Predica la Duminica Sfantului Apostol Toma

Predica la Duminica Sfantului Apostol Toma Mareste imaginea.

„A răspuns Toma şi a zis: Domnul meu şi Dumnezeul Meu!” (Ioan 20, 28).

Iubiţi credincioşi,

Credem că momentul cel mai impresionant al Evangheliei de astăzi este acela în care Toma, întâlnindu-L pe Mântuitorul înviat din morţi, a strigat gâtuit de emoţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. În acest strigăt se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede şi el pe Învăţătorul, aşa cum Îl văzuseră cu opt zile înainte ceilalţi ucenici şi mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le spusese în mai multe rânduri că, deşi va fi omorât, va învia după trei zile.



Aşadar, în exclamaţia „Domnul meu şi Dumnezeul meu” vedem o bucurie smerită. Bucurie, datorită reîntâlnirii Celui Care l-a învăţat sensurile cele mai înalte ale vieţii; smerită, ca recunoaştere, cu capul plecat, a îndoielii căreia s-a lăsat pradă.

Iubiţi credincioşi,

„Cazul” Apostolului Toma ne reţine atenţia în special pentru faptul că simţim o vie asemănare între îndoiala lui şi îndoielile noastre, între frământările lui şi frământările noastre. Chiar dacă fizic ne despart aproape douăzeci de veacuri, simţim că Toma se identifică cu noi, acum şi aici. Căci cine dintre noi ar putea să afirme că nu s-a îndoit sau nu se îndoieşte în problemele de credinţă? Nu suntem noi nişte căutători în permanenţă ai adevărului? Nu tânjim noi după dobândirea certitudinii în înviere? Căci Toma această certitudine voia s-o aibă.

Recunoscându-ne propriile îndoieli, îl vom înţelege mai bine şi ne vom da seama că, după ce ucenicise trei ani lângă un Învăţător fascinant prin vorbe şi fapte, însoţite chiar de învieri din morţi, în ziua în care L-a văzut murind, ceva s-a prăbuşit în sufletul său.

Nu sunt excluse chiar clipe de deznădejde, în care va fi rostit, poate, pentru sine: mai bine aş fi rămas un pescar liniştit în Galileea mea natală. De aceea, la vestea năpraznică dată de confraţi: „L-am văzut pe Domnul!”, Toma va avea o reacţie cu totul omenească, rostind în sinea sa: „Nu se poate! Nu-mi vine să cred! Este prea mare şi îmbucurătoare vestea!”, apoi cu glas tare: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor” şi celelalte.

Nu facem şi noi aşa, iubiţi credincioşi, în împrejurări similare? Când cineva ne aduce o veste mare, de bucurie sau de întristare, nu exclamăm noi, până să ne dumirim: „Nu se poate! Nu-i adevărat! Nu pot să cred!”. Apoi, în faţa evidenţelor, dacă vestea este de bucurie îl îmbrăţişăm pe aducător, bâlbâind mulţumiri, amestecate uneori cu lacrimi de fericire; sau, dacă vestea este tristă, şoptim resemnaţi: „Aşa a fost să fie, aşa a vrut Domnul. Iartă-mă că nu pot să cred ce s-a întâmplat”.

Astfel, amintindu-ne de propriile noastre experienţe, înţelegem mai bine exclamaţia emoţionantă a lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Iubiţi credincioşi,

Încercând, aşadar, să ne regăsim în atmosfera simţămintelor lui Toma, credem că una din temele propuse nouă spre meditaţie de Evanghelia de azi este dorinţa omului de a dobândi certitudinea învierii. Sau, mai pe scurt, căutarea nemuririi.

Omul a fost dintru început un căutător. Chiar şi în Rai. Curiozitatea Evei, împărtăşită şi de Adam, nu este oare o expresie a căutării? Dintre scrierile vechi, un exemplu relevant al căutării (şi nu de orice fel, ci căutarea nemuririi), îl reprezintă Epopeea lui Ghilgameş, plasată în jurul anului 3000 î. Hr. Ghilgameş, eroul acestei vechi scrieri sumeriene, porneşte în căutarea nemuririi în clipa în care-i moare cel mai bun prieten, Enkidu. Spectrul şi spaima morţii îl alarmează: „Voi ajunge şi eu pulbere precum Enkidu?”. Şi pleacă hotărât în căutarea nemuririi pentru a-şi readuce prietenul la viaţă, dar şi pentru ca el însuşi să nu cadă cândva pradă ţărânei.

Aceeaşi spaimă, pe alt plan desigur, va fi încercat şi Toma: dacă Iisus, Învăţătorul, atât de puternic, Care - între altele - nu cu mult timp în urmă l-a înviat pe Lazăr, moare neajutorat pe o cruce banală, e pus în groapă, iar peste gura gropii e aşezată o piatră „foarte mare”, ce se va întâmpla cu mine, cel atât de slab?

Frica morţii conjugată cu năzuinţa spre nemurire va fi imbold de căutări neîntrerupte, în toate timpurile.

Literatura universală cunoaşte în acest sens opere de largă circulaţie, precum „Creanga de Aur” (a lui James Frazer) şi „Faust”, celebra lucrare a lui Goethe. În prima, autorul, după îndelungi cercetări şi comparaţii ale feluritelor mituri, identifică „creanga de aur” cu vâscul, ca simbol al nemuririi, prin însuşirea lui de a fi verde, în timp ce copacul pe care creşte nu mai are frunze. Ei bine, această plantă intra în recuzita unui ritual în timpul alegerii noului rege, tânăr şi puternic, garant al continuităţii, cu alte cuvinte al nemuririi. Iar Faust, în dorinţa lui de a-şi prelungi viaţa şi fericirea, face pact chiar cu diavolul, în persoana lui Mefisto.

Vedem aici tot o fugă de moarte a omului, implicit dorinţă de nemurire. Spiritualitatea românească nu-i lipsită de exemple similare. Credem că cel mai elocvent este balada Mioriţa, în care ciobanul sacrificat îl reprezintă pe Hristos cel omorât, dar înviat a treia zi.

Părintele Stăniloae, vorbindu-le unor studenţi, face această scurtă tâlcuire: „Mioriţa reprezintă pe Hristos şi sufletul omenesc; Hristos care are milă de sufletul omenesc. Cei trei ciobani: cel cu oi mai multe este Hristos; iar ceilalţi doi: Pilat şi evreii. Şi El are ca mireasă sufletul omenesc” (Filocalia, foaie editată de ASCOR Cluj, Octombrie, 1995, p. 1).
În acelaşi sens al dorului după nemurire se înscrie şi lucrarea, de excepţională valoare, „Nostalgia Paradisului”, a lui Nichifor Crainic. Însăşi etimologia cuvântului „nostalgie”, după autor, este o expresie a căutării raiului pierdut: în limba greacă „nostos” înseamnă întoarcere, iar „algos”, durere.

Şi autorul explică apoi: „Nostalgia este, astfel, durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară.”. Nu putem încheia şirul exemplificărilor fără să amintim de Petre Ţuţea, cel care, după Revoluţia din ’89, prin mărturisirile lui, ca ale unui veritabil apostol al neamului românesc, credem că a îndreptat mulţi paşi spre sfintele biserici.

Interviurile şi cărţile, mai ales cele autobiografice, descoperă în persoana lui un căutător redutabil. Vom da, însă, un exemplu inedit. Am fost martor ocular la următoarea scenă: Petre Ţuţea se găsea pe un pat al Spitalului Christiana, bolnav, cu puţin timp înainte de a trece în veşnicie. Am intrat în salon cu un grup de studenţi de la Teologie, spre a-l vedea. „Domnule Ţuţea, sunt aici cu câţiva teologi tineri care ar dori să audă un cuvânt”. Bătrânul s-a ridicat puţin, s-a uitat la noi şi a zis: „Măi băieţi, auziţi ce pot să susţină unii, că viaţa poate fi concepută fără Dumnezeu. Auziţi voi?”.

Şi în secundele următoare a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri, din care nu s-a mai putut opri. Noi am mai stat preţ de un minut, după care, impresionaţi peste măsură, am ieşit discret, temându-ne să nu-l tulburăm mai tare. Tinerii primiseră, de fapt, cuvântul folositor!

Iubiţi ascultători,

Şi acum să rămânem la aceste două noţiuni: căutare şi nemurire. Nemurirea, sau viaţa veşnică, poate fi găsită, dobândită atunci când căutarea este susţinută de bună credinţă şi de osteneală neîntreruptă, potrivit dictonului: „Tot ce-i căutat este găsit, dacă nu te laşi şi nu fugi de osteneală”.

Nemurirea, dar de la Dumnezeu pentru căutătorii harnici, ne-a fost arvunită prin Învierea Domnului şi intră în logica normalităţii. Dumnezeu l-a creat pe om într-un scop bine definit, iar viaţa are un sens precis. De fapt, numai viaţa are sens. Moartea nu. Dacă existenţa noastră s-ar stinge în moarte (care este un „non-sens”), ar însemna că viaţa însăşi este non-sens, aberaţie pe care nici măcar materialiştii n-o susţin.

Goethe, pe care-l pomenim din nou, a spus-o potrivit genialităţii hărăzită lui de la Dumnezeu: „Urma zilelor mele pământeşti nu poate dispărea în veşnicie.” (Faust).

Iar în clipa în care, de vom fi vrednici, ne vom găsi în faţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat, vom rosti şi noi ca Toma „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, într-o stare de bucurie smerită: de bucurie, ca fericiţi trăitori ai Marii Întâlniri, dar recunoscându-ne smeriţi, cu capetele plecate, greşeala atâtor pământene îndoieli.

Să ne învrednicească Dumnezeu de această clipă! Amin.

Pr. Vasile Gordon

.

18 Aprilie 2015

Vizualizari: 546

Voteaza:

Predica la Duminica Sfantului Apostol Toma 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE