Acest duh nu iese decat cu rugaciune si cu post

Acest duh nu iese decat cu rugaciune si cu post Mareste imaginea.

LA DUMINICA A PATRA DIN POST: „ACEST DUH NU IESE DECÂT CU RUGĂCIUNE ŞI CU POST." (MARCU 9,29)

Suntem în toiul luptelor duhovniceşti ale Sfântului Post. Duminicile trecute ne-au pus înainte arme puternice: credinţa neclătită, dumnezeiescul Har şi sfânta Cruce; duminica de azi ne aduce altele, asupra cărora însuşi Mântuitorul ne atrage atenţia.

In Evanghelia de astăzi, un om aduce înaintea Domnului pe fiul său chinuit de diavolul.1 Fusese cu el la ucenici, dar aceia nu putuseră face nimic, de aceea omul vine cu îndoială în suflet şi se roagă: „Doamne, dacă poţi ceva, ajută-ne.

Fie-ţi milă de noi!" „De poţi crede", îi răspunde Domnul, „toate sunt cu putinţă celui ce crede!" La mărturisirea plină de credinţă a părintelui îndurerat, Domnul ceartă pe duhul cel surd şi mut, îl izgoneşte şi copilul se face sănătos.

Fără îndoială că ne miră neputinţa ucenicilor. Invăţătorul, când îi trimisese la propovăduire, le dăduse putere asupra dracilor (Marcu 6, 7) şi apoi ei înşişi mărturisesc cu bucurie: „Doamne, şi dracii se pleacă nouă" (Luca 10, 17). Acum însă, ruşinaţi, întreabă mai departe pe Domnul: „Dar noi de ce n-am putut să-1 scoatem?" Iar răspunsul şi el pare un reproş: „Acest neam cu nimic nu poate fi scos, decât cu rugăciune şi cu post."

Nu posteau oare ucenicii şi nu se rugau? Nu mai era lucrător harul primit de la Domnul? Nimic din toate acestea, înadins Mântuitorul a iconomisit ca să se întâmple lucrurile astfel. Pentru a ne atrage în chip deosebit atenţia cât de temute şi de puternice împotriva dracilor sunt aceste două: rugăciunea şi postul, asupra cărora se cade să ne oprim mai ales acum, când ne îndeletnicim cu rugăciunea şi cu postul.

Diavolul este urătorul neamului omenesc: în cine poate intra, pe acela îl chinuie cumplit, îl aruncă în foc şi în apă ca să-l piardă, ca pe tânărul din sfânta Evanghelie. Dacă ai văzut vreodată un om bântuit de diavolul, te îngrozeşti de ura şi de răutatea cu care satana munceşte pe om. Dar vrăjmaşul nu numai pe cei în care intră, ci pe tot omul voieşte să-l piardă. In jurul fiecăruia din noi se dă o luptă crâncenă: avem un înger păzitor, dar mii de draci ne dau târcoale, ca nişte fiare cumplite, ca să ne sfâşie. Şi lupta este cu atât mai primejdioasă, cu cât diavolul ne războieşte în ascuns şi nu făţiş; căci dacă s-ar arăta el vreodată aşa cum este, n-ar mai avea nici un ucenic, ci le-ar pieri tuturor pofta de a mai face voile lui. Dar pentru că nu ne poate sili să-i facem voia lui, el ne ademeneşte, ne înşeală, ne ispiteşte, ca cel ce este înşelătorul, tatăl minciunii, ispititorul.

Dumnezeu a înzestrat pe om cu putere înţelegătoare, mintea, ca necontenit să se înalţe cu ea către Dânsul, să-L cunoască, să-L proslăvească să se apropie de Izvorul a toată fericirea şi buna dăruire. Ori, tocmai aici ne războieşte vrăjmaşul, ca să ne abată din calea cea firească, spre Dumnezeu şi să aţintească mintea numai spre cele pământeşti, spre grija de cele trecătoare. Pentru a scăpa de această cursă, Sfinţii Părinţi ne învaţă o prea minunată metodă: metoda sfintei atenţii şi a rugăciunii. Să fim adică necontenit atenţi la minte şi în gândurile ce vin, ca un paznic la poarta unei întreprinderi, care legitimează pe oricine voieşte să intre înlăuntru. Aşa să străjuim şi noi mintea şi să legitimăm tot gândul care se iveşte în minte. Şi cum să-l legitimăm? Cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!"

Cum a apărut un gând în minte, ne învaţă Sfinţii Părinţi, ia-l în primire cu numele Domnului, că nu este în cer şi pe pământ armă mai tare ca acest Nume. Pe gândurile bune, Numele Domnului le întăreşte, iar pe cele aduse de diavolul le risipeşte ca fumul. Iată de ce Mântuitorul spune ucenicilor că rugăciunea este armă nebiruită împotriva dracilor. Căci rugăciunea este înălţarea minţii către Dumnezeu, convorbirea cu El, un fir de foc care ne leagă de cer şi de care nu se poate apropia lucrarea celui potrivnic. De aceea, Mântuitorul ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat, Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită!" In ce stă puterea aşa de mare a rugăciunii? Mai întâi, precum am zis, prin puterea dumnezeiescului Nume este zădărnicită uneltirea drăcească împotriva minţii, iar apoi aceasta curăţită şi slobodă se înalţă pe calea ei firească, spre Dumnezeu, ca o săgeată. De aceea Părinţii mai numesc rugăciunea „săgeata duhului", căci prin ea primim putere dumnezeiască pentru a săgeta pe draci. De aceea, mare putere este rugăciunea!

Când spunem aceasta, însă, o mâhnire ni se lasă peste suflete. Căci ştim, din cercare proprie, cât de slabă este rugăciunea noastră şi cât de puţin stăm de vorbă cu Dumnezeu când ne rugăm. „Dumnezeu este Duh, şi cine I se închină trebuie să I se închine cu duhul şi cu adevărul" (Ioan 4, 24); iar noi suntem pământ şi trup bântuit de pofte după cele plăcute simţurilor şi de iuţime împotriva aproapelui.

Pofta şi iuţimea, ne învaţă Sfinţii Părinţi, sunt alte două puteri dăruite de Dumnezeu omului, ca să dorească de-a pururi după Dânsul şi să tindă cu putere încordată spre El. Păcatul însă a întors aceste puteri spre pământ şi dorul de Dumnezeu s-a făcut dor după materie: după avere, după slavă, după trup, iar omul stăpânit de poftă este ca un cuptor aprins, arzând după cele poftite; iar iuţimea s-a pervertit în pornire împotriva aproapelui, în mânie oarbă, ca un torent nestăvilit. Pe tânărul din Evanghelie îl aruncă diavolul în foc şi în apă ca să-l piardă. Ori focul şi apa închipuie tocmai pofta şi iuţimea cu care vrăjmaşul luptă pe tot omul ca să-l ducă spre pieire veşnică. Aceasta este a doua cale, al doilea război pe care ni-l dă vrăjmaşul. Cum să-i zădărnicim şi această viclenie ne învaţă tot Evanghelia de astăzi, prin post.

Intr-adevăr, prin post, adică prin înfrânarea de la mâncare, de la averi, de la slavă, se iau poftei şi iuţimii materia cu care ele se hrănesc pătimaş. Prin înfrânarea de la averi scade grija de multe şi creşte grija de mântuire; prin înfrânarea de la mâncăruri, trupul se veştejeşte, dar se limpezeşte mintea şi mai uşor se înalţă spre Dumnezeu. Cine nu ştie cât de anevoie este să te rogi când eşti sătul! Apoi se curăţă inima, fără de care nu vom putea vedea pe Dumnezeu. Iar prin înfrânarea de la mărirea deşartă creşte smerenia, care înalţă spre Dumnezeu. Dar întorcându-se pofta pe calea sa firească, spre cele de sus, se întoarce totodată şi iuţimea spre dragostea de aproapele şi în felul acesta diavolul nu mai are putere asupra noastră.

Suntem în vremea Sfântului şi Marelui Post. De la început Biserica ne-a prevenit că aceasta este vremea luptelor celor duhovniceşti cu puterile întunericului, care necontenit vor să ne piardă. Sfintele slujbe zilnic ne învaţă cum să ducem lupta cea bună a sfintelor nevoinţe. Sfânta Evanghelie prin minunea făcută de Mântuitorul şi prin răspunsul dat apostolilor ne învaţă încă odată cât de mare este puterea rugăciunii unită cu postul. Diavolul ne luptă cu multă perfidie; se foloseşte de însăşi armele noastre, de puterile ce ni le-a dăruit Dumnezeu pentru mântuire. împotriva acestei lupte viclene numai rugăciunea unită cu postul au putere; „acest neam, zice Domnul, nu se scoate fără numai cu rugăciune şi cu post." Şi fiindcă vrăjmaşul nu ne luptă numai acum în vremea postului, ci de-a lungul întregii vieţi, şi noi necontenit trebuie să purtăm cu noi aceste arme. Rugăciunea şi înfrânarea sunt lege pentru viaţa creştină, avânt spre cele înalte ale minţii şi strunire necontenită a poftei şi a iuţimii, ca să nu ne arunce în prăpastie.

Rugăciunea şi postul, armele cele mai tari împotriva diavolului! Dar poate, va zice cineva, că nu vede ceva deosebit aici. Nu posteşte oare şi nu se roagă atâta lume şi totuşi nu scapă de draci? Nu spune aşa, ci spune-mi cum posteşti şi cum te rogi şi ce rod agoniseşti cu ele. Dacă prin post puterile sufleteşti ale poftei şi iuţimii se preschimbă în dor fierbinte după Dumnezeu şi străduinţă din răsputeri pe căile Lui, dacă prin rugăciune mintea se face surdă şi mută faţă de orice gând din afară şi stă ca Măria la picioarele Domnului, ascultând cuvintele Lui, atunci posteşti cu adevărat şi te rogi cu adevărat şi nici un diavol nu se mai poate apropia de tine. Prin post şi rugăciune întreaga fiinţă a omului se adună şi se concentrează ca într-un sâmbure şi se alipeşte cu tărie de Dumnezeu. Şi când este Dumnezeu cu noi, nimeni nu mai poate sta împotriva noastră.

Deci, rugăciune nu numai seara şi dimineaţa, ci cât mai des, necontenit, precum ne porunceşte Domnul: Rugaţi-vă neîncetat! Căci, precum spune sfântul Ioan Scărarul, cine se sprijină necontenit pe toiagul rugăciunii, nu se va poticni niciodată.

O întâmplare din vieţile marilor nevoitori şi necontenit rugători către Domnul ne va arăta încă odată puterea rugăciunii unită cu postul.

Cuviosul Antonie cel Mare avea un ucenic simplu cu înţelegerea, de aceea a şi fost numit Pavel cel simplu sau cel prost; era însă tare în credinţă şi fără răutate. Odată, Sfântul Antonie i-a trimis un om îndrăcit ca să-l vindece. Cuviosul Pavel porunceşte diavolului să iasă din om de mai multe ori, dar vrăjmaşul se împotriveşte şi nu voieşte să iasă. Atunci Pavel cel simplu iese afară din chilie, în bătaia soarelui - şi în Egipt căldura nu-i ca la noi, ci soarele arde ca un cuptor încins - şi stând ca un stâlp nemişcat aşa se ruga: „Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai răstignit pentru noi, Tu ştii că nu mă voi mişca din locul acesta, şi nici nu voi mânca sau bea ceva, chiar dacă voi muri, până ce nu vei scoate pe acest drac din zidirea Ta şi să o slobozeşti de duhul cel necurat." Şi nici n-a sfârşit bine cuviosul rugăciunea, că diavolul a ieşit cu strigare mare, ca un balaur înfricoşat, şi fugind s-a aruncat în Marea Roşie, neputând răbda rugăciunea şi postul cuviosului.

Aşa să facem şi noi în toată vremea, şi mai ales când ne bântuie diavolul cu patimile trupeşti sau cu mânia împotriva aproapelui. Cu post şi rugăciune, ca Pavel cel prost: „Doamne, nu voi înceta rugăciunea şi nu voi mânca sau bea până ce mă vei izbăvi." Şi degrabă va veni izbăvirea cu ajutorul şi cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Parintele Petroniu Tanase

Nota: 1 Diavolul din Evanghelia de azi este surd şi mut, aruncă pe tânăr în foc şi în apă şi este izgonit de rugăciune şi post. Legătura dintre ele? Auzul este simbolul raţiunii, care deosebeşte între bine şi rău. Surzenia duce la muţenie. Postul subţiază trupul ca un timpan care percepe bine sunetele dumnezeieşti. Lăcomia îngroaşă, sclerozează, aduce surzenie, iar aceasta muţenie. Postul dezleagă auzul, dar auzind se dezleagă şi limba pentru rugăciune (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Cel robit de poftă şi de iuţime este surd şi mut; diavolul îl aruncă în foc şi în apă; tămăduirea se face prin rugăciune şi post.

Articol preluat din cartea "Parintele Petroniu de la Prodromu", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Parintele Petroniu de la Prodromu"

 

.

19 Martie 2015

Vizualizari: 3411

Voteaza:

Acest duh nu iese decat cu rugaciune si cu post 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • sebastian iordachePostat la 2016-04-10 05:25

    cuvinte de aur pur

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE