Vamesul si fariseul

Vamesul si fariseul Mareste imaginea.

Sa unim fapta buna cu smerenia

Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus la templu ca sa se roage: unul era fariseu si altul vames. Fariseul, stand drept, se ruga in sine astfel: Dumnezeule, iti multumesc pentru ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti si desfranati, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, stand mai departe, nu indraznea nici ochii sa-si ridice spre cer, ci isi batea pieptul sau si zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului. Va spun voua ca acesta s-a pogorat mai indreptat la casa sa, decat acela; pentru ca oricine se inalta pe sine se va smeri; iar cel care se smereste pe sine se va inalta.

(Evanghelia Duminicii a XXXIII-a dupa Rusalii - Luca 18, 10-14))

Duminica Vamesului si a Fariseului, denumita astfel dupa Evanghelia randuita a se citi la Sfanta Liturghie, deschide timpul Triodului, o perioada a anului bisericesc, ce cuprinde Postul Sfintelor Pasti si cele trei duminici pregatitoare (Duminica Vamesului si a Fariseului, a Fiului Risipitor si a Infricosatoarei Judecati). Denumirea acestei perioade provine de la cartea de cult numita Triod si folosita cu preponderenta in acest interval, care contine unele canoane alcatuite din trei cantari (ode), si nu din noua (sau opt mai exact), asa cum sunt alcatuite canoanele obisnuite.

Perioada Triodului este un timp de rugaciune mai intensa, de ascultare mai atenta a Sfintei Scripturi, o perioada de pocainta si de spovedanie, de impartasire mai deasa si de milostenie aratata celor in nevoi.

Inaintea inceperii Postului Mare, Biserica a randuit trei duminici pregatitoare, ca sa invatam ca pentru innoirea vietii noastre sufletesti, pentru invierea sufletului din moartea pacatului si pentru intalnirea lui cu Hristos Cel rastignit si inviat, sunt esentiale trei lucrari mari, si anume: rugaciunea smerita, pocainta sincera si milostenia generoasa. Asadar, Biserica a randuit aceste duminici pregatitoare spre folosul nostru duhovnicesc, ca noi sa pornim la drum cunoscand scopul si traseul urcusului nostru duhovnicesc spre Inviere, dar si mijloacele de pregatire pentru a primi cu bucurie lumina Sfintelor Pasti.

Evanghelia acestei Duminici este, inainte de toate, un indemn la rugaciune smerita. Prin pilda pe care ne-o spune, Mantuitorul Hristos ne invata ca nu orice rugaciune este primita de Dumnezeu, ci numai rugaciunea smerita, facuta intru umilinta: "oricine se inalta pe sine se va smeri; iar cel care se smereste pe sine se va inalta". Cu alte cuvinte, rugaciunea care ne inalta este rugaciunea facuta intru smerenie, iar rugaciunea care ne impiedica sa ne apropiem de Dumnezeu si ne dauneaza din punct de vedere spiritual este rugaciunea facuta cu mandrie.

Fariseul "se ruga in sine", adica in sufletul sau si pentru sine, incat nimeni nu auzea rugaciunea sa.Prin urmare, Evanghelia ne invata ca Dumnezeu cunoaste gandurile oamenilor si aude rugaciunile lor (cf. Psalm 93, 9), chiar si atunci cand acestea sunt exprimate fara glas.

Evanghelia ne mai spune ca fariseul "statea drept", "iar vamesul, stand mai departe, nu indraznea nici ochii sa-si ridice spre cer, ci isi batea pieptul sau si zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului". Atat pozitia semeata a fariseului, cat si cea smerita a vamesului dezvaluie starile lor sufletesti: mandrie si multumire de sine, la fariseu, pocainta si smerenie, la vames. Iata amanunte care, la prima vedere, par lipsite de importanta, dar, in realitate, ele cuprind sensuri sau intelesuri pretioase, astfel incat in Sfanta Evanghelie nici un cuvant nu este de prisos.

Din descrierea pozitiei sau atitudinii vamesului si fariseului in timpul rugaciunii, invatam ca rugaciunea de pocainta nu este numai o lucrare a sufletului, ci o lucrare duhovniceasca a sufletului si a trupului impreuna. Urmand pilda vamesului pacatos, dar smerit, in perioada postului si noi, crestinii, facem multe metanii sau inchinaciuni, aplecand privirea si trupul spre pamant, ca semn de smerenie si de pocainta, recunoscand astfel ca pacatul ne trage spre cele pamantesti si spre moarte, insa mila sau harul lui Dumnezeu si iertarea Lui ne ridica spre cele ceresti, adica spre lumina vietii vesnice.

Din Sfanta Evanghelie se vede ca fariseul este un om drept, dar mandru, in timp ce vamesul este un om pacatos, dar smerit. Prima concluzie pe care o putem trage dupa ascultarea acestei Evanghelii este aceea ca Dumnezeu prefera un pacatos smerit unui drept mandru. Totusi, cantarile Triodului, care se refera la Evanghelia acestei Duminici, lasa sa se inteleaga ca preferinta lui Dumnezeu pentru smerenia vamesului nu inseamna aprobarea pacatelor vamesului si nici nesocotirea faptelor bune ale fariseului. Ca atare, Triodul ne indeamna sa imitam virtutile sau faptele bune ale fariseului si, in acelasi timp, sa cultivam smerenia vamesului. Asadar, Biserica ne indeamna, deodata, la fapte bune si la multa smerenie. Acest indemn este clar exprimat in slujba Utreniei din Duminica Vamesului si a Fariseului, Cantarea a 5-a: "Sa ne sarguim a urma virtutilor fariseului si a ravni smerenia vamesului; urand necuviinta greselilor de la amandoi, adica trufia si pierderea (pierzarea, n.n.)" (Triod, Bucuresti, 2000, p. 9).

Analizand cu atentie felul in care se rugau atat fariseul, cat si vamesul, vedem o mare diferenta intre cei doi. Desi, formal, fariseul Ii multumeste lui Dumnezeu, spunand in graba: "Dumnezeule, iti multumesc…", nu face aceasta pentru a recunoaste ca tot ce a savarsit bine a facut cu ajutorul lui Dumnezeu, ci pentru a se lauda pe sine. Asadar, el transforma, foarte repede, multumirea adusa lui Dumnezeu intr-o multumire de sine, intr-o felicitare adresata siesi in prezenta lui Dumnezeu ca martor: "Dumnezeule, iti multumesc pentru ca nu sunt ca ceilalti oameni…".

Mai mult, in rugaciunea sa, fariseul nu doar se gratifica sau "se lustruieste pe sine" printr-o multumire formala adusa lui Dumnezeu, ci ii si judeca pe altii. Prin urmare, rugaciunea sa nu este o rugaciune sfintitoare, deoarece fariseul foloseste multumirea adusa lui Dumnezeu doar ca pretext pentru a se lauda sau inalta pe sine si pentru a denigra sau injosi pe aproapele sau, pe vames.

Chiar daca, in sens strict, tot ce spune fariseul in rugaciunea sa - ca posteste de doua ori pe saptamana, ca da zeciuiala din tot ce castiga - este perfect adevarat, faptul ca se lauda pe sine si judeca pe altii determina ca rugaciunea lui sa nu devina inaltare, ci coborare, nu doar sub nivelul vietii duhovnicesti, ci si sub nivelul bunului-simt sau al bunatatii umane elementare.

Spre deosebire de fariseu, vamesul, "stand mai departe, nu indraznea nici ochii sa-si ridice spre cer, ci isi batea pieptul sau si zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului". Astfel, vamesul simte ca numai milostivirea lui Dumnezeu il poate vindeca si ridica din pacate.
Atat vamesul, cat si fariseul au trecut pragul usilor templului din Ierusalim, in care s-au rugat, insanumai rugaciunea smerita a vamesului s-a ridicat pana la usile harului sau ale Casei Tatalui din ceruri.

In societatea iudaica veche din timpul Mantuitorului Iisus Hristos, fariseii reprezentau o clasa de elita, in timp ce vamesii erau considerati oameni care trebuie dispretuiti din doua motive. In primul rand, pentru ca se aflau in slujba ocupantului roman, iar in al doilea rand, pentru ca, obtinand dreptul de a colecta impozitele de la populatie, ei luau de la oameni mai mult decat le ingaduia legea, fiind tentati sa se imbogateasca pe cai necinstite, devenind rapitori, adica peste masura de lacomi si nemilosi fata de semenii lor.

Totusi, intr-un context in care fariseii se bucurau in societate de o apreciere deosebita, iar vamesii de un dispret general, Mantuitorul rosteste aceasta pilda tocmai pentru a arata ca, daca pacatosul, chiar si cel dispretuit de comunitate, isi recunoaste si regreta sincer si smerit pacatele savarsite, se mai poate indrepta sau mantui, insa, fara smerenie, nimeni nu poate dobandi mantuirea, nici chiar cel ce pretinde a fi un om drept.

Smerenia il face pe om sincer si recunoscator, pentru ca prin smerenie omul vede nu doar binele savarsit pana la un moment dat, ci vede si pe Cel ce il ajuta sa faca binele, pe Dumnezeu, Care a spus "fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5), adica nimic bun.

Nici o clipa nu trebuie sa uitam ca tot ce savarsim bine cu gandul, cuvantul si fapta, savarsim prin harul si cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, in rugaciunea adevarata, credinciosul preamareste mai intai pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale si Ii multumeste cu smerenie pentru ajutorul primit de la El in savarsirea faptelor bune si innoirea vietii duhovnicesti.

Numai rugaciunea savarsita intru smerenie ne ajuta sa fim cu adevarat realisti, pentru ca in rugaciunea smerita vedem nu numai ceea ce am realizat bine, ci si cat de mult mai este de facut. Oricate fapte bune am savarsit, trebuie sa recunoastem ca totdeauna este loc de a lucra mai mult si mai bine.

Rugaciunea smerita este mantuitoare si sfintitoare, deoarece ea ne umple de prezenta lui Dumnezeu. Sfantul Grigorie Palama spune ca rugaciunea adevarata este insasi prezenta lucratoare a lui Dumnezeu in omul care se roaga. Cand omul se smereste, adica se goleste de sinele egoist, atunci se umple de prezenta smerita, iubitoare si sfintitoare a lui Dumnezeu. Cand insa omul este plin de sine, in el nu mai este loc pentru prezenta iubitoare si smerita a lui Dumnezeu. De aceea, Evanghelia acestei Duminici ne invata ca "oricine se inalta pe sine se va smeri", adica va fi umilit, va cadea, decadea si diminua spiritual. Uneori, cel care se inalta pe sine se va smeri, in intelesul ca va fi smerit sau umilit de oamenii care il infrunta si il pedepsesc tocmai din cauza arogantei sau a orgoliului sau.

Cu alte cuvinte, cine se iubeste pe sine in mod patimas si exclusivist nu-L poate iubi cu adevarat nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele sau. Foarte adesea, omul virtuos, dar mandru devine aspru judecator al altora, incapabil sa respecte si sa pretuiasca sincer pe altcineva decat pe sine, si cu atat mai putin sa se roage pentru cineva diferit de el. Insa prin rugaciune smerita inaintea lui Dumnezeu, omul sincer se lumineaza, se leapada de sinele egoist, iar sufletul sau primeste harul lui Dumnezeu Cel milostiv si smerit. De aceea, Domnul Iisus Hristos spune: "Cel care se smereste pe sine se va inalta", adica va fi inaltat sau ridicat in relatia lui cu Dumnezeu sau in iubirea sfanta a lui Dumnezeu si in pretuirea oamenilor drepti.

Evanghelia Duminicii Vamesului si a Fariseului este un "indreptar de rugaciune", deoarece ne arata ca numai rugaciunea smerita este temelia vietii si cresterii spirituale a omului sau cale de inaintare spre Hristos Cel rastignit si inviat. Numai rugaciunea smerita vindeca sufletul de ranile pacatului si de mandrie, cultivand trezvia sau veghea duhovniceasca, pentru a nu cadea in multumirea de sine, care devine repede lenevire duhovniceasca si slabire in iubirea de Dumnezeu si de semeni.

Rugaciunea smerita in fata lui Dumnezeu Cel sfant si bun este un fel de oglinda care ne arata ca tot ce am facut bine este foarte putin in raport cu binele pe care trebuie sa-l implinim in viata noastra, pentru a ne asemana cu Dumnezeu in sfintenie si bunatate.

Rugaciunea smerita lumineaza si largeste sufletul omului pentru a primi in el harul lui Dumnezeu si pentru a iubi pe aproapele sau. Omul cu adevarat smerit nu se roaga numai pentru sine, ci si pentru toti oamenii, pentru membrii familiei sale, pentru toti cei din comunitatea in care traieste, pentru Biserica intreaga si pentru toti oamenii suferinzi si necajiti din lumea intreaga, mai ales"pentru tot sufletul crestinesc, necajit si intristat care are trebuinta de mila si ajutorul lui Dumnezeu", cum se spune intruna din rugaciunile Bisericii noastre (Litia, ectenia a treia).

Rugaciunea smerita este, asadar, temelia iubirii duhovnicesti adevarate. Nimeni nu poate iubi cu adevarat cand iubirea sa este mandra sau aroganta, dispretuitoare si judecatoare a altora, deoarece adevarata iubire este "binevoitoare, nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste", dupa cum invata Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 4).

Sfanta Evanghelie din prima Duminica a Triodului ne arata ca treapta de baza a urcusului duhovnicesc spre Inviere este rugaciunea smerita. Duminica a doua ("Duminica Fiului risipitor") ne arata ca a doua treapta sau conditie a invierii sufletului din moartea pacatului este pocainta sincera, adica hotararea de a ne lepada de un trecut pacatos si apasator, pentru a incepe o viata noua, traita dupa voia lui Dumnezeu. Apoi, Duminica a treia a Triodului, cea imediat premergatoare inceputului Postului Mare ("a Infricosatoarei Judecati"), ne arata treapta a treia duhovniceasca a postului, ca perioada de rugaciune si pocainta, si anume milostenia sau ajutorarea celor in nevoi.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca aceasta prima Duminica a perioadei Triodului sa fie un inceput temeinic pentru o rugaciune smerita, care nu exclude, ci cuprinde in ea si rugaciunea pentru semenii nostri, deoarece Dumnezeu voieste "ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Timotei 2, 4).

Asadar, mai ales in aceasta perioada trebuie sa ne rugam mai mult, nu numai pentru noi, ci si pentru sanatatea si mantuirea tuturor oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi si bucuria tuturor! Amin.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

.

20 Februarie 2013

Vizualizari: 3557

Voteaza:

Vamesul si fariseul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE