus Hristos, suferinta si patimile au fost absolute necesare ,,ca El sa intre intru slava Sa” (Luca 24; 26), la fel este necesar si pentru Biserica. Toate luptele si biruintele nu sunt altceva decat marturii ale puterii sale, putere pe care a primit-o de la Intemeietorul ei, Mantuitorul Hristos. Biruinta Bisericii asupra tuturor prigoanelor care s-au abatut asupra ei este cel mai puternic semn care ne arata ca aceasta este lucrare dumnezeiasca este ,,stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3; 15)

Astazi, in prima Duminica a postului mare, noi ne aducem aminte de toate biruintele Bisericii Ortodoxe asupra celor potrivnici, de la intemeierea ei si pana in zilele noastre.

Cata bucurie duhovniceasca trebuie sa aiba crestinii astazi, aducandu-si aminte de parintii purtatori de Dumnezeu, care cu atata ravna au intarit dreapta credinta la toate sinoadele ecumenice si locale. Daca astazi ar vedea, aceeasi Sfinti Parinti, purtatori de Dumnezeu, dreapta credinta pentru care atat s-au luptat cu ereticii, cat este de batjocorita de insasi noi ortodoxii, cat s-ar intrista.

Socotind ca nimic nu poate fi mai mangaietor si mai de zidire decat aratarea biruintelor Bisericii asupra celor potrivnici, ingaduiti-mi ca astazi sa va vorbrsc despre paginile de glorie ale credintei noastre stramosesti.

Drept maritori crestini

Este cunoscut faptul ca Biserica crestina a fost prigonita inca din primele zile ale existentei sale. Nici nu a semanat bine Mantuitorul Hristos bobul de credinta pe pamant , ca s-au ridicat asupra lui furia Iudeilor si cruzimea paganilor, ca sa-l distruga. Cate uneltiri, cate ganduri urate, cate calomnii si prigoniri au deslantuit asupra crestinilor cei care l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu.

Cruzimea paganilor a fost si mai mare. Ne cutremuram numai gandindu-ne la persecutiile sangeroase pe care , impratii pagani le-au dezlantuit impotrica crestinilor in primele trei veacuri crestine. Prin fata ochilor nostri se perinda siruri nesfarsite de mucenici, care au udat cu sangele lor acest bob al credintei si care mai tarziu a fost udat si ingrijit de lacrimile cuviosilor. Unii dintre mucenici au fost ucisi cu pietre, altii au fost strapunsi cu sulita, altii taiati cu fierastraul, altii cu sabia. Unii au murit arsi de vii, altii au fost aruncati prada la animalele salbatice din circuri, altii au fost fierti in cazanul cu smoala topita sau cu ulei incins.

Cat de mult isi dorea imparatii pagani sa stearga credinta in Iisus Nazarineanul Mantuitorul lumii. S-a consemnat in istorie ca Dioclitian, cel mai crud si sangeros imparat roman, a batut si moneda cu inscriptia: ,,In amintirea nimicirii crestinismului"

Dar care a fost rezultatul acestor lupte cumplite impotriva cestinilor? Cu biruinta cestinismului asupra paganismului. In mijlocul furtunilor persecutiilor, samanta credintei a crescut si si-a intins radacinile adanc pentru a imbratisa tot sangele varsat de cei care au murit muceniceste. Strigatul imparatului Iulian Apostatul, pe patul de moarte, a reprezentat ultima suflare a credintei pagane. In istoria bisericii a fost consemnat ca acest tiran, cazand ranit intr-o lupta pe care o ducea impotriva crestinilor, fiind grav ranit si cazand de pe cal, si-a dus mana la rana, a luat sangele care-I curgea, l-a aruncat spre cer si cu atata rautate a strigat: ,,Ai invins, Galileene!”

Aceste cuvinte sunt un mare adevar, deoarece paganismul a luat sfarsit, statuile care-I reprezenta pe Imparatii pagani zeificati, au fost daramate, crucea lui Hristos patrunde biruitoare pana si in palatele cuceritorilor din Roma.

Daca lupta cea crancena si sangeroasa a paganismului impotriva Bisericii a incetat, iata ca alte incercari i-au tulburat linistea. Numai cu lacrimi si cu durere in suflet ne aducem aminte de toti ereticii vremurilor trecute, care incepand cu Arie si pana la sectele din zilele noastre, au sfasiat camasa necusuta a Mantuitorului Hristos si rupand in bucati invatatura dreptei credinte.

N-a existat o particica din Cuvantul Evangheliei care sa nu fi fost atacat. Dreapta invatatura, incepand cu Taina Sfintei Treimi, divinitatea lui Hristos, fecioria Maicii Domnului, Tainele Bisericii, icoanele, Crucea, toate au fost contestate, dar asa cum spunea un mare duhovnic al bisericii noastre, nu au fost si invinse.

Dar, avand hrana luata din sangele martirilor, credinta crestina a trecut cu usurinta peste toate aceste incercari. Episcopii si parintii adunati in soboare si luminati de harul Duhului Sfant, au reusit sa stabileasca clar si hotarat dreapta invatatura, au reusit sa apere credinta si sa respinga ratacirile.

In vreme ce ereticii si schismaticii au pierit, au cazut si s-au calcat in picioare ca niste ramuri uscate si despartite din tulpina Evangheliei, pomului adevarului a inflorit in timpul furtunilor si a rodit, potrivit cuvantului din Evanghelie: ,,Iar Biserica Mea nici portile iadului nu o vor birui” (Matei 16; 18) .

Nu mai putin vrednice de admiratie sunt luptele si biruintele Bisericii impotriva necredintei vremurilor noastre.

De un secol incoace au fost combatute nu numai una sau alta din invataturile dreptei credinte, ci au fost atacate insusi temeliile religiei crestine. Impotriva bisericii s-au ridicat propovaduitorii necredintei: comunistii, literatii, filozofii si multi oameni de stiinta.

Traim intr-o epoca dificila, in anii necredintei, deoarece necredinta domina. Altadata nu indraznea vreun om sa blasfemieze cele dumnezeiesti in public. Daca vreodata cineva ar fi indraznit, mii de maini se ridicau sa-l loveasca. Nu putea sa reziste. Si daca vreodata aparea vreunul si spunea ca nu exista Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, ca nu exista iad si rai, ii inchideau poarta. Acum insa, in ultimii ani, raul a inaintat. Nu doar cei care merg la scoli si la universitati si invata cateva lucruri, apoi fac pe inteleptii, intorcandu-se in sat si stau la cafenea buluc cu tigara in gura, mancand din truda taranului, nu doar acestia spun ca nu exista Dumnezeu, satenii simpli si ciobani si copii mici si femei batrane, ii auzi spunand ca nu exista Dumnezeu.

Si nu numai ca se leapada de credinta, dar unii in zilele noastre urasc Biserica lui Hristos, urasc de moarte Biserica. Daca ar fi cu putinta, ar darama bisericile si i-ar sfasia pe clerici si pe purtatorii de rasa.

Ce face Biserica in fata acestor noi adversari? Se tulbura oare? Se nelinisteste se clatina? Nicidecum! Ci peste toate revolutiile si miscarile sociale, peste toata ura si propaganda celor fara Dumnezeu, Biserica paseste calma si netulburata, deoarece puterea ei este de la Dumnezeu. Biserica a triunfat si va triumfa.

Iubiti credinciosi

Nu stiinta multa este pricina necredintei, ci stiinta falsa si orgolioasa, aceea care crede ca poate explica totul, care ignoreaza principiul cauzalitatii ultime a fenomenelor, care se crede suficienta siesi si nu admite decat ceea ce poate supune experimentului stiintific. De aceea, pe drep cuvant afirma un om de stiinta ca ,,stiinta putina indeparteaza pe om de Dumnezeu, pe cand stiinta multa il apropie”.

Ignoranta, orgoliul, interesele materiale meschine, pastrarea unei inalte pozitii sociale, lasitatea, viciile de tot felul il pot impiedica pe om sa creada sau il pot face sa-si disimuleze fariseic credinta. Insa in ceasurile cruciale, apare momentul adevarului, cand credinta rabufneste, cand fata adevarata a omului iese din strafunduri la lumina si striga in gura maredupa ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu se serveste de cataclisme si calamitati cum sunt inundatiile si cutremurele, spre a-l pune pe om fata in fata cu sine, pentru a-l confrunta cu marile adevaruri ale vietii si pentru a-si gasi sau regasi adevaratul sau loc in univers. Rolul omului nu este acela de a deveni rob al propriei productii, ci acela de stapan al ei, de fiu al lui Dumnezeu Creatorul sau, de colaborator al Lui la desavarsirea sa si a semenilor sai. Acest lucru nu se poate realiza decat printr-o credinta vie, faptica, adica prin iubire, care este virtutea suprema. Amin.

Preot David Marian, parohia Nuntasi, Constanta

Despre autor

Marian David preot Marian David

Colaborator
84 articole postate
Publica din 03 Ianuarie 2014

09 Martie 2014

Vizualizari: 446

Voteaza:

Predica la Duminica I din post - a Ortodoxiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE