Sensul Sfintei Cruci in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur

Sensul Sfintei Cruci in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur Mareste imaginea.

Sensul Sfintei Cruci in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur

In operele sale preponderent exegetice, Sf. Ioan Gura de Aur scoate in evidenta sensurile profunde ale chemarii Mantuitorului la luarea crucii pentru fiecare crestin. Ca cel mai mare interpret al Sfintelor Scripturi, Sf. Ioan Hrisostom a pus in lumina calea apostolica, vie, a evenimentelor mantuirii. Rezultatul acestora in lucrarea Mantuitorului a fost "invierea" cu duhul a celor ce I-au urmat Lui si calitatea de "fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12) prin puterea data de a invoca Duhul Sfant. In acest fel, Sf. Ioan a reprezentat calea patristica a exegezei, intrucat evenimentele ce au dus la intemeierea Bisericii constituie temelia liturgica a Sfintelor Scripturi ca forma scrisa, ulterioara a Revelatiei: numai Jertfa Mantuitorului deschide "Cartea" ca "Mielul injunghiat" (Apoc.5,9); numai in mana Pantocratorului Cartea Sfanta pe care o tine in dreptul inimii Sale este deschisa, asa cum Tablele Legii erau asezate in Sfanta Sfintelor, a carei perdea, insa, avea sa fie data la o parte numai prin Jertfa lui Hristos. In Hristos, "Calea noua si vie" (Evrei 10, 20) sfintita ca "Adevar" (Ioan 14,6) "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10, 20) constituie "plinirea Legii si a Proorocilor" (Mt. 5, 17).

Evenimentele mantuirii prin Hristos alcatuiesc orizontul care deschide Sfintele Scripturi in Biserica, precum si puterea constiintei apostolice. In acest sens, alaturi de alti Sfinti Parinti, indeosebi de cei Capadocieni, Sf. Ioan Gura de Aur (354-407) este unul dintre cei mai de seama martori ai apostolicitatii Bisericii din sec. al IV-lea, ca unul care a contribuit in mod hotarator la precizarea coordonatelor Sfintei Traditii. Aceste coordonate au valoare universala, chiar daca Bisericile din Apus s-au separat de Biserica Rasariteana. In sec. al IV-lea apusenii nu au putut participa la aprofundarea credintei apostolice in urma zguduirii ei prin erezia lui Arie, ceea ce reisese din faptul, ca nu au folosit in cult "Simbolul Credintei", ca hotarare a primelor doua Sinoade Ecumenice. Parintii Rasariteni au contribuit atunci in mod hotarator la trecerea de la credinta baptismala la "credinta adevarata" marturisita liturgic pe temeiul "Luminii adevarate" si "Duhului ceresc" mostenit de la Sf. Apostoli in Hristos. Aceasta Traditie are valoare de marturisire a credintei adevarate prin Sinoadele Ecumenice ca raspuns apostolic la problematica dialectica provocata in Biserica prin erezie. Asemanator vestitului "foc grecesc", acest fenomen ignora profund si punea in umbra lucrarea de rascumparare prin Jertfa Mantuitorului Hristos si sfintirea Numelui lui Dumnezeu prin ea. Ea insemna, de asemenea, pierderea adancului Botezului ca asemanare cu Hristos in Lumina dumnezeiasca. Aceasta Lumina nu se poate pastra decat prin cruce, in urmarea lui Hristos. Intrucat Sinoadele Ecumenice, ca for suprem al Bisericii in probleme de doctrina, nu puteau rezolva si problema dezbinarii in Biserica, ci doar pe acelea ale marturisirii credintei adevarate, Biserica a instituit in spiritul lor si alte forme hotaratoare de traire a credintei apostolice. Astfel, dupa Sinodul I Ecumenic, a fost instituita sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci pentru punerea in valoare a insemnatatii Jertfei Mantuitorului, ca o reluare in cursul Anului Liturgic a "Saptamanii Sfintelor Patimi", insa fara evenimentul pascal, dar cu intelegerea Jertfei Mantuitorului in lumina Invierii. O alta caracteristica a Traditiei apostolice a fost punerea in valoare a slujirii preotesti ca succesiune apotolica. Tot ca o necesitate a vremii de atunci, Biserica a subliniat in Traditia ei importanta monahismului pentru reconstituirea "teandriei" apostolice ca har dumnezeiesc al lui Hristos, "Mirele" Bisericii (Mt. 9, 15). Astfel, ca preocupare monastica, "Filocalia" avea sa semnifice puterea harului dumnezeiesc in lupta cu patimile, ca un adevarat "razboi duhovnicesc", dupa cum se exprima Evagrie Ponticul.

Aceste coordonate ale Sfintei Traditii stabilite in Rasarit au valoare universala. Ele sunt cultivate atat in teologia Sf. Parinti Capadocieni, cat si la Sf. Ioan Gura de Aur. Staruinta neobosita asupra "aurului lamurit in foc" (Apoc. 3, 18) al lui Hristos a facut ca inima Sf. Ioan sa devina aur in propovaduirea sa apostolica, "hrisocardia" constituind temelia propovaduirii sale. Insusi tronul patriarhal din Constantinopol nu se deosebea pentru el de pestera din Antiohia in care a practicat ani de zile asceza si meditarea asupra Sfintelor Scripturi. Incordarea din Biserica in urma izbucnirii focului dialectic al dezbinarii, explica asprimea sa fata de cei indiferenti la problemele Bisericii. Daca Sf. Ioan Botezatorul era "faclia care arde si lumineaza" (Ioan 5, 35), Sf. Ioan Gura de Aur se stia partas al Luminii, care se pune nu sub obroc, ci in "sfesnic" (Mt. 5, 15) si tocmai de aceea lumineaza tuturor celor din casa. Cu aceeasi constiinta apostolica un alt mare traitor in Hristos practica o asceza atat de aspra in preajma dezbinarii Bisericii din anul 451, incat a fost denumit "Stalpnicul". Este vorba, desigur, de Sf. Simeon, despre a carui cale se spunea ca este mai curand de admirat decat de imitat.

In acest sens, Sf. Ioan Gura de Aur a scos in evidenta in teologia sa insemnatatea crucii, atat pentru mantuire prin Jertfa lui Hristos, cat si pentru urmarea lui Hristos in incercarile vietii Bisericii de atunci si din totdeauna. In sensul teologiei sale, Sf. Maxim Marturisitorul avea sa spuna urmatoarele despre insemnatatea cosmica a crucii: "Taina intruparii Cuvantului cuprinde in sine intelesul tuturor ghiciturilor si tipurilor din Scriptura, precum si stiinta tuturor fapturilor vazute si cugetate. Caci cel ce a cunoscut taina crucii si a mormantului a inteles ratiunile celor mai inainte spuse; iar cel ce a cunoscut intelesul tainic al invierii, a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a intemeiat toate de mai inainte".

In teologia Sf. Ioan "ratiunea" crucii consta in raportarea ei la Lumina lui Hristos: nu poate exista "cruce" daca nu exista mai intai Lumina lui Hristos, deoarece numai prin trairea si marturisirea Luminii se arata opozitia "intunericului" in sensul profetiei stravechi impotriva "sarpelui", ca urmare a pacatului stramosesc: "Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Fac. 3, 15). Nu poate exista "Lumina" fara cruce si, in acest sens, insemnatatea crucii este hotaratoare pentru mantuire. Rolul ei este acela de acoperitoare a Luminii, asa cum va arata Mantuitorul realitatea Luminii line a Taborului in legatura organica cu chemarea precedenta la luarea crucii.

1. Lumina lui Hristos in opera exegetica a Sfantului Ioan Gura de Aur

 Teologia patristica a scos in evidenta nu un aspect extensiv, ci numai unul baptismal, de profunzime in urmarea lui Hristos, caci numai ceea ce este sub cruce are valoare universala, soborniceasca in sensul Luminii dumnezeiesti. Intr-adevar, Mantuitorul, a Carui slujire era ca o jertfa a arderii de tot, nu primea "slava de la oameni" (Ioan 5, 41). Sensul Luminii in raportul ei cu crucea este cel constatat in Mantuitorul Hristos. El Insusi s-a declarat "Lumina lumii" (Ioan 8, 12), iar cei ce au fost vrednici prin pocainta si chemare au vazut slava Cuvantului intrupat si salasluit intre ei: "Slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1, 14). Lumina Sa nu era de natura fizica, spune Sf. Ioan, ci era o Lumina duhovniceasca, interioara, care lumineaza sufletele, nu doar ale iudeilor, ci ale tuturor oamenilor. Aceasta Lumina vine prin credinta, astfel ca nu poate vedea cineva soarele daca nu deschide ochii. Cand aflam ca "El era lumina adevarata" (Ioan 1, 9) in zadar am cauta inceputurile ei, caci astfel am pierde si ceea ce se primeste prin ea, asa cum se intampla cu sabelienii, subliniaza Sf. Ioan Gura de Aur.

Pentru cei ce au vazut Lumina Sa nu era vorba, desigur, de "predestinatie", ci de o vrednicie a chemarii lor, ca unii care prin botezul lui Ioan aveau "inima curata si buna" (Lc. 8, 15), despre care Mantuitorul spunea: "Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud" (Mt. 13, 16). Ceea ce au "vazut" ucenicii era slava chipului lui Dumnezeu ca cea a pruncilor, despre ai caror ingeri Mantuitorul spunea ca: "vad mereu fata Tatalui din ceruri" (Mt. 18, 10). Venind "sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Mt. 18, 11) de la mana Sa atottiitoare, dupa perioada prunciei si copilariei (Mt. 19, 14), ucenicii vor marturisii in Hristos: "Nu fiti copii cu mintea, fiti copii cand e vorba de rautate. Dar la minte fiti desavarsiti!" (1Cor.14,20). Prin zidirea trupului lui Hristos in Biserica, oamenii pot ajunge "la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu; la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim copii dusi de valuri, manati de vanturile oricaror invataturi" (Efes. 4, 12-14).

Mantuitorul va marturisi dupa plecarea lui Iuda de la Cina de Taina ca "fiu al pierzarii" (Ioan 17, 12) si inainte de Jertfa: "Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor ca toti sa fie una precum si Noi una suntem" (Ioan 17, 22). Alta este, insa, "slava" Sa ca "Domn si Hristos" (F.Ap. 2, 36), pe care El o invoca de la Tatal si care are ca temelie "slava" data lor: "Parinte, a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau...!" (Ioan 17, 1); "Preamareste-Ma Tu Parinte la Tine Insuti cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea!" (Ioan 17, 5). Aceasta "Slava" care I-a fost furata la pacatul stramosesc de catre vrajmasul lui Dumnezeu (Mt. 13, 25), insemna pentru oameni calea "infierii" (Gal.4,6), ca trimitere a Duhului Fiului Sau in inimile lor (Gal. 4, 6), ca o coborare catre "Pomul Vietii". Acest lucru a insemnat si jefuirea oamenilor de catre "talhari" (Lc. 10, 30). Cand li se arata Dumnezeu in Lumina lina a sfintei slave, nebantuite de vanturi si valuri, care dupa pacatul stramosesc avea sa fie "liman lin" oamenii se umpleau de mangaiere apofatica, asa cum s-a vazut pe Tabor. Prin aratarile de dupa Inviere, aceasta Lumina apofatica si putere de inviere cu duhul a facut ca ei sa devina partasi la viata Mantuitorului simbolizata prin "rugul aprins" (Ies. 3, 2), asa cum a profetit El Insusi: "Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14, 19). Profetii spuneau: "In muntele acesta Domnul va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie" (Isaia 25,6-8). Implinirea acestor cuvinte a avut loc prin "auzirea glasului Fiului lui Dumnezeu" (Ioan 5,25), si invierea cu duhul cea dupa Dumnezeu (1Petru 4,6 ), ceeea ce s-a petrecut cu ucenicii Sai la aratarea Mantuitorului dupa Inviere cand le-a spus: "Pace voua! (Ioan 20,19), ceea ce insemna implinirea profetiei Mantuitorului: "Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va deslega din legaturi" (Ioan 8,32).

Sfantul Ioan Gura de Aur scrie in acest sens "Intrucat murim de o indoita moarte inviem si cu o indoita inviere. Am inviat odata nu demult din pacat, ne-am ingropat impreuna cu El in botez si am inviat impreuna cu El prin botez. Aceasta inviere dintai este izbavirea de pacate; a doua inviere este invierea trupului. Ti-a dat-o pe cea mai mare, asteapt-o si pe cea mai mica. Cea dintai inviere este cu mult mai mare decat a doua. Caci e cu mult mai mare lucru sa izbavesti de pacate, decat sa vezi un trup inviat. Am inviat, deci, cu invierea cea mai mare, aruncand moartea cumplita a pacatului si desbracand haina cea veche. Sa nu deznadajduim, dar, nici de invierea cea mai mica. Cu invierea cea mare am inviat si noi mai demult, cand ne-am botezat".

Dumnezeu stia ca moartea de deasupra dupa pacatul stramosesc este mai rea decat cea din pamant, deoarece moartea din mormant El o poate ridica oricand, dar moartea de deasupra ca putere a intunericului il poate omori si pe El cand avea sa vina in trup ca Lumina a lumii (Facere 3,15). Avand mangaierea "Luminii line", oamenii nu puteau cunoaste nici in starea primordiala esenta ei, asa cum pruncii nu pot cunoaste pe parinti, dar simt inima lor ca o prezenta vitala pentru ei, asa cum oamenii se bucura de soare fara sa-l cunoasca, stiind insa ca viata nu e posibila fara el. Cunoasterea era numai cea "apofatica", prin partasie, dar ea insemna "plinatate" ca slava data ucenicilor de Hristos inviat. Asa se explica marturisirea lor de dupa Inviere: "Cuvantul S-a facut trup si s-a salasluit intre noi. Si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1, 14);  "din plinatatea Lui toti am luat har peste har" (Ioan 1, 16). Dar "adevarul" vietii lui Hristos ca "Lumina" nu putea fi cunoscut decat prin Crucea, Jertfa si Invierea Sa.

In prima parte a lucrarii Sale Mantuitorul a aratat "Lumina vietii" (Ioan 8, 12) in puterea Duhului Sfant de la Botez, exprimata in spiritualitatea Postului Mare prin Evanghelia Duminicii a doua inchinata Sfantului Grigorie Palama. Aceasta Lumina insemna aratarea nu numai a adancului dumnezeiesc, cum spunea Sf. Pavel, atunci cand vorbea despre pogorarea lui Hristos "in cele de jos ale pamantului ca sa umple toate" (Efes. 4, 8-10), ci si "plinatatea" vietii in Hristos, asa cum toti sfintii cunosc dragostea lui Hristos la dimensiunile ei cosmice (Efes. 3, 17-19). In slava Luminii de sus ingerii au vazut pana unde merge in Hristos inima lui Dumnezeu, ca taina ascunsa din veac, dorind insa sa o priveasca dupa ce a fost vadita in Hristos (1 Petru 1, 12). Lumina lui Hristos insemna si plinatatea darurilor Duhului Sfant in chip mesianic: "In El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea" (Col. 1, 19); "Intru El locuieste dupa trup toata plinatatea dumnezeirii" (Col. 2, 9). Astfel, pentru tot omul care urmeaza lui Hristos, aceste daruri inseamna o restaurare a chipului prin rascumparare. Celor care Il respingeau, Mantuitorul le reprosa: "Daca in cele straine nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre?" (Lc.16,12), dar cei care au urmat Lui au putut marturisi: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate".

"Lumina" lui Hristos are sensul adancului la care se ajunge prin afundare baptismala. De aceea, aratarea acestei "Lumini" prin Botezul lui Hristos a insemnat nu afundare prin coborare, ci descoperirea epifanica a "adancului", prin care se implinea profetia, ca "marea" mortii a vazut si a fugit, iar Iordanul, ca raul vietii care curge din cele trei izvoare ale Sfintei Treimi s-a intors inapoi (Ps. 113,3). Acest sens al Botezului in Hristos il arata si Sf. Pavel, cand spune ca: "Viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Col.3,3), intrucat botezul aduce asemanarea cu Hristos in adancul lui Dumnezeu ca o omorare a trupului pacatului.

Drumul cu Hristos avea sa insemne o "adancire" pana la asemanare: "Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus" (Isaia 37, 31), in sensul de comori in cer si partasie la Lumina taborica. Este calea adevarata si singura care deschide cerul, care in fata oricarei alte cai ramane inchis: "Adevarul din pamant va rasari si dreptatea va privi din ceruri" (Ps. 84, 12); in Hristos "s-au desfacut izvoarele adancului cel mare si s-au deschis jgheaburile cerului" (Fac. 7, 11). In acest sens, adancirea este ca si o dezlegare pentru bucuria slavei lui Dumnezeu si a vederii Fetei Sale. In acest sens Mantuitorul este "Usa" de intrare pentru "iesire" la "pasunea" darurilor Duhului Sfant din viata lui Hristos (Ioan 10,9). Cei ce intra prin aceasta "Usa" dobandesc "puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu, ... care s-au nascut de la Dumnezeu" (Ioan 1,12). Jertfa Mantuitorului a inlaturat sabia de foc de la intrarea in Eden. Duhul Sfant ii aseaza ope oameni in gradina vietii lui Hristos, "ca s-o lucreze si s-o pazeasca" (Facere 2,15), pogorandu-se astfel, la "Pomul Vietii". Dupa aerste coordonate ale lucrarii lui Dumnezeu, Sfantul Ioan va preciza si adanci Jertfa liturgica a lui Hristos, asa cum a facut predescesorul sau, Sf. Vasile cel Mare.

Restaurarea in Hristos a chipului lui Dumnezeu a avut loc pentru oameni prin "imersiune" baptismala, de la indemnul: "Mana mai la adanc, Petre!" (Lc. 5, 4), la inceputul lucrarii Mantuitorului, pana la cel de dupa Inviere, la a doua pescuire minunata, cand ucenicii, fara sa stie, erau deja partasi la acest adanc hristic, dumnezeiesc, fapt pentru care au primit doar indemnul: "Aruncati mreaja de-a dreapta corabiei si veti afla!" (Ioan 21, 6). Acesta era sensul "partasiei" la care i-a adus Mantuitorul pe ucenici, atunci cand a spus in rugaciunea arhiereasca: "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor..." (Ioan 17,22). Asemanarea cu El (Rom.8,29) insemna, de fapt, implinirea rugaciunii profetice "Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele!" (Ps.50,11). Sub aceste auspicii a stat intreaga lucrare a Mantuitorului de curatire a inimilor "ca focul topitorului si lesia nalbitorului" (Mal.3,2), incat ele sa devina "templu al Duhului Sfant" (1Cor.6,19). Tot El va fi Cel care va alunga din acest "templu" pe toti cei ce prefac "casa Tatalui" a inimii sfintilor,  "casa de negutatorie" (Ioan 2, 16).

2. Lumina si Crucea lui Hristos in exegeza Sfantului Ioan Gura de Aur

Prin viata lui Hristos s-a vadit adevarul ca Lumina Sa, care izvoraste de la "Parintele Luminilor" (Iacob 1, 17) si este "izvor al vietii" (Ps. 35, 9) ca "Lumina neinserata", trebuie sa treaca prin proba de "ademenire" si "prigonire", ca proba de "cald" si "rece". In urma pacatului stramosesc lumea este dominata de "viclenia" celui rau, arma cea mai puternica a acestuia; apoi de "prigoane" in sensul real al profetiei stravechi: "Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Fac. 3, 15). Aflandu-se in superficialitate si desertaciune (1 Petru 1,18), ca o iesire la suprafata prin pierderea adancului Duhului Sfant, (Ps.35,6) viata omeneasca se desfasoara intre parametrii binelui si raului, fie ca mersul sarpelui, fie ca zadarnica munca a lui Sisif. Puterea de stapanire a celui rau este doar aceea de a-i impiedica pe oameni sa afle adancul dumnezeiesc. Crucea va insemna pentru "Lumina" lui Hristos biruinta asupra stapanirii celui rau: "Cum poate cineva sa intre in casa celui tare si sa-i jefuiasca lucrurile, daca nu va lega mai intai pe cel tare si pe urma sa-i prade casa?" (Mt. 12, 29); "Cand cel tare, inarmat fiind isi pazeste curtea, avutiile lui sunt in pace, dar cand unul mai tare decat el vine asupra lui si il infrange, ii ia toate armele pe care se bizuia, iar prazile de la el le imparte" (Lc. 11, 21-22).

Sfintind prin Jertfa Sa numele lui Dumnezeu ca "Tata" a fiilor Sai partasi la adancul dumnezeiesc, Mantuitorul a lasat Bisericii rugaciunea care se refera la pastarea "Luminii" in incercarile ispitei si ale prigoanelor: "Nu ne lasa pe noi!", cand suntem ispititi, "ci ne izbaveste de cel rau!", cand suntem prigoniti. De altfel, Sf. Pavel vorbeste in urmarea lui Hristos de "armele cele de-a dreapta" ale Luminii impotriva "vicleniei", si "cele de-a stanga" in statornicia prin cruce la "prigoane" (2 Cor. 6, 7). Aici este o aluzie la porunca data de Dumnezeu poporului Sau la iesirea din Egipt prin adancul marii, si anume "sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga" (Deut.17,11,20) in pustie, tocmai pentru a nu pierde adancul baptismal prin care fusese izbavit din casa robiei. Sf. Ioan va spune ca nu au dreptul la aceste cereri cei care nu au Lumina lui Dumnezeu ca Tata, nu au crucea lui Hristos si nu se deosebesc de calea celui viclean si rau din lume. El intelege crucea lui Hristos in demnitatea ei atat preoteasca, sfintitoare, cat si imparateasca, atunci cand arata ca cei ce tineau mainile lui Moise ridicate in semnul crucii nu erau altii decat Aaron, capetenia preotilor, si Or, reprezentantul casei regale.

Lucrarea Mantuitorului dupa Botez incepe nu cu o chemare la luarea crucii, ci cu aratarea Luminii de sus in viata omeneasca, pana la aparitia opozitiei fata de Lumina Sa si intensificarea ei pana la inversunare (Evrei 12, 3). Episodul vindecarii slabanogului din Capernaum (Mc. 2, 1-12) este randuit in spiritualitatea Postului Mare in Duminica a II-a, dedicata Sfantului Grigorie Palama, teologul Luminii dumnezeiesti, tocmai pentru a se arata inceputul opozitiei fata de Lumina lui Hristos. Aceasta opozitie, ca expresie a "cruzimii" fata de "untdelemnul" Duhului Sfant prezent si lucrator in Hristos, avea sa ajunga la paroxism si sa fie calificata ca pacat impotriva Duhului Sfant atunci cand hulitorii spuneau: "Cu Domnul demonilor scoate El demonii" (Mt. 12, 24).

Impotrivirea fata de Lumina este simbolizata de Mantuitorul prin ridicarea din ce in ce mai mult a valurilor in jurul corabiei lui Iona, pana cand acesta a trebuit sa fie aruncat in valuri, fiind ca urmare inghitit de un "chit" ca simbol viu al mortii (Mt. 16, 4). De aceea, in partea a doua a lucrarii Sale, Mantuitorul adreseaza ucenicilor chemarea la luarea crucii in urmarea Sa, tocmai pentru a nu se sminti din cauza vrajmasilor Sai, dorind sa le arate ca nu se poate pastra Lumina Duhului Sfant decat prin luarea crucii. Numai daca se pastreaza ca "Lumina", aceasta poate lumina in intuneric (Ioan 1, 5). "Lumina" se poate pierde, daca la prigoane se reactioneaza cu "violenta" sau "viclenie", ca arme ale intunericului. Numai daca este sub cruce ea ramane neclatinata in puterea ei de a lumina.

Chemarea la luarea crucii insemna ca dupa "partasia" la Lumina lui Hristos era nevoie si de o "alegere", ca o tragere la sorti, asa cum se adresa Sf. Apostol Petru lui Simon Magul: "Tu nu ai parte si sorti la slujirea aceasta" (F.Ap. 8, 21). Dar ca si in cazul statorniciei in ispitirile "vicleniei" din lume prin marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu ca "sabie a Duhului" (Efes. 6, 17), asa cum a facut Arhanghelul Mihail, a carui marturisire a fost adeverita la Invierea Domnului si asa cum arata si Hristos puterea cuvintelor Sale la a doua venire (Ioan 12, 44-50) avand in vedere Lumina Sa prin Intrupare, tot astfel ,"Lumina" are si acum armele ei dumnezeiesti (Efes. 6, 11).

 Sf. Apostol Pavel arata ca "armele noastre nu sunt trupesti, dar puternice ca sa darame intarituri" (2 Cor. 10, 4); "Lupta noastra nu este cu trup si cu sange, ci cu puterile intunericului ce stapanesc in vazduh" (Efes. 6, 12). Crucea este si semn al increderii in puterea lui Dumnezeu de a judeca toate, precum si al nadejdii de intoarcere a celor ce se impotrivesc. Profetia la trimiterea lui Hristos in lume: "Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea pana ce Eu voi pune pe vrajmasii tai asternut picioarelor Tale" (Ps. 109, 1), o arata Sf. Petru implinita in Hristos astfel: "Ocarat fiind nu raspundea cu ocara, suferind nu ameninta, ci se lasa in stirea celui ce judeca cu dreptate" (1 Petru 2, 23). Aceasi nadejde de mantuire o exprima si cuvintele Mantuitorului: "Nu smulgeti neghina din grau! Lasati-le sa creasca alaturi pana la seceris!" (Mt. 13, 29-30).

In legatura cu chemarea Mantuitorului la luarea crucii, Sf. Ioan Gura de Aur arata ca sensul acesteia este cel al unei "alegeri". Comentand cuvintele Mantuitorului: "De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze!" (Mc. 8, 34), Sf. Ioan spune: "Vezi cat de usor de suportat isi face Hristos cuvantul Lui! Nu-i impresoara pe ucenicii Sai numai cu necazuri si suferinte, ci da intregii lumi o dogma de obste, spunand: "Daca vrea cineva!", fie femeie, fie barbat, fie conducator, fie supus, sa mearga pe aceasta cale! Cele spuse de Hristos par a cuprinde o singura idee, dar ele cuprind trei: intaia: "sa se lepede de sine"; a doua: "sa-si ia crucea lui"; si a treia: "sa-Mi urmeze Mie"; primele doua sunt unite; a treia este de sine statatoare. Dar sa vedem ce inseamna: a te lepada de tine. Mai intai, insa, sa vedem ce inseamna a te lepada de altul, si atunci vom sti ce inseamna a te lepada de tine. Cel care se leapada de altul se instraineaza complet de acela: nu-l ajuta, nu-l sprijina, n-are mila, nu sufera chiar daca-l vede biciuit, legat, intemnitat, chinuit pe cel de care s-a lepadat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Asa de straini vrea Domnul sa fim fata de trupul nostru; sa nu ne fie mila de el de este biciuit, surghiunit, ars sau in alt fel chinuit! Daca ne purtam asa cu el, abia atunci avem mila de el. Caci si parintii au mila de copiii lor numai atunci cand poruncesc dascalilor, carora ii incredinteaza, sa nu aiba mila de ei. Tot asa si Hristos n-a spus numai: "Sa n-ai mila de tine insuti!", ci ceva mai mult: "Sa te lepezi de tine insuti!", adica: "Sa n-ai nimic comun cu tine insuti, ci sa te dai primejdiilor, muncilor; asa suflet sa ai, ca si cum n-ai suferi tu acestea, ci altul!". Si n-a spus: "Sa se tagaduiasca", ci: "Sa se lepede". Iar a te lepada e mai mult decat a te tagadui".

Incercand sa-L opreasca pe Mantuitorul de la Jertfa si primind calificativul de "satana", nu inseamna ca Sf. Petru a fost respins, asa cum nici diavolul la ispitire nu a fost alungat, ci s-a indepartat el singur cand a fost indemnat sa urmeze lui Hristos. Sfantul Petru a urmat, insa, lui Hristos sub crucea, de care cel "Viclean" se indeparteaza. "Cele ale lui Dumnezeu" (Marcu 8,33) sunt aratatae sub cruce, mergand pana la Jetfa. Jertfa este semnul iubirii supreme ale lui Dumnezeu fata de lume. Slujirea in Duhul Sfant este Jertfa a arderii de tot a iubirii. Insa "cele ale oamenilor" (Marcu 8,33), in umplerea lor de sine cauta sa cuprinda lumea toata, chiar cu pierderea sufletului. Directia contrara arata "prapastia" dintre ele. Mantuitorul descrie "cele ale oamenilor" ca o ,"rana" a celor cazuti intre talhari si jefuiti de Dumnezeu (Lc.10,30), "Izvorul Vietii" (Ps.35,9). Chemarea la luarea crucii este "untdelemnul" cu care Mantuitorul unge aceasta "rana" (Lc.10,34), asezandu-i pe cei raniti pe "asinul" ascultarii sale de Dumnezeu. Cei ce nu dau ascultare chemarii sunt mustrati astfel: "Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu" (Lc.16,15). Deci, "plinatatea" nu consta in cuprinderea intregii lumi, odata cu "pierderea sufletului" (Marcu 8,36) ci, dimpotriva pierderea sufletului. Calea "plinatatii" este "Lumina" sub cruce, care are insemnatate cosmica, cum arata Sf. Maxim Marturisitorul. Pe de alta parte, umplerea de sine este ca o "temnita", asa cum arata proorocii: "Iata, mana Domnului nu este prea scurta ca sa nu poata izbavi si urechea lui prea tare ca sa nu auda, ci nelegiuirile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre L-au facut sa-Si ascunda Fata, ca sa nu va auda" (Isaia 59,1-2). Pentru venirea lui Dumnezeu pe pamant prin Hristos profetii spuneau: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine au cazut asupra Mea" (Ps.68,11); "Iata pun o piatra in Sion, piatra de poticnire si piatra de sminteala" (Rom.9,33); "Cel ce va cadea peste piatra aceasta se va zdrobi…" (Mt.21,34), caci in lumina iubirii de vrajmasi, chiar si a celor ce savarseau pacatul impotriva Duhului Sfant (Mt.12,31-32), al cruzimii demonice (Mt.8,31), ea nu cade peste nimenea decat peste cele dedesubt prin Jertfa Sa (Mt.21,44). Inlaturarea acelui "zid" dintre Dumnezeu si oameni era ca o spartura in turnul inalt si intunecos al umplerii de sine, si ca o intoarcere de la Turnul Babel ca dintr-o "tara departata" (Lc.15,13) pentru slava chipului lui Dumnezeu.

Daca ispititorul ademenea mintea ca sa inchida inima omului, astfel "Stapanul bucuriei" (Mt.25,21-23) deschide inima pentru bucuria lepadarii de sine, si pentru a nu ramane "afara desert" (Lc.1,53) in umplerea de sine, din care nimenea nu-l poate izbavi decat Dumnezeu. De aceea, chemarea la luarea crucii prin lepadarea de sine implinea rugaciunea profetica: "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau"(Ps.141,7). Insusi Sf. Pavel prefera luarea crucii in locul rapirii pana la al treilea cer. Pe aceasta cale a pogorarii de la cunostinta la inima, ca de la "pomul cunostintei" la "Pomul Vietii" se vadeste deosebirea dintre stapanirea celui viclean asupra lumii si dintre Imparatia lui Dumnezeu. Pentru a nu ramane in seama mintii proprii (Rom.1,28), si astfel in afara Imparatiei, este nevoie de lepadarea de sine ca dar al Duhului Sfant prin intelepciunea si maturitatea mintii: "Voiesc sa fiti intelepti spre bine si nevinovati la rau, iar Dumnezeul pacii va zdrobi curand pe satana sub picioarele voastre" (Rom.16,19-20). Ispita umplerii de sine prin neascultare a fost insinuarea "eliberarii" de la mana atottiitoare a lui Dumnezeu care era de fapt o smulgere de la "Izvorul Vieti" (Ps.35,9). Purtarea de grija a lui Dumnezeu I-a scos pe oameni din paradis care nu le mai slujea decat spre umplere de sine. Simbolul acestei inclinari spre rau a fost ridicarea Turnului Babel tocmai pe locul paradisului calauzitor prin ascultare la Botezul cu Duhul Sfant. In Hristos Dumnezeu a aratat calea lepadarii de sine pe care trebuiau sa o caute oamenii dupa intoarcerea de la Turnul Babel ca pe o cale a chipului lui Dumnezeu din ei si "invierea cu duhul" (1Petru 4,6).

Lepadarea de sine ducea nemijlocit la luarea crucii, deoarece orice aratare a adancului inimii starneste opozitia celor de la suprafata si desertaciunea vietii, "mostenite de la parinti" (1Petru 1,12). Sf. Ioan spune ca tocmai de aceea iubim pe Dumnezeu prin Hristos, deoarece prin El si nu prin Lege am avut privilegiul cunoasterii lui Dumnezeu. Tot El spune ca, atunci cand se subliniaza rastignirea omului celui vechi crucea este ca o purificare; nu mai putem primi al doilea botez, asa cum Hristos nu mai poate fi rastignit a doua oara. Crucea nu mai este motiv de doliu si de posturi, ci de veselie si bucurie: "Oare nu crucea a distrus pacatul si a curatat tot pamantul reparand adversitatea veche; a deschis portile cerului; a asezat iubirea in locul urii; a readus pe om in cer; a facut ca firea umana sa stea de-a dreapta tronului ceresc; si a umplut pe fiii lui Adam de nenumarate binefaceri? Deci nu este un motiv de lacrimi si tristete, ci de cele mai alese bucurii, cum spune Pavel: "Mie sa nu-Mi fie a Ma lauda decat in crucea Domnului" (Gal.6,14). Daca crucea e o chemare la bucurie si lauda nu putem spune ca e motiv de jale, caci suspinul este nu pentru cruce ci pentru pacatele noastre. Iata pentru ce postim!. In acelasi fel se exprima Sf. Pavel cu privire la bucuria pascala, cand spune ca: "Hristos a murit din cauza pacatelor noastre, si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25).

In legatura cu "sarpele de arama" Sfantul Ioan se intreaba care e motivul pentru care un animal blestemat este luat ca semn al crucii lui Hristos, pe care il preamarim. Ca si tamaduirea celor vechi prin privirea la "sarpele de arama" (Numeri 21,8-9), tot astfel privirea la Hristos pe cruce insemna biruinta asupra puterilor intunericului, pe care El le scoate "in vazul tuturor" (Col.2,15), deoarece sarpele mortii isi ascundea capul. Pe de alta parte, Hristos sfintea viata Sa: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3) in sensul ca stapanitorul lumii este aruncat afara prin cruce, deoarece prin cruce Hristos ridica pacatul lumii ca "Mielul" lui Dumnezeu (Ioan 1,25). Demonul insoteste pe om pana la apa botezului, spun Sfintii Parinti, dar, neputandu-se lepada de sine el ramane afara unde, insa, trece de la ademenire la prigoane, de la viclenia sarpelui la sinceritatea lupului in rautate. Daca "lupul" poate ajunge "sa pasca cu mielul" (Isaia 11,6), ca neghina care nu se smulge din grau, astfel sarpele niciodata din cauza vicleniei (Ioan 17,15; cf. er.9,6). Dar prigoana sarpelui ramas afara este intampinata de cruce, asa cum si la Botezul Domnului crestinii aseaza cruci la usi si la ferestrele caselor. Dumnezeu a blestemat pe sarpe a carui samanta a intunericului umplerii de sine, avea sa faca pe multi sa se impotriveasca Luminii lui Hristos si chemarii Sale la lepadare de sine si luarea crucii, deoarece vor sluji idolilor deserti dispretuind harul lui Dumnezeu (Iona 2,9): "Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede" (Lc.16,31); "Niciunul din ceio chemati nu vor gusta din cina Mea" (Lc.14,24). Dumnezeu a blestemat, apoi, creatia ca lucrul Atotputerniciei Sale, El singur fiind Creator, deoarece stapanirea omului peste cele create, asa cum i-au fost daruite pentru sfintirea Numelui Sau, ar fi insemnat calea pierzarii. Dar, slava cuvantului ca izvor de viata vesnic, era puterea de a-l tine pe om in sanul Sau vesnic si tocmai pentru aceasta slava l-a pregatit pe on prin indepartarea paradisului din creatia celor vazute.

3. Sensul eshatologic al Crucii in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur

Mantuitorul i-a chemat pe ucenici la luarea crucii pentru ca sa devina si ei asemenea Lui pe calea pe care El mergea inaintea lor. El Insusi arata ca in urmarea Sa crucea putea insemna si o "rusinare" de El: "De se va rusina cineva de Mine si de Cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de acela, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu Sfintii Ingeri" (Mc.8,38); "Atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale" (Mt.16,27). Pentru ascultatorii Sai aceste cuvinte erau o aluzie indirecta la Iuda, unul dintre ucenici care, neiubind pe Hristos, nume cu care Mantuitorul mergea inaintea lor, nu putea tine cuvintele Sale, prin care ii indruma dupa Numele Sau de Iisus (Ioan 14,23). Sublinierea ca "va rasplati fiecaruia dupa faptele sale", inseamna ca fara cruce omul se poate risipi in directii gresite luptand pe fronturi false pentru a obtine lucruri desarte, neziditoare. Sfantul Ioan spunea in acest sens: "Nu te ingriji de lucruri straine! Ingrijeste-te de tine si de cele ale tale" deoarece prin cuvintele Sale Mantuitorul a cautat nu numai sa aminteasca de pedepsele celor pacatosi, ci si de premii si cununi pentru fapte bune. Sfantul Ioan lauda si admira pe monahi, pentru ca ei se dedica acestor premii. Caci dupa cum pacatele indeparteaza de Dumnezeu, tot astfel faptele bune apropie de El. Comentand citatul din Isaia: "Imparte painea Ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarac, pe cel gol imbraca-l si nu trece cu vederea pe cel de un neam cu Tine. Atunci lumina Ta va rasari ca zorile si tamaduirea Ta se va grabi. Dreptatea va merge inaintea Ta, iar in urma Ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi. La strigatul tau El va zice: Iata-Ma! (Isaia 58,7-9), Sfantul Ioan spune: "Ce este greu in cele spuse? Dumnezeu nu ti-a spus: treci muntii, strabate oceanele, sapa atatea hectare de pamant, stai nemancat, imbraca-te in sac, caci Lumina este nu cea de pe pamant, ci una cu mult mai buna pe care o au ingerii in cer, arhanghelii, heruvimii, serafimii, tronurile, domniile, incepatoriile, stapaniile, cu un cuvant, toata oastea cerului. Daca vei fi invrednicit de acea Lumina, vei vedea toate acestea".

Roadele Luminii nu pot fi aduse fara cruce, in sensul cuvintelor Mantuitorului ca numai ,,Cei ce pastreaza Cuvantul in inima lor curata si buna, aduc roada prin rabdare" (Lc.8,15). De aceea dupa invatatura despre cruce (Mc.8,34-38), Mantuitoruil arata si harul chemarii Sale si anume "Lumina" Taborului. Cei ce au fost partasi la "Lumina lina a Sfintei Slave" (Mc.9,1) au putut intelege profunzimea invataturii Mantuitorului de la inceputul lucrarii Sale: "Daca pe iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu o imbraca asa, cu cat mai mult pe voi putin credinciosilor" (Mt.6,30). In legatura cu acest eveniment Sfantul Ioan spune: "Vrand sa-i incredinteze pe ucenici si cu vazul si sa le arate cum este slava cu care are sa vina, le-o arata si le-o descopera aici pe pamant, pentru ca ucenicii sa nu se intristeze nici de moartea lor, nici de cea a Stapanului lor, caci Schimbarea la Fata a avut loc pentru a le arata slava crucii. Sf. Ioan mai spune ca "dupa ce i-a infricosat pe ucenici, Hristos ii mangaie cu bunatatile Lui", caci ucenicii Mantuitorului au avut parte de acest adevar la evenimentul Schimbarii la Fata. Sf. Petru se refera la acest eveniment si ca la un argument in propovaduirea lui Hristos, atunci cand spunea: "Am vazut slava Lui cu ochii nostri" (2 Petru 1, 16). Acest lucru insemna puterea luarii crucii in urmarea lui Hristos: "De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu se odihneste peste voi" (1 Petru 4, 14).

Acest eveniment arata un sens profund al crucii, si anume chemarea la iubirea de vrajmasi. Aratarea langa Hristos a lui Moise si Ilie pe Tabor, vorbind cu El nu despre dusmani, ci despre Jertfa de la Ierusalim, inseamna ca Mantuitorul voia ca ucenicii sa se ridice nu numai la inaltimea lor, ci sa-i intreaca pe aceia prin faptele si luptele lor, caci opozitia in lume dupa aratarea si marturisirea "Luminii" este urmata de luarea crucii ca o chemarea la iubirea de vrajmasi. Si alta data Mantuitorul i-a invatat sa nu se razbune cand cereau sa se pogoare foc din cer (Lc.9,55), deoarece harul lor este mai mare decat a lui Ilie. Sf. Ioan arata ca porunca iubirii de dusmani atinge cea mai inalta culme a virtutii, cand Mantuitorul spune: "Ca sa fiti asemenea Tatalui vostru din ceruri" (Mt.5,45): "Ai vazut cu cine se aseamana, dupa puterile omenesti, cel care nu numai ca nu se razbuna pe dusamni, dar chiar se straduieste sa se roage pentru ei? Sa nu ne lipsim, dar, din pricina trandaviei noastre, de niste daruri ca acestea si niste rasplati care depasesc orice cuvant, ci in tot chipul sa cautam sa savarsim virtutea aceasta, silind si invatand cugetul nostru sa se plece poruncii lui Dumnezeu. De aceea, si au am facut acum acest indemn, am vorbit de pilda aceasta, am aratat cat de mare este aceasta virtute si cat castig avem de pe urma ei, tocmai pentru ca atat cat mai este inca vreme, fiecare din noi sa-si dea toata silint, daca are vreun dusman sa se impace cu el aratandu-i multa dragoste. Sa nu-mi spui ca l-ai rugat odata si de doua ori si n-a vrut sa se impace. Daca vom fdace lucrul acesta din toata inima astfel nu vom inceta pana nu-l vom birui cu staruinta noastra mare pana nu-l vom atrage si pana ce nu-l vom face sa lase ura ce ne-o poarta. Crezi ca-i faci cu asta aceluia vreun bine? Nu! Noua ne facm bine! Cu fapta aceasta atragem bunavoijnta lui Dumnezeu asupra noastra, dobandim mai dinainte iertarea de pacate si multa indraznire inaintea lui Dumnezeu. Daca ne vom impaca cu dusmanii nostri vom putea sa ne apropiem cu constiinta curata de acesta sfanta infricosatoare masp si sa rostim cu indraznire cuvintele cuprinse in rugaciunea ce o spunem cand ne ampaertasim. Ce-i botezati stiu ce vreau sa spun. De aceea las constiintei fioecaruia indatorirea de a sti cium am primit porunca aceasta, pwentru ca in acel timp infricosator sa putem rosti cu indraznire cuvintele acelea. Dar, daca ne vom trandavi si vom face fapte potrivnice cuvintelor rugaciunii, de cata osanda nu vom fi vrednici ca indraznim sa rostim la intamplare si de mantuiala cuvintele de rugaciune?... Vindecarea sufletelor noastre, leacul ranilor noastre, calea cea mai buna pentru a bine placea lui Dumnezeu, semnul cel mai mare a unui suflet iubitor de Dumnezeu este sa faci totul de dragul legii stapanului, sa nu te lasi tarat de slabiciunea gandurilor, ci sa fii mai presus de patimi, gandindu-te la binefercerile pe care in fiecare zi le face Dumnezeu cu noi... Cred, desi ca nu stiu ce greu si anevoios este sa te duci la dusmanul tau, sa-i stai in fata si sa-i vorbesti? Dar daca te gandesti la vrednicia acestei porunci, la maretia rasplatirii, daca te gandesti ca tie iti faci bine nu dusmanului, atunci toate iti vor parea lesne si usor de implinit".

Dumnezeu a dat o lectie zguduitoare in Legea Veche, cand poporul a vrut sa foloseasca pentru victorii impotriva dusmanilor Numele Sau (1Regi 4,3-5), aratand, insa, ca poate birui pe dusmani fara nici o oaste (1Regi 5,1-12;6,1-12). Chemarea lui Dumnezeu in Hristos este nu numai la iubirea de dusmani, ci si la rugaciune pentru ei, ceea are ca rasplata asemanarea cu Dumnezeu ca fii asa cum se arata in psalmi "Domnul este ajutorul meu si eu voi primi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps.117,7). In acest sens Sfantul Ioan scrie: "Cand sunt loviti de bolnavii de nervi medicilor le este mai multa mila de acestia si se pregatesc sa-i ingrijeasca, deoarece stiu ca insultele acelora sunt urmari ale bolii lor cumplite. Noi trebuie sa venim cu dialog in intampinarea lor pentru ca este mai bine sa fii ocarat pentru Dumnezeu, decat cinstit de toti imparatii.

Lumina lina a sfintei slave nu mai putea fi vazuta de oameni in starea primordiala fara sa moara. Taborul a fost rodul lucrarii Mantuitorului pana cand a putut spune: "Sunt unii din cei de fata care nu vor muri cand vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere" (Mc.9,1), iar prin Jertfa Sa, Imparatia lui Dumnezeu avea sa fie nu doar o "ingreuere de somn" ca pe Tabor la vederea Imparatiei in fata ochilor, ci ca o "trezire", inviere cu duhul prin descoperirea ei in inimile lor, asa cum aratase Mantuitorul: "Imparatia lui Dumnezeu este in inlauntrul vostru" (Lc.17,21). Invierea Mantuitorului prin care "adevarul vine din pamant" (Ps.84,12) a insemnat sfintirea vietii Sale drept "Cale" (Ioan 14,6) si "deslegare din legaturi" (Ioan 8,32), dar mai ales puterea de a se indrepta spre Dumnezeu (Ioan 1,12). Luarea crucii a insemnat, apoi un dar al Duhului Sfant ca si in Hristos. Insasi porunca "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8) presupunea luarea crucii ca "desavarsire la lucrarea slujirii" (Ef.4,12), deoarece Apostolii erau acum fii ai lui Dumnezeu Celui desavarsit (Mt.5,45-48) si numai astfel, puteau sa nu transforme "darul" in drepturi omenesti: "Cine nu aduna cu Mine risipeste" (Mt.12,30). De aceea, chemarea la luarea crucii atunci cand ucenicii nu cunosteau inca Lumina de sub ea, dar carora prin evenimentul Taborului li se face aceasta dovada, este asemanarea lor cu Hristos inainte de Jertfa, dar plin de Duhul Sfant, si astfel, ucenicii ca Apostoli sunt martori vii ai lui Hristos in Duhul Sfant: hristofori si pnevmatofori, singurii care au putut deveni "martori" si prin forma scrisa a Revelatiei vii in Sfintele Scripturi.

Referindu-se la Lumina dumnezeiasca a Sfintilor Apostoli prin cruce, Sfantul Ioan are cuvinte inflacarate cu privire la insemnatatea crucii, indeosebi in interpretarea locurilor pauline din 1Corinteni (1,17-2,1-5) si Galateni (6,14-17). Lumina este inteleasa aici ca "intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa" (1Cor.2,7), necunoscuta lumii, pentru care "crucea este o nebunie" (1Cor.1,18), asa cum "mierea" pare amara celor "bolnavi" spune Sf. Ioan. Sfantul Apostol Pavel marturisea ca a lasat la o parte tot ceea ce putea insemna o "piedica in calea Evangheliei" (1Cor.9,12), ceea ce ar fi insemnat si o "zadarnicire a crucii lui Hristos" (1Cor.1,17).

Aratarea crucii lui Hristos va fi semnul premergator venirii Sale celei de-a doua, cand crucea va straluci mai mult decat soarele care se va intuneca, caci Hristos n-a lasat crucea pe pamant, ci a luat-o cu El si in cer, deoarece era semnul iubirii Sale nemarginite: "Cu dor am dorit sa mananc acest pasti cu voi" (Lc.22,15), aratand cat de recunoscator este Tatalui pentru trimiterea sa in lume prin nastere dupa trup din Sfanta Fecioara Maria, si prin botezarea cu Duh Sfant prin Sf. Ioan Botezatorul, adica prin cei care au fost randuiti de catre Tatal Sau "sa stea de-a dreapta si de-a stanga Sa" (Mt.20,23). Prin crucea prin care o luase in cer, Mantuitorul l-a mustrat pe Saul pe drumul Damascului: "Saule, de ce ma prigonesti?" (F.Ap.9,4), eveniment dupa care Sf. Pavel avea sa scrie: "Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar" (2Cor.13,8).

Insa si la intaia Lui venire crucea a insemnat o judecata asupra lumii prin prezenta Luminii ca separare fata de intuneric ca dintre viata si moarte, si anume prin osandirea ei de sine insasi omorand pe Hristos, Caruia Tatal: "I-a dat putere sa faca judecata, pentru ca este Fiul Omului" (Ioan 5,27); "Judecata aceasta este, ca Lumina a venit in lume, iar oamnenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina, caci faptele lor erau rele. Caci oricine face rele uraste Lumina" ( Ioan 3,19-20). Daca jertfa era inevitabila, astfel, a nu se jertfi putea insemna pentru Mantuitorul: "Bobul de grau de nu va muri ramane singur" (Ioan 12,24). Crucea si Jertfa au insemnat deschiderea adancului marii pentru mantuirea prin trecerea ca pe uscat si iesirea la pustie. Semnificatiile profunde ale crucii reies din imnul Bisericii primare: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant". Pomenirea "Tatalui" este insotita de insemnarea la frunte ca "ungerea pragului de sus cu sangele mielului" (Iesire 12,7); pomenirea "Fiului" cu insemnarea la piept arata deschiderea adancului spre "scapare", izbavire prin Hristos, dupa Numele Sau de Iisus, simbolizat ca "Toiag"; iar pomenirea "Duhului Sfant" e insotita de insemnarea la umeri ca iesire la "pustie", fata de care "lumea este rastignita" (Gal.6,14), asa cum poporului se cerea sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga, pentru a nu pierde "adancul" prin care s-a izbavit, ceea ce in Hristos avea sa insemne: "armele cele de-a dreapta si cele de-a stanga" (2Cor.6,7).

Daca in vremea Sfintilor Apostoli era lasat orice la o parte din cele ce puteau fi o "piedica in calea Evangheliei" (1Cor.9,12) sau "zadarnicire a crucii lui Hristos" (1Cor.1,17) si se cauta, dimpotriva, "plinirea celor de lipsa ale crucii lui Hristos"(...) astfel, dupa "greul zilei" (Mt.20,12) din istoria primelor trei veacuri ale Bisericii, si anume in vremea libertatii de la inceputul secolului IV, avea sa se manifeste acea "arsita" (Mt.20,12), datorita schimbarii ponderii crucii si Evangheliei in favoarea intelepciunii omenesti din cauza ereziilor din sanul Bisericii. Era ca si cum crucea si Evanghelia ar fi fost folosite impotriva lumii, asa cum incercase Israel sa foloseasca impotriva dusmanilor "Cortul Sfant" pe campul de lupta. De aceea, in consensul marturisirii Sinoadelor Ecumenice si al intregii literaturi patristice dinainte si din vremea sa, Sfantul Ioan Gura de Aur are o chemare staruitoare la cinstirea Sfintei Cruci:

"Nimeni sa nu se rusineze de cruce, simbolul sfant al mantuirii noastre, capul bunatatilor, pentru care traim si pentru care suntem! Ca pe o cununa asa sa purtam crucea lui Hristos! Prin cruce se savarsesc toate cele ale noastre. Daca trebuie sa te nasti din nou, crucea este alaturi! Daca trebuie sa te hranesti cu hrana aceea tainica, daca trebuie sa te hirotonesti, daca trebuie sa faci orice, pretutindeni este alaturi de noi crucea, semnul biruintei! De aceea o scriem cu multa ravna si pe case, si pe ziduri, si pe ferestre, si pe frunte, si in cugetul nostru. Crucea este semnul mantuirii, al libertatii noastre obstesti, al blandetii Stapanului nostru, ca "s-a adus ca o oaie spre junghiere". Cand iti faci semnul crucii, gandeste-te atunci la tot ce s-a petrecut pe cruce si stinge mania si toate celelalte patimi. Cand iti faci semnul crucii umple-ti fruntea cu multa indraznire, fa-ti sufletul liber. Stii, doar, care sunt cele ce iti dau libertatea! Pentru aceasta si Pavel, referindu-se la asta, adica la libertatea ce nu se cuvine noua, amintind de cruce si de sangele stapanului asa ne-a indemnat: "Ati fost rascumparati cu pret! Nuva faceti robii oamenilor." "Gandeste-te, ne spune Pavel, la pretul dat de Domnul pentru tine si nu fi rob nici unui om!. Pavel numeste crucea pret. Nici nu trebuie sa o facem asa de mantuiala cu degetele, ci mai intai sa o facem cu inima cu multa credinta. Daca-ti faci asa cruce pe fata, nu va putea sta alaturi de tine nici unul dintre demonii cei necurati, ca vede sabia care i-a dat lovitura, vede sabia cu care a fost lovit de moarte. Daca noi ne cutremuram cand vedem locurile in care sunt executati condamnatii la moarte, gandeste-te ce trebuie sa sufere diavolul cand vede arma prin care Hristos i-a doborat toata puterea lui si a taiat capul balaurului. Sa nu te rusinezi, dar, de un atat de mare bine, ca sa nu se rusineze Hristos de tine cand va veni cu slava Lui, cand inaintea Lui se va vedea crucea stralucind mai mult decat razele soarelui. Si va veni atunci crucea slobozinhd glas cu chipul ei, vorbind intregii lumi pentru Stapan, aratand ca n-a lasat nimic din ceea ce trebuia facut pentru mantuirea oamenilor. Si pe timpul inaintasilor nostri si acum, semnul acesta, crucea, a deschis usile cele incuiate; a facut fara de putere otravurile; a luat puterea cucutei; a vindecat muscaturile cele veninoase ale fiarelor; daca a deschis portile iadului; a dat la o parte boltile cerului; a redeschis intrarea in rai si a taiat puterea diavolului, ce e de mirare ca are putere asupra otravurilor, asupra fiarelor salbatice, asupra celorlalte de acest fel.

Intipareste-ti crucea in minte;imbratiseaz-o ca pe semnul mantuirii, sufletelor noastre! Crucea a mantuit lumea, a intors lumea la Dumnezeu, a alungat ratacirea, a adus din nou pe lume adevarul, a prefacut pamantul in cer si a facut pe oameni ingeri. Din pricina crucii demonii nu mai sunt infricosatori, ci usor de dispretuit. Nici moartea nu mai este moarte, ci somn. Din pricina crucii toate puterile care ne purtau razboi au fost aruncate la pamant si calcate in picioare. Daca cineva te va intreba: "Te inchini Celui rastignit?", raspunde-i cu glas plin de bucurie si fata vesela: "Da, ma inchin si nu voi inceta vreodata a ma inchina! Daca rade de tine, plange-l, pentru ca e fara minte! Multumeste Stapanului ca ne-a dat niste bunatati ca acestea pe care nimeni nu poate sa le cunoasca fara descoperire de sus. Acela rade pentru ca "omul trupesc nu primeste pe cele ale Domnului". Asa fac si copiii cand vad ceva mare si minunat; de i-ai vorbi unui copil de taine, va rade. Paganii se aseamana cu acesti copii; dar, mai bine spus, sunt chiar mai mult decat copiii; de aceea sunt si mai ticalosi; ca nu fac si nu gandesc in frageda varsta ceea ce fac si gandesc copiii, ci in puterea varstei; de aceea nici nu merita iertare. Noi insa cu voce mare strigand tare si puternic, sa inaltam glasul si sa spunem si cand sunt de fata toti paganii cu mai multa indraznire: "Lauda noastra este crucea; ea este capul tuturor bunatatilor, ea este indraznirea si toata biruinta noastra! As dori sa pot spune cu Pavel: "Prin cruce lumea este rastignita pentru lume"; dar nu pot, ca sunt stapanit de fel de fel de patimi! De aceea, va indemn si pe voi, si inainte de voi pe mine, sa fim rastigniti pentru lume, sa nu avem nimic comun cu pamantul, ci sa dorim patria cea de sus, slava si bunatatile de acolo. Suntem ostasi ai Imparatului ceresc si ne-am imbracat cu armele cele duhovnicesti! Pentru ce traim ca niste oameni care-si duc viata prin crasme, ca niste oameni fara capatai; dar, mai bine de spus, pentru ce ducem viata de viermi? Acolo unde-i Imparatul, acolo trebuie sa fie ostasul lui. Si am ajuns ostasi, nu din cei care stau departe de Imparat, ci din cei care stau in apropierea Lui. Imparatul de pe pamant nu poate suferi ca toti ostasii sa fie in palatele imparatesti, nici alaturi de el; Imparatul cerurilor, insa, vrea ca toti ostasii Lui sa fie aproape de tronul cel imparatesc. Si Pavel era pe pamant, dar era acolo unde sunt serafimii, unde sunt heruvimii; era mai aproape de Hristos decat ostasii din garda imparatului pamantesc. Acestia isi mai plimba ochii de colo-colo, pe Pavel insa nu-l impresiona, nimic nu-l atragea, ci toata gandirea ii era indreptata spre Imparat. Deci, daca vorbim, ne este cu putinta asta si noua. Daca Imparatul nostru Hristos ar fi departat de noi prin spatiu, ai avea dreptate sa te intrebi cum poti fi langa El; dar cum El e de fata in orice loc, atunci este alaturi de orice om care Il doreste, de orice om cu viata curata. De aceea si profetul spune: "Nu ma voi teme de rele, ca Tu cu mine esti! Si Insusi Dumnezeu spune: "Dumnezeu de aproape sunt Eu, si nu Dumnezeu de departe". Dupa cum pacatele ne departeaza de El, tot asa faptele bune ne apropie de El... Dumnezeu sta totdeauna si asteapta doar-doar Il va chema una din slugile Sale; si niciodata nu-si intoarce urechea, daca Il cheama cum trebuie".

CONCLUZII

Ca si marturisirea credintei, crucea este un dar al Duhului Sfant pentru pretuirea Jertfei Mantuitorului la adevarata ei putere de rascumparare, singura cale de cunoastere a lui Dumnezeu si sfintire a Cuvantului Sau ca adevar care scoate din legaturi. Crucea este temelia propovaduirii prin care se da in dar ce s-a primit in dar, atat pentru a nu preface darul in drepturi omenesti, cat si pentru a nu-l risipi in preocupari desarte prin provocari din lume (Ef.4,14), ceea ce ar echivala cu ascunderea talantului in pamant pe de o parte si cu stricarea Cuvantului lui Dumnezeu pe de alta parte asa cum se intampla cu smochinul neroditor al sinagogii. Lemnul crucii a inflorit in Biserica spre putere si spre intarire. Dupa Cincizecimea ca dar al Duhului Sfant de intemeiere a Bisericii, luarea crucii ii facea pe ucenici asemenea lui cu Hristos atunci cand ii indemna la lepadarea de sine. Ceea ce traia Hristos in Duhul Sfant ca Lumina sub cruce este acum o realitate pentru intreaga Biserica. Din consideratiile teologice ale Sfantului Ioan Gura de Aur cu privire la sensul Sfintei Cruci, reiese ca pe cat este de insemnata crucea pentru deschiderea adancului dumnezeiesc asa cum a fost la iesirea din Egipt tot pe atat de importanta este crucea si pentru pastrarea acestui adanc baptismal al asemanarii cu Hristos.

In Biserica era nevoie pentru urmarea lui Hristos de indrumarea teologica a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca medievalii spuneau: "Cognoscere Christus, beneficia eius cognoscere est", iar Sf. Serafim de Sarov indemna la cautarea pacii sufletului ca oaza de orientare pentru multa lume, astfel Sf. Ioan Hrisostom, cu un orizont apostolic nemicsorat, a dat exemplu si a chemat la luarea crucii ca putere de pastrare a luminii lui Hristos. Sf. Ioan a fost luat drept calauza si a invatamantului teologic, fiind numarat intre cei trei mari dascali ai lumii si ierarhi. Teologia sa referitoare la cruce este de aceea, o profunda chemare la evitarea in invatamantul teologic al lucrurilor care duc la suprafata prin sistemul teza-amntiteza odata cu pierderea adancului baptismal. Intrebat odata ce a inteles intr-o discutie la televizor intre teologi, un credincios a raspuns hotarat: "N-am inteles nimic! dar mi-am dat seama ca e ceva intre ei". Poate ca in acelasi fel fecioarele neintelepte din parabola nu vor putea gasi untdelemn la negutatori: fie ca unii au ascuns talantul si nu vor putea primi haina de nunta a stapanului bucuriei; fie ca au dat conform poruncii darul in dar, insa fara cruce risipind, astfel, averea stapanului. Daca cei ce au inima curata si buna nu pot aduce roade decat prin rabdare, astfel, slujitorii talantilor nu-i vor putea inmulti decat ca slugi bune si fidele puse peste putinul smereniei lui Hristos si crucii Sale.

Sf. Ioan sta marturie pentru faptul ca teologia nu trebuie sa raspunda la provocarile intelepciunii omenesti cu riscul ignorarii crucii si a prefacerii darului in drepturi, o situatie asemanatoare cu aducerea cortului sfant pe campul de lupta pentru victorii omenesti in locul chemarii Numeului lui Dumnezeu pentru izbavire si pentru puterea iubirii de vrajmasi. Ca fenomen istorico-bisericesc provocat de erezii in Rasarit trecerea de la marturisirea credintei pentru botez la marturisirea credintei adevarate a Sinoadelor Ecumenice a dus la o incetinire a avantului misionar in propovaduire, dar a garantat calitatea credintei, astfel in aceeasi perioada in Apus s-a pastrat avantul misionar prin marturisirea credintei baptismale, dar s-a ignorat importanta crucii pentru a da in dar ce s-a primit in dar. Teologia Sfantului Ioan Hrisostom este de aceea, o chemare de prim rang in vremea noastra la zidirea Bisericii prin credinta apostolica. Avantul sau misionar in propovaduire nu a scazut cu nimic, insa i-a scurtat viata. Cat de impacata era constiinta lui ca a biruit ispita provocarilor prin teza si antiteza si a pastrat lumina sub cruce in slujirea talantului, reiese din cuvintele sale inainte de a-si da duhul: "Slava lui Dumnezeu pentru toate". Intre Sfintii Trei Ierarhi care au aprofundat Jertfa liturgica in chip apostolic si care au indrumat in mod deosebit preotia prin tratatele lor, precum si mari talcuitori ai Sfintelor Scripturi, Sfantul Ioan Gura de Aur este cinstit in Biserica si ca martir, care a plinit prin marturisirea Luminii si luarea crucii in urmarea lui Hristos "cele de lipsa ale crucii lui Hristos".

In Biserica Ortodoxa Romana operele Sfantului Ioan Hrisostom au fost traduse cu prioritate si cel mai mult, el fiind considerat un "parinte" al spiritualitatii ortodoxe romane, aproape la acelasi nivel cu Evanghelia.

Diacon prof. dr. Ioan Caraza

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11103

Voteaza:

Sensul Sfintei Cruci in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE