Calea spre lumina dumnezeiasca la Sfantul Grigorie Palama

Calea spre lumina dumnezeiasca la Sfantul Grigorie Palama Mareste imaginea.

Duminica a doua din Postul Mare (a Sfantului Grigorie Palama)

Grigorie Palama s-a nascut, cum rezulta din indicatiile patriarhului Constantinopolului, Filotei, ucenicul lui Palama, ca primul copil al unei familii distinse, stabilita la Constantinopol. Tatal sau, cu numele Constantin, unul dintre inaltii demnitari ai curtii imparatesti, se tunse de timpuriu in monahism, dar nu supravietui mult acestui eveniment, ci muri, lasand in urma sa o sotie cu cativa copilasi, dintre care cel mai mare, Grigorie, de-abia numara 7 ani. Era cat pe aci sa intre si mama copiilor in monahism, de n-ar fi indemnat-o sfatuitorii ei duhovnicesti sa ramana langa copiii ce trebuiau crescuti.



Grigorie a fost dat sa studieze deprinderile oratoriei si cultura laica, remarcandu-se curand ca unul dintre cei mai dotati copii. In gramatica, retorica, fizica si in toate studiile aristotelice se vadea indemanatic, ager, priceput in scris si cuvantare, incat insusi Aristotel de ar fi fost prezent l-ar fi laudat nu putin. Imparatul isi facea planuri mari cu el, dar tanarul acesta era dominat de exemplul si de sfaturile unui tata, al carui chip idealizat de amintirile de copil si de povestirile unei mame in doliu continuu, i se prezenta in imaginatie luminat de bunatatea, de intelepciunea si de autoritatea unei fiinte supralumesti. Scrierile religioase si ascetice, literatura Sfintilor Parinti, graiul profetic subliniat de amenintari si frant de emotii misterioase al pustnicilor coboratori trecator (temporar) din Athos, il furau usor de la silogismele logicii sau de la canoanele gramaticii, plamadind in el hotararea sa paraseasca o viata zgomotoasa de suprafata, sa-si ia crucea si sa se retraga in Muntele Sfant, in sine si in Dumnezeu. Deocamdata isi schimba subit felul de trai, manifestat in imbraca-minte, hrana si somn, adoptand o asceza asa de aspra, incat cei ce-l cunosteau credeau ca a innebunit. Trecand peste adolescenta, parasi cu ceilalti doi frati ai sai Constantinopolul si se stabili in manastirea Vatopedului din Athos, facandu-se discipol in ale ascezei lui Nicodim „barbat minunat in vietuire si contemplare“. In post, rugaciune si veghe continua cerea de la Dumnezeu neincetat: „Lumineaza-mi intunericul, Doamne, lumineaza-mi intunericul“. Dupa trei ani de supunere lui Nicodim, acesta muri, iar tanarul Grigorie trecu la Lavra lui Atanasie, petre-cand si acolo trei ani. Puterea lui de infranare se intensifica in timpul acesta asa de mult, incat nu mai domina numai pasiunile si poftele irationale, ci si trebuintele naturale si necesare: cate trei luni de zile nu mai dormea noptile, ci numai putin dupa pranz, „ca si cand s-ar fi luptat cu trupul sa se elibereze de el“.

Dupa acesti trei ani trecu la ultimul stadiu din calea ascezei si a contemplatiei, la cel al isihiei, al linistii netulburate in singuratate, intr-un tinut anume rezervat celor ce ajungeau pana la acest stadiu, in tinutul Glosiei. Invatatorul si corifeul tuturor celor dedati in acest tinut practicii isihaste era un alt Grigorie, tot din Bizant, devenit celebru in „isihie, infranare si contemplatie“. Omonimului sau i se atasa tanarul Grigorie, initiindu-se de la acela „in cele mai admirabile si mai inalte indeletniciri ale mintii si in prima si cea mai perfecta contemplare a lui Dumnezeu“.

Dupa doi ani de vietuire in isihie a fost silit impreuna cu alti 12 apropiati sa schimbe Glosia Athosului cu Tesalonicul, din cauza deselor navaliri turcesti care le tulburau asceza. In Tesalonic primeste preotia si apoi se muta cu ceilalti prieteni pe muntele de langa Veria, in schitul de acolo, unde au continuat practica lor, cinci zile ramanand retrasi, iar sambata si duminica fiind impreuna la dumnezeiasca Euharistie si in convorbiri. Era la varsta de 30 de ani si boala inca nu se legase de trupul lui nici in cea mai mica masura. Se deda deci la si mai mari lupte, voind sa-si supuna trupul cu totul spiritului; prin infranarea de tot felul si prin izvorul nesecat de lacrimi, isi subtia si curata organul vizual al sufletului, avansand spre indumnezeire prin rugaciunea neintrerupta a mintii si prin comuniunea si unirea harica cu Dumnezeu.
Roadele Duhului Sfant, celui salasluit in el, nu intarziara sa izvorasca din el, devenind pentru toata imprejurimea pilda de viata, sfant, incomparabil cu ceilalti oameni. Fata lui se lumina adesea de focul Duhului Sfant din el.

Dupa cinci ani de vietuire pe muntele Veriei, desele expeditii sarbesti, care pustiau tinutul si du-ceau in robie populatia, il facura sa se reintoarca in Lavra cea mare a Athosului, in care continua aceeasi viata ca si in Veria.

Metoda isihasta, in forma ei determinata, cum se practica in veacul al XIV-lea, are ca initiator in Athos si in imprejurimi pe amintitul invatator al isihastilor din Glosia, pe Grigorie, numit Sinaitul, pentru ca a venit la Athos din muntele Sinai. Notita despre el, tiparita in Migne P. G. 150, 1237, ne spune ca a inflorit pe la 1330 si ca, venind in Athos de la manastirea din Sinai si colindand ma-nastirile si sihastriile de aici, a aflat multi barbati impodobiti cu intelepciune si viata morala, dar tot zelul lor era orientat numai in directia practica, fiind asa de neinitiati in ceea ce priveste paza mintii si exercitiul contemplativ, incat nici dupa nume nu stiau in ce consta. Arzand de ravna dumnezeiasca, invata nu numai pe cei ce traiau cu totul in retragere, ci si pe monahii chinoviali despre infranarea si paza mintii si despre rugaciunea spirituala.

Pe Grigorie Sinaitul il framanta o problema: cum sa facem ca sa ne simtim cu adevarat invatati de Dumnezeu direct, dupa cuvantul Apostolului (Ioan 6, 45), si sa intelegem astfel Sf. Scriptura si pe Sf. Parinti? Doar fiecare credincios poarta in tablele inimii lui legea Duhului scrisa si pe toti ne-a invrednicit Iisus sa vorbim nemijlocit cu El. Prezenta lui Dumnezeu pretutindeni, asadar si in noi, trebuie, de asemenea, sa aiba si un rost, si un sens moral-religios, nu numai unul metafizic. Cauza insa pentru care ne simtim singuri, fara Dumnezeu, este in noi, nu in Dumnezeu. Cand ne renastem (prin Botez), suntem copii si de aceea nu intelegem si nu percepem harul, nu suntem constienti de innoirea vietii noastre, ci ignoram maretia cinstei si a binelui de care ne-am impartasit. Pe masura ce crestem insa in viata noua, intelegem, ne insusim in constiinta tot mai mult bucuriile primite prin renastere (baptismala).

Din pacate, aceasta crestere duhovniceasca nu se face paralel cu cea naturala, ci cadem prin neglijenta si printr-o vietuire condusa de pasiuni in nesimtire si in intuneric si nu mai stim nici cine este Dumnezeu, nici cine suntem noi sau ca am devenit fii ai luminii si membre ale lui Hristos. Chiar daca ne-am botezat cand suntem mari, daca nu ne-am da silinta sa crestem in viata noua, n-am simti decat Botezul in apa, nu si cel in Duh. Desi ne-am innoit in Duh, noi nu-l simtim in noi pentru ca nu scoatem din rugina organul de percepere al celor duhovnicesti, nu credem prin credinta lucratoare, ci prin cea simpla si moarta, ramanand intr-o vietuire dupa trup. Chiar de (daca) ne si caim, o facem numai trupeste si tot numai trupeste incepem sa implinim poruncile, si nu duhovniceste. Iar daca totusi invredniceste Dumnezeu pe cineva cu harul Sau, il credem ca se amageste. Astfel ramanem morti pana la moarte, Duhul lui Dumnezeu nefiind in noi.

Cum poate afla deci omul pe Hristos cel primit prin Botezul in Duh? Apoi, cum va progresa, sau cum va pastra ceea ce a aflat? Pentru Grigorie Sinaitul sunt, intre oamenii care cauta si afla pe Hristos in ei, trei stadii: incepatorii afla in ei lucrarea Duhului Sfant primit in Botez, progresatii afla in ei luminarea dumnezeiasca, vad adica pe Dumnezeu atat cat Il incap puterile lor, iar desavarsitii ajung la deplina curatire si inviere a sufletului.

Toate trei categoriile pot cadea din starea in care sunt.

Pentru fiecare din cele trei stadii, Grigorie Sinaitul recomanda, uneori pana in amanunt, anumite actiuni si reguli.

Lucrarea Duhului Sfant primita in Botez se afla in general prin activarea poruncilor, prin multa osteneala si dupa timp indelungat. Cu cat pazim mai mult poruncile, cu atat ni se descopera mai mult darurile Duhului Sfant. Pe langa observarea poruncilor, se cere o neintrerupta cugetare si invocare a lui Dumnezeu, prin ceea ce lucrarea Duhului Sfant in noi se manifesta in supunerea fata de Dumnezeu. Daca vrem sa aflam si sa cunoastem adevarul, sa cautam sa avem numai lucra-rea inimii noastre, fara a-i intipari vreo forma precisa sau a-i imprumuta prin fantezie forma vietii launtrice a vreunui sfant, fara a nazui s-o privim ca oarecare lumina, caci acestea toate sunt rataciri foarte frecvente la incepatori. Sa nazuim pur si simplu sa avem in inima numai lucrarea rugaciunii, care incalzeste si veseleste mintea si aprinde dragostea nespusa catre Dumnezeu si catre aproapele.

[De aceea, in lupta sa cu filosofii Varlaam si Achindin, care acuzau pe isihasti de ignoranta – n.r. ], Grigorie Palama accentueaza cu toata energia si la tot pasul ca numai inima curata, la care ajung dupa eforturi morale indelungate si grele numai foarte putini dintre oameni, poate sa se ridice la unirea aceasta cu Dumnezeu. Prin sfintenie deci ne putem apropia de Dumnezeu, putem vedea lumina supranaturala, nu prin silogisme si impartiri, si analize din intelepciunea profana! Contemplarea adevarului nu sta la capatul stiintei, ci la (cel) al sfinteniei, iar aceasta inca nu se dobandeste prin mijloace stiintifice, ci prin fapte si viata. Cu metodele silogistice si analitice nu se va putea cunoaste nici pe sine omul, ci numai prin cainta dureroasa si prin asceza intensa, facandu-si mintea fara vanitate si fara rautate. Pe aceste cai practice devine omul curat cu inima, in care stadiu poate apoi sa se dedice cu desavarsire contemplatiei. Nu trebuie insa uitat in procesul de sfintire al omului factorul principal, unic creator, harul Duhului Sfant. Fara el sufletul omenesc este acoperit cu un val provenit din caderea lui Adam. Indata ce se intoarce insa sufletul spre Dumnezeu, valul de pe sufletul lui este destramat de razele harului si poate privi cu fata descoperita a sufletului pe Dumnezeu. Valul acesta care acopera sufletul sunt patimile, sunt rautatile noastre. Cu cat biruie sufletul ajutat de harul Duhului Sfant invelisul acesta al patimilor, cu atat vede mai clar lumina dumnezeiasca.

Sufletul omenesc singur n-ar putea razbate prin invelisul patimilor pana sa vada lumina dumnezeiasca, daca nu i-ar veni in ajutor insusi Dumnezeu prin razele Sale. Evident ca in toata silinta aceasta a sufletului de a se depasi, ajungand la Dumnezeu, rugaciunea, la inceput mai putina, apoi tot mai multa, si tot mai mult trecand intr-o meditatie fara idei si fara cuvinte, are un rol esential.

Numai cine isi identifica mintea desavarsit cu rugaciunea, numai acela e luminat de stralucirea dumnezeiasca. Rugaciunea necurmata este mijlocul de a te afla pe tine, de a-ti face inima curata. Intr-o astfel de inima curata Dumnezeu venind isi va imprima liniile Sale. Iar inima curata consta in a-ti prezenta sufletul lui Dumnezeu fara nici o impresie in el, fara nici o forma intiparita in el, pregatit sa primeasca numai semnele ce i le va imprima Dumnezeu, adica cele pe care le lasa in el atingerea lui Dumnezeu. Aceasta este unirea cu Dumnezeu, aceasta este lumina dumnezeiasca. Vedem dar ca ea este produs al lui Dumnezeu si nu consta numai in uitarea tuturor ideilor si patimilor.

Din faptul ca vederea luminii lui Dumnezeu este lucrata in suflet de Duhul Sfant, dupa ce omul si-a castigat o inima curata, urmeaza ca ea nu se poate obtine pe cai pur naturale, prin activitatea mintii, si toti cei care nu au in ei pe Duhul Sfant, neavand experienta acestei lumini, nici n-o pot intelege. Descrierile adecvate sunt intelese numai de cei care cunosc realitatea ce vor s-o exprime, dar cei ce nu cunosc acea realitate sunt mereu tentati de-a lua descrierea adecvata in sens literal, sau de a nu-si putea inchipui in nici un fel lucrul la care se refera. Cele ce se petrec in cel duhovnicesc nu le poate intelege nimeni, decat tot numai unul duhovnicesc, pe cand cel duhovnicesc poate ispiti (cerceta) cele din sufletul celui psihic. Daca deci va incerca cineva fara isihie si fara infranarea cugetarilor sa vorbeasca despre acestea si despre roadele lor, asa cum ii dicteaza ideile sale, va face evident o mare nebunie, straduindu-se sa patrunda cu cunoasterea na-turala cele supranaturale, adancurile lui Dumnezeu, cunoscute numai Duhului lui Dumnezeu, si harismele Duhului, cunoscute numai celor duhovnicesti, care au mintea lui Hristos. In aceste chestiuni trebuie ascultat cel duhovnicesc.

Unii dintre cei care n-au ajuns la acea treapta de perfectiune ca sa experieze aceste realitati cred cele spuse de cei duhovnicesti, altii insa nu vor sa creada, ridicand mintea lor deasupra intelepciunii dumnezeiesti.

Din cele spuse despre calea cum se ajunge la contemplarea luminii dumnezeiesti rezulta ca ea nu este nici un produs al simturilor, odata ce nu se vede cu ele, nici un produs intelectual, odata ce se ajunge la ea prin suprimarea oricarei activitati intelectuale, nici o inchipuire, pentru ca si aceasta este un produs noetic si nu s-ar cere pentru a o vedea desavarsire morala. In special ea nu este ce-va sensibil si deci material, ci ceva spiritual, sau duhovnicesc si se vede printr-un simt spiritual. Varlaamitii (scolasticii rationalisti – n.r.) intrebau mereu cum se vede aceasta lumina daca e spirituala, adica nesupusa simturilor? Raspunsul concret era greu de dat. Palama afirma ca raspunsul nu se poate da in cuvinte ale intelepciunii omenesti, ci in cele pe care le-am invatat de la Duhul Sfant, adica prin exemplele si cuvintele Sfintei Scripturi. In aceasta se spune despre Ilie ca a vazut slava dumnezeiasca, acoperindu-si fata cu o haina. Este de altfel usor de conceput o astfel de lumina vazuta cu ochii mintii, neprodusa pe cale naturala, asa precum imateriale sunt toate reprezentarile noastre, cand nu privim cu ochii lucrurile. Aici insa este vorba de o lumina cu totul deosebita, nu cum ne-o putem produce in noi cu ochii inchisi; cea din urma simtim ca are in ea ce-va artificial si este produs voluntar al nostru, cea dumnezeiasca ne vine spontan, noi ne aflam fata de ea cu totul pasivi. Desigur ca vorbim inca analogic si deci inadecvat; lumina produsa voluntar de noi este inca daca nu ceva material, totusi ceva identic la aspect cu cea materiala; lumina dumnezeiasca, dimpotriva, nu se poate compara cu nici un fel de lumina creata.

Cearta in jurul acestei lumini s-a intins de la inceput si la lumina din Tabor, de la Schimbarea la fata a Domnului. Se obiecta: chiar daca am admite spiritualitatea unei lumini interne, in nici un caz nu putem admite aceasta pentru o lumina care se manifesta in extern si care trebuie vazuta deci cu ochii trupesti. Palama raspunde la ambele parti ale obiectiunii ca lumina a fost o ra-za a Dumnezeirii Lui, cum ne spune Sfanta Scriptura, deci n-a fost o lumina materiala, din doua motive: intai pentru ca nu este decat o revarsare a luminii dinlauntru, manifestata intr-un lucru sensibil, in corp, asa cum si durerea, si toate miscarile sufletului se reflecta in afara, si al doilea, pentru ca acest fel de lumina n-au vazut-o apostolii in starea lor sufleteasca obisnuita si e de crezut ca oameni in alta dispozitie sufleteasca n-ar fi vazut-o, precum n-au vazut-o turmele pastorilor la nasterea Domnului, sau cei din jurul lui Stefan cand murea, sau al lui Pavel cand se convertea.

In rugaciunea intensa, focul dinlauntru iese la iveala si lumina interioara se aprinde, iar mintea se ridica usurand si incalzind si ridicand cu sine si trupul, cum se ridica trupul Mariei Egipteanca. Cei ce privesc la un astfel de sfant vad napadind din el foc ca dintr-un cuptor. In felul acesta primeste nu numai sufletul arvuna bunurilor viitoare, ci si trupul care este unit. Cine nu recunoaste aceasta ajunge in chip firesc sa nege si lumina in care vor straluci dreptii in lumea cealalta impreuna cu trupul lor. Tot prin acest fenomen se anticipeaza si raportul ce va exista in lumea viitoare intre suflet si trup. Atunci raporturile se vor schimba. De unde (daca) astazi sufletul cunoaste si actioneaza prin trup, in lumea viitoare, trupul va fi inundat de suflet, caci nu ochii trupului, ci sufletul primeste puterea de-a vedea adevarul. Cunoasterea de atunci va fi cu totul spirituala, si nu sensibila.

Precum astazi sufletul este impiedicat in cunoasterea sa de trup, care-l face sa-si imagineze totul corporal si sa nu inteleaga decat adecvat cele spirituale, tot astfel atunci trupul se va ascunde si se va subtia atat de mult, incat nu va mai parea din materie, apropiindu-ne de ingeri. Functiunile sensibile si cele rationale vor disparea, intrucat si unele, si altele se datoresc faptului ca nu cunoastem lucrurile direct, ci prin trup si deductie, pastrand si dezvoltand numai facultatea contemplarii spirituale.

Unirea aceasta cu lumina dumnezeiasca este superioara teologiei intelectuale si se raporteaza la ea ca posedarea unui lucru la cugetarea despre el, pana nu l-ai vazut. Dar prin aceasta cugetare despre el nu-l poti experia. Precum pana n-ai in maini aurul, oricat l-ai cugeta, nu-l vezi, nu-l pipai, nu-l cunosti exact, nu-l posezi, tot asa si cu cele dumnezeiesti, prin cugetare si teologie nu le traiesti si deci nici nu le cunosti intr-adevar. Palama are chiar si imaginea lui Bergson, referitoare la acelasi lucru, despre orasul cunoscut din vedere sau din fotografie. Tocmai de aceea izvorul teologiei sigure este aceasta unire cu Dumnezeu.

Aceasta n-o intelege Palama in sensul ca fiecare teolog spune lucruri incorecte, intrucat nu experiaza ceea ce profeseaza, ci ca tot ce framanta si impart si toarna in forme teologii fara sa priceapa uneori ei insisi prea mult, dar experienta celor ce-au stat in contact direct cu Dumnezeirea este experienta fixata in izvoarele revelate sau in scrierile celor ce au retrait macar in parte intelesul acelor izvoare.

Sfantul Grigorie Palama a fost fara indoiala un mare teolog si un teolog al experientei si meditatiei personale. Tot fructul experientei sale se incadreaza insa perfect in formulele vechi ale invataturii bisericesti, carora le-a imprumutat totusi sens proaspat si personal.

Parintele Dumitru Staniloae
Articol publicat in revista Academia Teologica Andreiana Ortodoxa Romana din Sibiu (1929-1930).
 

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1458

Voteaza:

Calea spre lumina dumnezeiasca la Sfantul Grigorie Palama 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • FULEA DanPostat la 2014-03-16 11:51

    Daca pana acum nu am avut decat o imagine de suprafata a Sf Palama, de azi cred ca am inteles macar in parte de ce este el un stalp al Ortodoxiei si dece merita a fi pomenit intr-o astfel de perioada importanta.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE