Omilie la parabola evanghelica a vamesului si a fariseului

Omilie la parabola evanghelica a vamesului si a fariseului Mareste imaginea.

1. Izvoditorul a toata rautatea, cel ce lesne nascoceste raul, este in stare sa zdruncine dintru inceput, prin deznadejde si necredinta, chiar temeliile virtutii asezate in suflet; de asemenea, este in stare sa atace zidurile inaltate ale casei virtutii, prin delasare si nepasare. Ba mai mult, el poate darama, prin mandrie si nechibzuinta, acoperisul deja cladit al faptelor celor bune. Dar opriti-va, nu va infricosati! Caci este mai nascocitor in fapte bune cel cucernic si virtutea are indestul de multa tarie pentru a se impotrivi raului, ca una ce se imbogateste de Sus cu darurile si cu legamantul Aceluia Care are putere peste toate si Care daruieste tarie, prin bunatatea Sa, tuturor celor ce indragesc virtutea, astfel incat sa ramana nu numai nezdruncinata virtutea de relele uneltiri de multe feluri pregatite de catre cel potrivnic, dar sa si poata scula si intoarce pe cei ce au cazut in prapastia relelor, ca apoi sa-i aduca in chip lesnicios la Dumnezeu, prin pocainta si smerenie.

2.

Pilda si infatisare indestulatoare a acestora este ca vamesul [din parabola evanghelica] fiind strangator de dajdii si petrecandu-si viata oarecum in strafundul pacatului, s-a facut partas numai prin cuvant celor ce vietuiau in virtute, si aceasta in scurt timp. El este astfel usurat si se inalta si calca peste toata rautatea, fiind trecut in ceata celor drepti, indreptatit de catre insusi Judecatorul cel nemitarnic. Si chiar daca fariseul s-a fost osandit prin cuvant, totusi el fiind fariseu, si socotindu-se pe sine ca este cineva, dar nefiind drept cu adevarat, graieste cu indrazneala puzderie de vorbe, dintre care nu putine au starnit mania lui Dumnezeu.

3. De ce oare smerenia inalta spre culmea dreptatii, iar buna parere despre sine il coboara pe om spre adancul pacatului? Pentru ca cel ce socoate ca el este cineva mare, si aceasta chiar inaintea lui Dumnezeu, este parasit pe buna dreptate de catre Dumnezeu, ca unul ce crede ca nu are nevoie de ajutorul Lui. Iar cel ce se socoate pe sine ca este un nimic, si de aceea cauta la indurarile cele de Sus, are parte si dobandeste pe drept indurarea si ajutorul si harul de la Dumnezeu. Caci sta scris: „Domnul sta impotriva celor mandri, da harul Sau celor smeriti”.

4. Si aratand aceasta printr-o pilda. Domnul spune: „Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames” [Luca 18, 10]. Vrand Domnul sa infatiseze, in chip limpede, castigul ce se dobandeste din smerenie si paguba ce se pricinuieste prin mandrie, El imparte in doua pe cei ce se duceau la Templu, sau mai curand pe cei ce se urcau la el, caci acestia se indreptau catre Templul lui Dumnezeu spre a se ruga. Or aceasta este firea rugaciunii: ea inalta pe om de pe pamant la cer si, trecand deasupra a tot ce este ceresc si nume si inaltime si vrednicie, il infatiseaza pe acest om lui Dumnezeu, Celui ce se afla mai presus toate. Dar era Templul acela din vechime asezat deasupra orasului, pe o colina, de pe care, pe vremuri, moartea nimicea Ie-rusalimul, iar David, vazand pe ingerul cel aducator de moarte cu sabia scoasa din teaca impotriva cetatii, se urcase el pe acea inaltime, construise acolo un jertfelnic si, aducand pe el jertfa lui Dumnezeu, indepartase molima. Acesta a fost si chip al inaltarii mantuitoare si duhovnicesti din rugaciunea cea sfanta si al ispasirii prin rugaciune (caci toate acestea erau pilde pentru mantuirea noastra) si, daca vreti, si chip al acestei Sfinte Biserici a noastre, care cu adevarat se afla asezata pe inaltime, fiind ea un loc ingeresc si mai presus de lume, in care, pentru mantuirea intregii lumi si pentru ingenuncherea mortii si pentru indestularea vietii celei fara de moarte, se aduce jertfa nesangeroasa si mare si cu adevarat bine primita de Dumnezeu.

5. Din aceasta pricina, Domnul nu a spus ca doi oameni s-au dus la Templu, ci ca ei „s-au urcat” la Templu. Dar sunt acum si dintr-aceia care, venind la Sfanta Biserica, nu se inalta, ci mai degraba coboara si rastoarna Biserica, cea care inchipuieste cerul; acestia sunt cei care vin la Biserica pentru a se intalni si a sta la taclale unii cu altii, ori pentru a face negustorie, vanzand si cumparand; de fapt, ei se aseamana: unii dand marfuri, altii dand cuvinte, iau in schimbul lor cele ce le sunt pe masura. Pe acestia Domnul i-a dat candva afara din Templul acela, cu totul, graind catre ei: „Casa Mea, casa de rugaciune se va chema, iar voi o faceti pestera de talhari!” [Matei 21, 13]. Si astfel El a zvarlit afara vorbaria aceasta a lor, ca pe una care nu se inalta deloc spre Tem’ piu, cu toate ca ei vin acolo in fiecare zi.

6. Fariseul si vamesul s-au urcat la Templu avand amandoi un singur scop, acela de a se inchina, chiar daca fariseul s-a coborat pe sine dupa drumul sau, fiind tarat in jos de felul rugaciunii sale. Caci scopul urcarii lor spre Templu era acelasi (de aceea s-au urcat ei la Templu: sa se roage), dar chipul [rugii lor] a fost osebit. Unul zdrobit si smerit s-a urcat la Templu, invatand de la Proorocul psalmist ca „inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” [Psalmi 50, 18], intrucat si Proorocul spune despre el insusi, deplin cunoscand aceasta din propriile-i incercari: „Umilit am fost si m-am izbavit” [Psalmi 114, 6]. Si ce sa spun eu despre Prooroc? Caci Dumnezeul Proorocilor, facandu-Se asemenea noua pentru noi, S-a smerit pe Sine, precum spune Apostolul; de aceea si Dumnezeu L-a inaltat pe El. Fariseul insa, ingamfandu-se intru multa fala, s-a inaltat pe sine, cu gandul de a se arata drept; si aceasta inaintea lui Dumnezeu, fata de Care toata dreptatea noastra este ca o zdreanta pangarita. Pentru ca [fariseul] nu a auzit pe Domnul spunand: „Toata inima semeata este uraciune inaintea Domnului” [Pilde 16, 5] si „Domnul sta impotriva celor mandri” [vezi Isaia 2, 12] sau „Vai de cei care sunt intelepti in ochii lor si priceputi dupa gandurile lor!” [Isaia 5, 21].

7. Nu numai firea si naravul ii desparteau pe ei, fiind atat de osebite, dar si chipul rugaciunii. Pentru ca rugaciunea nu este numai o cerere, ci si o multumire. Astfel, unul dintre cei care avea sa se roage s-a urcat spre Templul cel dumnezeiesc slavind pe Dumnezeu si multumindu-I Lui pentru cele pe care le capatase de la Dansul, iar celalalt spre a cere pe cele pe care nu le dobandise inca, din care facea parte iertarea pacatelor si indeosebi iertarea pentru cei ce pacatuiesc in fiecare ceas. Caci fagaduinta facuta de noi si implinita cu smerenie fata de Dumnezeu nu se numeste rugaciune, ci legamant; si acest lucru l-a deslusit cel ce a spus: „Faceti fagaduinte si le impliniti Domnului Dumnezeului vostru” [Psalmi 75, 11], ca si cel ce zice: „Mai bine sa nu fagaduiesti decat sa nu implinesti ce ai fagaduit” [Ecclesiastul 5, 4].

8. Dar acel lucru indoit al chipului rugaciunii are de asemenea, pentru cei ce nu sunt vrednici si cu luare aminte, doua feluri de a fi. Deoarece credinta si infrangerea inimii fac, dupa amutirea faptelor rele, ca rugaciunea pentru iertarea pacatelor sa fie cu folos, pe cand deznadejdea si invartosarea inimii o fac sa nu aiba urmari. Iar smerenia face ca-multumirea pentru cele pe care le-am dobandit de la Dumnezeu sa fie bine primita, ca si lipsa de razvratire a acelora care nu au [bunuri de la Dumnezeu]. Insa ingamfarea pentru aceste bunuri nu este bine primita de Dumnezeu, fiindca o astfel de fala inseamna ca aceste virtuti ar fi fost capatate prin straduinta si prin pricepere proprie, asa cum nu este bine primita nici osandirea celor ce nu poseda inca aceste virtuti. Fariseul suferea de amandoua aceste pacate si este dovedit faptul acesta de el insusi si de propriile sale cuvinte. Caci suindu-se la Templu ca sa multumeasca, nu ca sa ceara, el amesteca in chip necugetat si nefericit ingamfarea si osandirea cu multumirea pe care o aduce lui Dumnezeu. Caci zice [Evanghelia] ca stand el, se ruga in sine cu aceste cuvinte: „Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt precum ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri…” [Luca 18, 11].

9. Felul cum sta fariseul nu arata o atitudine de rob, ci vadea o ingamfare lipsita de rusine, atat de contrara celui ce din smerenie nu avea indrazneala nici ochii sa-i ridice spre cer. Cu adevarat fariseul se ruga catre sine, fiindca rugaciunea sa nu s-a inaltat catre Dumnezeu, chiar daca el cunostea pe Acela Care sta pe Heruvimi si cerceteaza adancurile adancurilor. Rugaciunea sa era in felul acesta: „Multumesc Tie”; si nu a adaugat: ca mi-ai daruit mie, milostivindu-Te de mine, izbavirea de mrejele celui viclean, fiind eu nevolnic pentru a sta impotriva. Pentru ca, fratilor, este o fapta vitejeasca pentru sufletul nostru sa fie prins in laturile vrajmasului, sa cada in navoadele pacatului si sa aiba puterea sa scape, izbavindu-se prin pocainta. De aceea, treburile noastre sunt oranduite de grija cea de Sus, si adeseori ostenindu-ne putin sau chiar de loc, ramanem mai presus de multe si mari patimiri, fiind usurati cu dragoste, din pricina nevolniciei noastre. Deci se cuvine ca noi sa cunoastem darul, si sa ne smerim dinaintea Celui ce ni 1-a dat, si in nici un chip sa nu ne falim.

10. Fariseul a spus: „Iti multumesc Tie”, Dumnezeule, nu fiindca am capatat un ajutor de la Tine, ci „pentru ca eu nu sunt precum ceilalti oameni”, ca si cum ar fi avut de la el, din sinea si din launtrul lui, puterea de a nu fi rapitor, desfranat sau nedrept, daca intr-adevar nu era el astfel. Caci fariseul nu lua seama la el insusi, ca graind despre sine sa se arate drept prin sine, ci mai degraba priveste la toti ceilalti decat la sine; si pe toti – o, ce prostie nebuneasca! – ii dispretuieste astfel, pentru ca sa socoteasca drept si intelept doar pe unul singur, adica pe sine: „nu sunt eu — zice el — precum ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames”. Ce nebunie s-ar putea spune despre fariseu! Si daca toti, in afara de tine, sunt nedrepti si rapitori, cine mai sta sub rapire si rau? Si ce este cu acest vames si cu osebita lui pomenire? Oare nu este si el unul din multimea tuturor celorlalti, si nu este el oare cuprins, ca sa spun asa, in osandirea pe care tu le-o aduci tuturor? Sau i se cuvenea lui o pedeapsa indoita intrucat era judecat de ochii tai fariseici, chiar daca stateai de-parte de el? De altfel, tu stiai ca el era nelegiuit in’ trucat il cunosteai ca era vames, dar ca era desfranat – de unde stiai? Sau este acelasi lucru a fi nelegiuit si a acoperi cu ocari pe un nevinovat, de vreme ce vamesul este nedrept fata de altii? Nu este deloc asa, ci acelui vames, smerit in cugetul sau si indurand osandirea ta trufasa, si aducandu-si invinovati-rea inaintea lui Dumnezeu deodata cu ruga sa, pe buna dreptate i s-a lasat deoparte osanda pentru re-lele pe care le faptuise. Iar tu [fariseule] vei fi osandit pe drept, caci tu condamni cu semetie pe acel vames si pe toti oamenii, si dintre toti numai pe tine singur te socotesti drept: „Nu sunt eu precum ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri…”.

11. Aceste cuvinte infatiseaza dispretul fata de Dumnezeu si fata de toti oamenii, iar pe deasupra arata si amagirea de sine. Caci fariseul, in chip lamurit, dispretuieste de-a valma pe toti oamenii, iar oprirea sa de la faptele cele rele o marturiseste ca fiind datorata puterii sale si nu celei a lui Dumnezeu. Caci chiar daca fariseul multumeste lui Dumnezeu, el chiar prin aceasta ii socoate pe toti oamenii, in afara de el, ca fiind necumpatati si nelegiuiti si rapitori, ca si cum nimeni, in afara de el, nu ar fi vrednic sa-si infatiseze virtutea lui Dumnezeu. Insa, daca toti ceilalti oameni ar fi fost astfel, trebuia ca bunurile fariseului aceluia sa fie rapite si jefuite de catre toti ceilalti. Dar nu se vadeste prin nimic ca s-ar fi intamplat astfel. Caci fariseul adauga: „postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig”. El nu spune ca da zeciuiala din cate a castigat, ci din cate castiga, prin aceasta intelegandu-se sporirea intruna a propriei averi. Asadar el, posedand pe cele pe care le-a castigat candva, fara nici o piedica a dobandit si le-a adaugat lor pe cele pe care a putut sa le mai ia pana-n ceasul acela; cum atunci, in afara de el, toti rapeau si faceau nelegiuiri? Astfel, viclenia se acuza pe sine insasi si isi intinde siesi curse! Asa, de-a pururi, minciuna are amestec cu nevolnicia mintii!

12. Asadar fariseul pune inainte zeciuiala din averea sa spre a-si scoate in evidenta dreptatea. Caci cum sa fie rapitor al celor ce apartin strainilor cel ce da zeciuiala din cele proprii? El pomeneste postul drept marturie a intelepciunii lui, pentru ca postul este aducator de curatire. Fie asa, deci: tu, fariseule, esti intelept si drept si plin de minte, si ai cugetul cumpatat si curajos, si nici o virtute nu-ti lipseste. Dar daca tu le ai de la tine insuti, si nu de la Dumnezeu, atunci de ce minti si te prefaci ca inalti o rugaciune, de ce te mai sui la Templu si de ce spui degeaba ca Ii multumesti lui Dumnezeu? Daca le ai de la Dumnezeu, luandu-le de la El, atunci tu nu le-ai luat ca sa te lauzi si sa te falesti, ci ca sa fii tu spre zidirea celorlalti intru slava Celui ce ti le-a dat. Asadar se cuvenea cu adevarat sa te bucuri cu smerenie si sa multumesti si Celui ce ti le-a dat, si celor prin care le-ai luat. Pentru ca lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc. Fariseul numeste sambata nu ziua a saptea, ci implinirea saptamanii de zile, din care el posteste doua zile si se faleste, ignorand ca aceste posturi sunt virtuti omenesti, dar semetia este o fapta diavoleasca. De aceea ea face nefolositoare aceste fapte bune si le trage in jos ca o povara chiar atunci cand acestea sunt adevarate, daramite atunci cand sunt mincinoase si de rea-credinta.

13. Asadar fariseul rostea astfel de cuvinte. „Iar vamesul statea departe si nu voia nici ochii sa-i ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: «Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului»” [Luca. 18, 13]. Bagati de seama cat de mare este smerenia si credinta si invinuirea de sine a lui! Nu vedeti voi cum rusinea cea adanca a cugetului si a simtirii lui, impreuna cu strapungerea inimii, se amesteca in rugaciunea vamesului acestuia? Fiindca suindu-se la Templu ca sa se roage pentru iertarea pacatelor sale, a adus cu sine bune mijlociri la Dumnezeu, adica credinta care nu rusineaza, osandirea de sine care nu poate fi invinovatita, strapungerea inimii care nu poate fi dispretuita si smerenia care inalta. Si a legat de rugaciunea lui si luarea aminte la cele mai bune fapte. Caci spune [Evanghelia] ca acel vames statea departe. Nu spune „stand”, ca despre fariseu, ci spune ca „statea”, aratand prin aceasta rastimpul mult mai indelungat al sederii, laolalta cu ravna rugaciunii si a cuvintelor de pocainta; pentru ca vamesul nu adauga nimic, nici nu cugeta la nimeni, ci lua aminte numai la sine si la Dumnezeu, intorcandu-se in sine si inmultind doar cererea alcatuita din putine cuvinte, care este chipul cel mai de folos al rugaciunii.

14. Evanghelia spune: „Iar vamesul statea departe si nu voia nici ochii sa-i ridice catre cer”. Aceasta sedere era in acelasi timp si stare, si supusenie, fiind nu numai atitudinea unui simplu rob, ci si aceea a unui condamnat. Iar aceasta atitudine vadeste un suflet scapat de pacat, dar inca departe de Dumnezeu, prin aceea ca nu are inca indrazneala fata de El prin fapte [bune], insa nadajduieste sa se apropie de Dumnezeu, prin incetarea faptelor rele si prin nazuinta sa spre bine. Astfel vamesul statea departe si nu voia nici ochii sa-i ridice spre cer, aratand prin purtarea si infatisarea sa pedeapsa de sine si mustrarea pe care si-o aducea siesi. Fiindca el se socotea nevrednic si de Cer, si de Templul de pe pamant. Si cum statea la usa Templului, nu cuteza nici sa-si ridice privirea spre cer, cu atat mai mult catre Dumnezeul cerului; dar lovindu-si pieptul din pricina launtricei sfasieri, s-a infatisat pe sine ca fiind vrednic acum de lovituri; si cuprins de o atat de grea remuscare, el ofta mult si des, aplecandu-si capul in jos ca un osandit, se numea pe sine pacatos si cauta cu credinta ispasirea, zicand: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului”. Caci el a dat crezare cuvintelor Celui ce a spus: „Intoarceti-va catre Mine, si atunci Ma voi intoarce si Eu catre voi” [Zaharia 1, 3]; si a crezut Proorocului care a marturisit: „Zis-am: «Marturisi-voi faradelegea mea Domnului»; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu” [Psalmi 31, 6].

15. Ce s-a petrecut cu ei dupa aceasta? „Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta” [Luca 18, 14]. Caci fapt este ca diavolul are drept bun al sau fumurile trufiei si drept rautate a sa proprie slava de sine, de aceea infrange si trage in jos orice virtute omeneasca, indata ce in ea s-a amestecat mandria desarta. Dimpotriva, smerenia inaintea lui Dumnezeu este o virtute a ingerilor buni si biruie orice rautate omeneasca, indata ce este urmata de omul care greseste. Fiindca smerenia este ca un car al inaltarii la Dumnezeu, al inaltarii spre acei nori care vor avea sa-i poarte la Dumnezeu pe cei ce vor fi impreuna cu Dumnezeu in veacurile cele fara de sfarsit, cum a, proorocit Apostolul, spunand: „Vom fi rapiti in nori ca sa intampinam pe Domnul in vazduh, si asa pururea vom fi cu Domnul” [I Tesaloniceni 4, 17]. Asemanatoare lucruri sunt norul si smerenia, caci aceasta din urma este zamislita din pocainta si ea sloboade izvoarele lacrimilor din ochi, inlatura pe cei vrednici de la fapte nevrednice, ii inalta si apoi ii apropie alaturandu-i de Dumnezeu, dupa ce au fost indreptati prin har, prin bunatatea cea cuprinzatoare a milostivei vointe a lui Dumnezeu.

16. Ci iata ca vamesul, care mai intai rapise cu viclenie bunurile ce apartineau altora, iar pe urma se lepadase de rautate, fara insa sa se socoata drept, a fost facut drept. Iar fariseul, care nu rapise cele ce apartineau altora si drept se socotise pe sine, a fost osandit. Cei care se tin departe, dar se feresc a dobandi cele ce apartin altora, cutezand pentru aceasta a se socoti drepti pe ei insisi, ce vor patimi ei oare?

17. Dar sa-i lasam pe acestia, intrucat si Domnul ii lasa, ca pe unii ce nu pot fi convinsi prin cuvinte. Insa uneori si noi, cand ne-am smerit si am inaltat rugaciuni, poate am socotit si am crezut ca am dobandit dreptatea vamesului. Dar nu este asa; fiindca se cuvine sa luam aminte la acest fapt, anume ca vamesul a fost dispretuit fatis de catre fariseu si dupa ce a pus stavila pacatului, apoi el insusi dispretuindu-se, pe sine s-a osandit, si nu numai ca nu l-a contrazis pe fariseu, ci i-a si dat dreptate impotriva sa insusi.

18. Asadar si tu insuti, atunci cand iti parasesti naravul, lepadandu-te de rau, sa nu te incontrezi si sa graiesti impotriva celor ce te dispretuiesc si te ocarasc [din pricina pacatului tau], ci osandeste-te pe tine insuti deopotriva cu ei, ca unul ce chiar esti in felul acela, si prin indurerata rugaciune sa cauti scapare doar catre ispasirea cea de la Dumnezeu, cunoscand ca esti mantuit fiind vames. Fiindca multi afirma ca ei sunt pacatosi, si-o spunem si noi, ba poate asa si credem; dar dispretul este cel ce pu-ne inima la incercare. Asa precum marele Pavel este departe de trufia fariseilor, cu toate ca scrie catre acei corinteni care vorbeau in felurite limbi [I Corinteni 14, 18]: „Multumesc Dumnezeului meu ca vorbesc in limbi mai mult decat voi toti” (ca sa puna frau acelora ce se faleau fata de cei ce nu dobandisera acest har; si aceste cuvinte le scrie cel ce in alta par-te spune ca el este pleava pentru toti), tot asa sunt spuse si cuvintele vamesului; deci se cade a fi smeriti in cuvinte asemenea vamesului, iar nu sa se socoata cineva indreptatit in felul fariseului aceluia. Fiindca se cuvine sa ne apropiem de cuvintele vamesului si de schimbarea prin lepadarea de faptele rele, ba inca trebuie sa ne apropiem preluand starea sufleteasca si strapungerea inimii si staruinta aceluia. De altfel si David a aratat ca se cuvine ca prin faptele sale cel vinovat sa se socoteasca pe sine pacatos inaintea lui Dumnezeu si, caindu-se, sa cugete el ca defaimarea si dispretul aratate lui de altii sunt drepte si vrednice de indurat. Pentru ca David, dupa pacatul lui, auzind cuvinte rele de la Simei [II Regi 16, 10], a grait catre cei ce voiau sa-l apere: „Lasati-l pe el sa ma blesteme, fiindca Domnul i-a spus lui sa-1 blesteme pe David”, aratand David ca aceasta se petrecea din ingaduinta si porunca lui Dumnezeu, pentru pacatul lui David savarsit fata de Domnul, cu toate ca atunci David se lupta cu o nenorocire mare si grozava, caci Abesalom se rasculase impotriva lui.

19. Intr-adevar, parasind Ierusalimul fara voia sa, cu o durere greu de suferit, a ajuns in fuga lui la poalele Muntelui Maslinilor, unde l-a aflat pe Simei sporindu-i inca nenorocirea, caci acesta arunca cu pietre si il ocara fara crutare si fara rusine, il blestema si il numea pe el om sangeros si nelegiuit, ca si cum i-ar fi vadit crima si sacrilegiul cu privire la Bat-seba si la Urie, coplesindu-l pe rege cu injurii1. Apoi rostind Simei grele mustrari, nu numai o data sau de doua ori, si aruncand el cu pietre si cu vorbe inca mai izbitoare decat pietrele, a plecat. Si s-a dus – zice Scriptura — regele impreuna cu toti oamenii lui, dar Simei mergea pe coasta muntelui, ocarand si aruncand cu pietre si cu tarana in regele David. Ci regele nu era lipsit de oameni care sa-1 impiedice de Simei. Fiindca Abisai, strategul, nemaisuferind aceasta, a grait catre David: „Pentru ce acest caine lesinat blesteama pe domnul meu, rege? Ma duc sa-i iau capul” [II Regi 16, 9]. Regele insa l-a oprit pe el si pe toti slujitorii sai, graindu-le lor: „Lasati-l sa blesteme, poate va cauta Domnul la umilirea lui si-mi va rasplati cu bine pentru acest blestem al lui” [II Regi 16, 12].

20. Ceea ce atunci s-a savarsit §i s-a implinit cu fapta se vadeste si prin pilda cea despre vames si despre fariseu, ca infaptuire de totdeauna a dreptatii. Caci acela ce se socoate pe sine supus cu adevarat pedepsei celei vesnice, cum sa nu indure cu vitejie nu numai ocara, dar si paguba si boala si, precum se spune, toata nenorocirea si vatamarea? Iar cel ce arata o atat de mare rabdare, ca unul datornic si obligat sa dea socoteala in felul acesta, este izbavit de o pedepsire cumplita, necurmata si de neindurat ca aceea, primind o osanda mai usoara si vremelnica, ce are un sfarsit, iar uneori de nenorocirile care se intampla acum [este izbavit] prin bunatatea pe care Dumnezeu o adauga rabdarii Sale si care-si ia inceputul ei din aceste suferinte. De aceea cineva dintre cei pedepsiti de catre Dumnezeu a grait: „Indura-voi mania Domnului, caci am pacatuit impotriva Lui” [Miheia 7, 9].

21. Fie ca nici noi sa nu fim nimiciti sau de tot cazuti sub osanda lui Dumnezeu, ci sa fim pedepsiti cu mila, nu cu mania Domnului, iar la sfarsit, dupa cuvantul Psalmistului, sa fim indreptati prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava, puterea, cinstea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Sau cel fara de inceput si cu Duhul Sau cel de viata facator, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Nota

1. David l-a trimis pe Urie Heteul intr-o misiune periculoasa (in care pierzania aceluia era sigura), cu scopul de a-i lua sotia (pe Betseba, fiica lui Eliam), ceea ce s-a si intamplat.

Sursa: Sfantul Grigorie Palama, Omilii, volumul I, traducere din limba greaca de Dr. Constantin Daniel, revazuta de Laura Patrascu si stilizata de Razvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 2000, pp. 13-28

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1320

Voteaza:

Omilie la parabola evanghelica a vamesului si a fariseului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE