Sfintenia in Ortodoxie

Sfintenia in Ortodoxie Mareste imaginea.

Cultul sfintilor in Ortodoxie se intemeiaza pe doua puncte de credinta: a) pe credinta ca omul, primind Tainele Bisericii, primeste harul ca energie necreata a lui Dumnezeu si prin aceasta energie sau lucrare, insasi lucrarea Sa omeneasca poate sa inainteze intr-o viata curatita de patimi si b) pe credinta in continuarea unei astfel de vieti in vesnica existenta viitoare.

Cele doua puncte de credinta implicate in cultul sfintilor in Ortodoxie au o solida temelie evanghelica, sau apostolica, cum nu au unitatile crestine occidentale care au diluat categoria sfinteniei, sau au parasit-o cu totul: pe baza aceasta biblica sau apostolica s-a dezvoltat traditia Bisericii primare despre credinta in sfintenie si despre cultul sfintilor.

Despre salasluirea lui Hristos, sau a Duhului Sau, respectiv a puterii si lucrarii dumnezeiesti necreate in cei ce se alipesc cu credinta de Hristos, vorbeste si Mantuitorul si vorbesc si Sfintii Apostoli de foarte multe ori.

Mantuitorul spune: „Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi si vom veni la el si vom face locas la el“ (Ioan 14, 23). Sau: „Nu va voi lasa orfani, voi veni la voi“ (Ioan 14, 18). Si precizand ca aceasta salasluire nevazuta sau duhovniceasca in cei ce vor crede in El va avea loc dupa ce se va inalta cu trupul la cer, spune: „Inca putin timp si lumea nu Ma va mai vedea; voi insa Ma veti vedea, pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii. In ziua aceea veti cunoaste ca Eu sunt intru Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi“ (Ioan 14, 19-20). Vederea lui Hristos de catre cel ce-L are salasluit in sine inseamna viata pentru acela. Ea nu e numai o cunoastere teoretica, sau deductiva, ci este experienta a prezentei vii si lucratoare a Celui ce e viu si face viu si pe cel in care se afla.

Prezenta lucratoare si de viata facatoare a lui Hristos in cei ce se alipesc de El, si a lor in El, este o prezenta reciproca prin iubire activa, caci poruncile Lui pe care le cere implinite drept conditie a petrecerii Lui in ei si a lor in El sunt porunci ale iubirii lui Dumnezeu si iubirii lor intreolalta. Cei ce se iubesc isi sunt interiori unul altuia si sporesc in aceasta interioritate reciproca pe masura sporirii lor in iubire. Totusi, aceasta interioritate prin iubire nu-i confunda pe cei ce se iubesc si-si sunt interiori: „Precum M-a iubit pe Mine Tatal, asa v-am iubit si Eu pe voi; ramaneti intru iubirea Mea“ (Ioan 15, 9). Dar salasluirea aceasta a lui Hristos in cei ce cred in El si a lor in El, pentru ca este una cu iubirea activa, este izvorul multor roade. E vorba de roadele interioare, care pe de o parte se manifesta in fapte, pe de alta reprezinta o desavarsire crescanda a omului: „Eu sunt vita, voi mladitele. Cine ramane in Mine si Eu in El, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic“ (Ioan 15, 5).

Care sunt roadele acestea, o va spune Sfantul Apostol Pavel, numindu-le „roadele Duhului“, dat fiind ca Duhul este Persoana prin care Hristos isi face lucrarea Sa in noi, stimuland si imprimand de puterea sa lucrarea noastra: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia“ (Galateni 5, 22- 23). Ele reprezinta omul restaurat si potentat continuu si, in acelasi timp, omul adevarat, readus la frumusetea lui autentica din schimonoseala la care l-a dus pacatul. Precum pomul se arata realizat in firea lui adevarata prin roadele dulci si gustoase pe care le aduce, pe cand pomul nerealizat este pomul sterp, sau aducator de roade salbaticite si acrite, asa omul realizat in autenticitatea lui se cunoaste din „roadele Duhului“, care-l fac asemenea lui Hristos. Iar aceasta stare de realizare autentica, prin puterea activa a lui Hristos, sau a Duhului Lui, putere care atesta salasluirea lui Hristos in om si a omului in Hristos prin iubire, este sfintenia. Ea cuprinde in sine si categoria eticului. Dar un etic care nu se realizeaza numai prin puterile omenesti, ci prin aceste puteri intarite si inaltate prin puterea lui Hristos, sau a Duhului Lui. Sfintenia este opusa pacatului, care inseamna nu numai absenta eforturilor morale omenesti inchinate binelui, ci si iesirea din unirea cu Hristos lucrator prin Duhul Lui. Sfintenia inseamna prezenta roditoare si rodita a Duhului lui Hristos in om, este una cu prezenta anticipata a vietii vesnice in el.

O spune aceasta tot Sfantul Apostol Pavel, unind strans „roada Duhului“ cu sfintenia si cu viata vesnica si opunandu-le acestora toate pacatele: „Dar acum, izbaviti fiind de pacat si robi facandu-va in Dumnezeu, aveti roada voastra in sfintire, iar sfarsitul, viata vesnica“ (Romani 6, 22). Sau: „Precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabe dreptatii, spre sfintire“ (Romani 6, 19). Intelesul sfinteniei ca unire intre curatie si lucrarea dumnezeiasca in om e aratata de Sfantul Apostol Pavel si in cuvintele: „Ca lauda noastra aceasta este: marturia cugetului nostru ca ne-am purtat in lume, si mai ales la voi, intru sfintenie si intru curatia cea dumnezeiasca, nu intru intelepciunea trupeasca, ci intru harul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 1, 12). Experierea sfinteniei este experierea unei curatii de taina, superioara oricarei curatii obtinute numai cu puterile omenesti, care de altfel nu e niciodata ireprosabila, ci are in ea totdeauna pete si imperfectiuni. Experierea sfinteniei este o experiere a unei curatii si a unei prezente dumnezeiesti unite intr-un intreg.

Sfintenia, spune tot Sfantul Pavel, este o calitate in care se actualizeaza neimpiedicat chipul lui Dumnezeu in om, facand straveziu in taina omului taina insondabila a lui Dumnezeu. Prin ea iradiaza lucrarea lui Dumnezeu si lucrarea omului, potentata si transfigurata de lucrarea dumnezeiasca. Sfintenia e opusa ca atare falsificarii si degradarii vietii omenesti, abaterii ei din calea ei de adevarata si stralucitoare realizare nu numai la suprafata, ci si in profunzime. Falsificarea vietii omenesti prin pacat, echivalenta cu o jalnica superficializare, se arata si in relatiile mincinoase si tot mai banale si, in acelasi timp, dusmanoase dintre oameni, opuse delicatetei pe care le-o imprima sfintenia.

De aceea sfintenia inseamna si o bucurie pentru descoperirea nesfarsitei noutati a resurselor de iubire si de reciproca slujire intre oameni, odata cu descoperirea faptului ca ne suntem unii altora madulare, ca insul uman nu se poate realiza de unul singur, ci numai in comunicarea si intrajutorarea reciproca, in care se deschide si se actualizeaza dimensiunea infinitei posibilitati de dezvoltare si de innoire umana in infinitatea lui Dumnezeu: „Si sa va innoiti in duhul mintii voastre si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa chipul lui Dumnezeu, zidit intru dreptate si in sfintenia adevarului. Pentru aceea, lepadand minciuna, graiti fiecare adevarul cu aproapele, caci unul altuia suntem madulare“ (Efeseni 4, 23-25).

Sfintenia omului este o participare la sfintenia, sau la curatia plina de taina prin infinitatea ei, a lui Dumnezeu, si prin aceasta, la viata Lui, care se face simtita in trairea aceleiasi taine si infinitati. Participarea aceasta o exprima credinciosul in Ortodoxie, mai ales in bogatia si profunzimea pline de infinit mister ale cuvintelor imnelor ortodoxe si in cantarea lor in biserica, fapt care le potenteaza misterul, sau il face sa patrunda in om si sa-l invaluie din toate partile, pentru ca iradiaza din toti credinciosii patrunsi de cantarea lor si participanti la ea.

Aceasta participare e simultana insa cu uitarea placerilor trecatoare si inferioare ale pacatului, uitare care devine statornica in cei ce se angajeaza permanent si cu toate eforturile pe calea unei vieti de sfintenie. De aceea, cand unii nu se angajeaza pe aceasta cale de bunavoie, Dumnezeu Insusi trimite mustrari si incercari menite sa intareasca duhul nostru ca sa stapaneasca peste trupul nostru si sa fim astfel vii, sa nu murim si cu sufletul odata cu moartea trupului, dupa ce am murit in grad destul de mare inca inainte de aceea: „Apoi, daca am avut pe parintii nostri dupa trup care sa ne certe, si ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atat mai vartos Tatalui duhurilor, ca sa avem viata? Pentru ca ei, precum gandeau cu cale, ne pedepseau pentru putine zile, iar Acela, spre folosul nostru, ca sa ne impartasim de sfintenia Lui“ (Evrei 12, 9-10).

Prin sfintenie ne pregatim pentru viata vesnica intru fericire, caci acea viata se hraneste din Dumnezeu cel Sfant. Ne pregatim prin sfintenie pentru viata aceea, intrucat prin ea ne deprindem sa nu mai fim alipiti in mod pasionat de chipul lumii acesteia care se strica, de stihiile ei care se vor desface si de pamantul ce va arde. O spune aceasta Sfantul Apostol Petru: „Deci, daca toate acestea se vor desfiinta, cat de mult vi se cuvine voua sa umblati intr-o viata sfanta si in cucernicie, asteptand si grabind venirea zilei Domnului, din pricina careia cerurile, luand foc, se vor nimici, iar stihiile aprinse se vor topi!“ (2 Petru 3, 11-12).

Despre aceasta pregatire prin sfintenie pentru intampinarea Domnului in ziua venirii Lui, inconjurat de sfintii Lui, venire care pentru fiecare in parte are loc cu anticipatie in ziua mortii sale, vorbeste si Sfantul Apostol Pavel, zicand: „Spre intarirea inimilor voastre, ca sa fiti fara de prihana intru sfintenie inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos cu toti sfintii Sai“ (1 Tesaloniceni 3, 13).

Inima celor ce vor sa se sfinteasca trebuie sa se intareasca impotriva ispitelor pacatelor, dar intarirea aceasta inseamna totodata inmuierea ei plina de delicatete si de dragoste catre Dumnezeu si catre semenii nostri, iesirea din invartosarea incapatanata a mandriei, a maniei si a necredintei. Sfantul este un om tare, un om neclintit in fata ispitelor la rau, dar tocmai de aceea este in acelasi timp plin de bunatate si delicatete, pentru ca, iubind binele si dorind mereu sa-l faca, este el insusi bun, adica departe de orice impietrire a inimii.

Imparatia lui Dumnezeu este imparatia acestor inimi tari si moi in acelasi timp, a unor inimi care „s-au intarit prin Duhul“ (Efeseni 3, 16), impotriva pacatelor placerilor de o clipa, impotriva iluziei de putere sustinuta de mandrie si sustinand mania; e imparatia inimilor care nu mai sunt supuse stapanirii unor astfel de porniri inferioare, ci sunt desavarsit libere, dar libere in legatura iubirii prin care se daruiesc cu cea mai mare bucurie si delicatete si deci se inarticuleaza deplin in Dumnezeu si intreolalta.

Dar starea aceasta de intarire impotriva pacatului care dezbina si de inmuiere in dragostea care uneste, starea care echivaleaza cu sfintenia, e deplin realizata si pusa la dispozitia noastra de Dumnezeu in Hristos. El e izvorul nemijlocit si modelul suprem al sfinteniei noastre. „Caci fara de El nu putem face nimic.“ Si El este „Calea“ si puterea noastra spre realizarea sfinteniei. O spune iarasi Sfantul Apostol Pavel: „Din El, dar, sunteti voi in Hristos Iisus, Care pentru noi S-a facut intelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintenie si rascumparare“ (1 Corinteni 1, 30).

Despre obarsia dumnezeiasca a acestei puteri a inimilor si a trupurilor care se impotrivesc pacatului si dezvolta in ele „virtutile“ (tariile statornice) ale tuturor formelor de bine, Sfantul Apostol Pavel a aflat in parte din experienta proprie, dar aceasta experienta confirma fagaduinta pe care insusi Domnul Hristos le-a facut-o ucenicilor. Puterea fagaduita de Domnul este insasi Persoana Sfantului Duh, precum insusi Domnul a indicat in capitolele 14, 15, 16 de la Ioan. Caci Duhul este Persoana dumnezeiasca ce aduce in inimi lucrarea Sfintei Treimi si in special lucrarea teandrica a lui Hristos, rezultata din unirea lucrarii dumnezeiesti cu cea omeneasca.

Pe Acesta, dupa ce L-a fagaduit Domnul sub numele de Persoana in Evanghelia de la Ioan, pentru timpul de dupa inaltarea Sa la cer, L-a fagaduit sub numele de „putere de Sus“, dar si de Duhul aducator de putere ce are sa vina curand, in momentele dinaintea inaltarii Sale. Sfantul Luca reda cuvintele acestei fagaduinte in Evanghelia sa astfel: „Si iata, Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu; voi insa sedeti in cetate (in Ierusalim) pana ce va veti imbraca cu putere de Sus“ (Luca 24, 49). Iar in Faptele Apostolilor, tot el reda aceasta fagaduinta a Domnului despre trimiterea Duhului astfel: „Veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si Imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in Samaria si pana la marginea pamantului“ (Fapte 1, 8).

Puterea Duhului, pogorandu-se in ziua de Rusalii, i-a sfintit pe Apostoli in mod culminant imediat. Dar aceasta sfintire nu s-a facut nici in cazul lor fara un efort de curatie al lor si de intarire in credinta. Dar aceasta s-a facut de catre ei in prealabil, si nu fara ajutorul lui Dumnezeu, ci cu un ajutor cu atat mai eficient, cu cat le venea nemijlocit din Fiul lui Dumnezeu cel intrupat langa care au vietuit trei ani si pe care L-au vazut inviat. Iar starea lor de sfintenie culminanta s-a aratat nu numai ca putere de convingere unita cu cuvantul lor propovaduitor, care facea „sa cada Duhul Sfant peste toti care ascultau cuvantul lor“ (Fapte 10, 44), ci si in fapte de vindecari minunate si in alte semne. „Si tot sufletul era cuprins de teama, caci multe minuni si semne se faceau de catre Apostoli si mare frica ii stapanea pe toti“ (Fapte 2, 43).

Cu puterea aceasta a vindecat Petru pe ologul de la Poarta Frumoasa a templului (Fapte 3, 7), cu aceasta putere a vindecat pe batranul paralitic Enea din Lida si a inviat pe Tavita din Iope (Fapte 9, 34, 40). Tot cu puterea aceasta a cunoscut Petru ca Anania si Safira au tinut nemarturisit o parte din castigul vanzarii bunurilor lor (Fapte cap. 5) si cu ea vindeca Petru chiar si numai prin trecerea umbrei sale peste bolnavii asezati pe calea pe unde trecea (Fapte 5, 15). Aceasta putere care era cu Apostolii i-a scos in chip minunat din inchisoarea din Ierusalim (Fapte 5, 19), iar pe Pavel si pe Sila din inchisoarea din Filipi (Fapte 16, 26).

Dar puterea si sfintenia aceasta, adusa de Duhul lui Hristos din cer, n-a ramas numai in Apostoli. Am vazut cum prin cuvantul lui Petru „cadea Duhul si peste toti care ascultau cuvantul lui“ (Fapte 10, 44) si se botezau (Fapte 2, 38) - iar Sfantul Apostol Petru, in predica sa din ziua de Rusalii subliniaza caracterul general al fagaduintei Duhului, facuta odinioara de Dumnezeu prin proorocul Ioil: „Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul si fiii vostri si fiicele voastre vor prooroci, si copiii vostri vor vedea vedenii si batranii vostri vise vor visa“ (Fapte 2, 17; Ioil 3, 1).

Faptul acesta s-a verificat prin Sfintii care au aparut in toate generatiile in cursul istoriei Bisericii dintre credinciosii care au asociat la harul Duhului Sfant primit prin Taine eforturile lor pentru o viata curata de patimi.

Sfantul este in general omul care s-a eliberat de toate patimile: de lacomia de avere, de mancare, de voluptate, de comoditatea trupeasca, de orice fel de rautate, de manie si de mandrie, de pizma si dusmanie, omul care a ajuns la o stare de desavarsita infranare, rabdare, smerenie, iubire, la o stare de permanenta vedere intelegatoare a lui Dumnezeu si de convorbire cu El in rugaciune. In el s-a acumulat o uriasa forta de respingere a oricarei ispite spre lacomie si interes egoist, de tinere la sine, o uriasa forta a uitarii de sine, a bunatatii, a smereniei. El a topit in sine orice frica de moarte, de nesiguranta ce intretine in om toate formele si grijile de asigurare prin bunuri, prin apararea intereselor proprii, toate formele grijii de sine. Iar aceasta forta reprezinta o intarire dumnezeiasca a spiritului si prin el si a trupului, un fel de ciment care incheaga si consolideaza nisipul firii omenesti, pornita spre imprastiere si plina de frica imprastierii.

Trebuie sa recunoastem ca si printre ceilalti oameni sunt unii care in toate timpurile, dar mai ales in timpurile noastre, s-au dovedit mari eroi in biruirea oricarei frici din ei. Prin acest eroism au cucerit cerul, s-au urcat in luna, au cucerit fundul marilor, au urcat coastele abrupte ale muntilor ce pareau inaccesibili, si-au dat viata vitejeste pentru patria lor, in razboaie, pentru semenii lor aflati in mari primejdii. In toate se arata marea putere a omului asupra naturii externe, dar si asupra fricii lui interioare in fata acestei naturi. Pentru a supune stapanirii lor natura externa au trebuit sa puna stapanire si asupra firii lor proprii. In toate se arata o mare victorie a lor asupra fricii de moarte, o impresionanta capacitate a omului de a se uita pe el insusi.

Sfintii nu si-au manifestat poate puterea lor in astfel de fapte ale cuceririi naturii externe. Ei si-au concentrat eforturile mai mult pe planul biruintelor interioare. Ei au biruit toate patimile egoiste din ei. Dar in aceasta lupta de biruire a patimilor proprii este implicata, de asemenea, o biruire a fricii de moarte. Indreptandu-si lupta spre biruirea tuturor patimilor egoiste, in ei nu coexista inaltarile uimitoare sub anumite aspecte si abisuri nedepasite in altele. Ei s-au inaltat in toate laturile fiintei lor sau au vindecat de slabiciune toate radacinile manifestarilor acestei fiinte.

Stapanirea asupra fricii de moarte in fata sabiei, a focului, a fiarelor au aratat-o cu o vitejie suprema sutele de mii de mucenici din primele secole crestine si din alte multe perioade ale istoriei crestinismului, fara ca sa fi neglijat biruirea asupra altor slabiciuni morale din fiinta lor. Dar poate ca printre eroii care au invins frica de moarte in realizari ca cele amintite sunt si unii care au realizat si o curatire de patimi, de toate patimile, adica o adevarata sfintenie: o bunatate, o jertfelnicie in toate manifestarile lor de viata, o smerenie, o sobrietate in toate, o statornica rabdare, un respect si o delicatete fata de toti semenii.

Caracteristica dominanta a vietii sfantului este sa faca totul pentru altii, sa faca lucruri mai presus de cele obisnuite, cu smerenia ca nu le face cu puterea sa, ci din puterea suprema dumnezeiasca si sa nu pretinda nimic pentru sine, sa se considere ca unul care a facut mai putin decat toti si mai putin decat era dator sa faca. Partea din urma completeaza desavarsirea omului si e singura capabila sa faca din relatiile dintre oameni un rai al delicatetei si al bunavointei.

Multe din cele spuse despre prezenta lucratoare a Duhului lui Hristos in sfinti au aratat si pregatirea lor, prin vietuirea lor intru sfintenie, pentru viata de dupa moarte. Am mentionat cuvinte din Sfanta Scriptura in care se spune ca sfintii sunt vesnic vii, ca ei au dobandit inca de pe pamant viata vesnica, pentru ca Il au pe Hristos cel vesnic viu in ei, deci continua sa vietuiasca si dupa moarte.

Parintele Dumitru Staniloae, Ortodoxia, 1980, nr. 1

30 Iunie 2013

Vizualizari: 1997

Voteaza:

Sfintenia in Ortodoxie 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE